Părintele Lavrentie de la Frăsinei

Părintele Lavrentie nu a urmat decât patru ani de școală, dar s-a nevoit șaizeci de ani la școala monahismului, unde a învățat adevărata teologie și adevărata lucrare pastorală – o teologie și o pastorație cu urmări vizibile și concrete în tămăduirea trupului și a sufletului. Căci semnele autenticității acestei teologii sunt foarte vizibile și concrete, după cum însuși Mântuitorul le definește: „Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” Luca 7:22. (A.G.)

Părinte, nu mă vedeți cum sunt?!”

Am ajuns la Părintele Lavrentie în Postul Mare din 1992. Eram foarte bolnavă, aveam semipareză pe partea dreaptă și ciocuri pe coloana vertebrală și am stat mult, foarte mult prin spitale, pe la Brădet și prin Pitești. Mă gândeam că niciodată nu voi ajunge să calc pe acest pământ fără să am dureri. La Brădet, Dumnezeu mi-a trimis un om care m-a ajutat să înțeleg de ce sunt bolnavă, mi-a spus că trebuie să mă întorc la Dumnezeu, să merg la biserică, să țin posturile. Până atunci nu știam nimic. Treceam pe lângă sfânta biserică, nici măcar semnul Crucii nu mi-l făceam și mă întrebam ca o ticăloasă: «Da’ ce-am făcut eu oare? Că n-oi fi omorât oameni la drumul mare! De ce am ajuns să fiu bolnavă?».

De la Brădet am venit acasă un pic mai bine, în sensul că puteam să merg puțin, însă imediat apăreau durerile, așa că trebuia să stau întinsă pe pat tare. Deci am început să merg la biserică din 1986, dar nu înțelegeam nimic, chiar mă tulburam când venea duminica și trebuia să mă duc iar la slujbă. În sfânta biserică simțeam toate ácele din lume băgate în coloana mea. Aveam și certuri acasă pe tema asta cu bărbatul meu, pentru că nici el nu înțelegea, săracul, de ce trebuie să merg la biserică și-mi spunea să merg când o să am 60 de ani. Au urmat niște ani grei până am ajuns la Părintele Lavrentie. Deci, din 1986, când am început să merg la biserică, abia în 1992 am ajuns la el. Iar când am ajuns la el eram total nepregătită. A avut mult de muncit cu mine, pentru că sunt și o fire cam încăpățânată, adică am ideile mele și greu mi le poate scoate cineva din cap.

După un tratament de șapte-opt ani de zile, nu mai știam unde să mă duc. Durerile mă încolțiseră din nou. Atunci am plecat la Părintele Lavrentie, care știa de mine de la o soră duhovnicească. Din martie până în septembrie stătusem numai prin spital. Am ajuns la Frăsinei după toate tratamentele astea. La coborârea din autobuz a început să plouă cu găleata. Am așteptat la capăt de linie o oră, să se oprească ploaia, dar nici gând să se oprească. Atunci am plecat spre mănăstire; eram cu nepoata mea. Ea avea, tot așa, probleme de coloană ca și mine. Eram amândouă după tratament. Ne-am zis: «N-avem ce face, mergem prin ploaie”. Eram sigure că de la Frăsinei ne vom duce direct la spital. Când am ajuns la mănăstire, eram ude leoarcă.

Tocmai se săvârșea Sfântul Maslu și, când s-a terminat și am ajuns la miruit, Părintele m-a întrebat: «Ce faci, mă, ești bolnavă?», și mi-a făcut semn să mă duc în spate. Eu eram țeapănă, mersesem în autobuz ținându-mă cu mâinile de scaunul din față, căci nu puteam cu nici un chip să-mi îndoi coloana. La spovedanie am stat țeapănă în genunchi, ca să nu mi se îndoaie coloana în nici un fel. Și a urmat mărturisirea. Am spus atunci pe unde am fost, pe la ce medici, prin ce spitale am umblat, dar Părintele mi-a spus: «Lasă doctorii în pace, mă, du-te la Doctorul cel mare și puternic, Care este Dumnezeu!».

Eu, întunecată și păcătoasă, tot încercam să-i spun de tratamentul pe care l-am făcut. El mi-a spus: «Mă, care sunt cele mai bune medicamente? Te duci la sfânta biserică, iei anafură, agheasmă, ulei sfințit, unde te doare faci semnul Sfintei Cruci, post, rugăciune și metanii multe». I-am spus: «Părinte, eu din martie n-am mai făcut nici o metanie, nu mă vedeți cum sunt?! Nu pot să-mi îndoi coloana». Atunci mi-a zis: «Te duci acum în biserică, faci metanii și-o să vezi că nu o să te mai doară nimic». Și, sub epitrahilul Părintelui, l-am contrazis de vreo patru-cinci ori: «Nu merg, Părinte, nu mă vedeți cum sunt?!».

Până la urmă, de jenă, a trebuit să mă duc, dar nu m-am dus în biserică. Eram convinsă că n-am cum să fac nici o metanie. M-am dus în pridvor și, dacă până atunci eram înțepenită, când m-am așezat, cu mare frică, să fac metanii, minunea s-a produs. Am putut să fac o metanie, apoi mai multe, și de acolo am venit fără nici un fel de durere acasă și n-am mai avut de atunci probleme. Niciodată n-am mai luat nici un fel de tratament pentru coloană. Au trecut de atunci șapte-opt ani”. (Arghina M.)

Un copil vă mântuie pe voi”

În vara lui 1985 l-am cunoscut pe bunul Părinte duhovnic Lavrentie. O soră de-a mea era foarte bolnavă. Cineva mi-a spus să merg la Frăsinei, că o să se facă bine. Cu ajutorul Preabunului Dumnezeu, am mers la Frăsinei, unde am simțit pentru prima dată că s-a schimbat ceva în mine. Într-o duminică dimineață am ajuns acolo. Începuse Sfânta Liturghie, era multă lume, eu mă rugam lui Dumnezeu să-mi scoată pe cineva în cale, ca să întreb cu cine să stau de vorbă. O bună prietenă, acum maică la o mănăstire, mi-a spus: «Vorbește cu Părintele Lavrentie, că se va rezolva!».

Fiind multă lume în biserică, am rămas afară lângă fântână, în curtea mănăstirii, și am ascultat liturghia. Era o zi cu soare, cald, foarte frumos. Nu mai aveam răbdare, se făcuse deja ora 12.30. Și, tot așteptându-l cu nerăbdare, l-am văzut venind cu o mașină de la mănăstirea de sus. Stăteam lângă fântână, n-am să uit ziua aceea cât oi trăi! Cum se întâmpla de obicei, Părintele a intrat în curtea mănăstirii, multă lume s-a apropiat de el, înconjurându-l acolo, la una din băncile din curte. Sincer vă spun, când l-am văzut, am simțit că e omul lui Dumnezeu.

Nu îndrăzneam să merg la el, dar în gând îmi ziceam: «Doamne, dacă mă ajuți să stau de vorbă cu acest Părinte, îți promit că viața mea se va schimba!». Deodată, Părintele dă lumea la o parte, mă cheamă la el și-mi zice: «Mă, tată, mă, de unde ești tu?». I-am spus: «De la Sibiu». M-a strâns la piept și mi-a zis: «Să nu pleci de-aici până nu stau de vorbă cu tine». I-am spus: «Asta vreau și eu, Părinte!». «Bine, mă, tată, mă! Mergi la slujbă la biserică și o să vorbim».

S-a terminat Liturghia și Maslul și m-a luat prima la spovedit. Când am intrat în biserică, primul cuvânt pe care mi l-a spus a fost: «Un copil vă mântuie pe voi», dar eu i-am spus Părintelui: «Dar soțul meu va vrea?». Și mi-a zis: «Întâi pune tu început și apoi să pretinzi de la ceilalți!». Am rămas uimită de tot ce-mi spunea. Îmi amintea de păcate pe care nici eu nu le mai știam. Mi-a dat canon și i-am promis că o să vin în postul Sfintei Marii. Fusesem crescută de părinți credincioși, țineam post, dar nu de la început până la sfârșit, iar miercurea și vinerea le țineam, dar nu mereu.

Aveam două fetițe. Venind acasă de la Frăsinei, soțul meu mă aștepta. Bucuroasă, i-am spus că l-am întâlnit pe omul lui Dumnezeu, care mi-a spus păcatele mele din copilărie și că trebuie să mai facem un copil. Pe moment, soțul meu nu mi-a zis nimic. Eu i-am zis: «Începe postul Sfintei Marii, eu o să-l ascult pe Părintele, vreau să-l țin așa cum mi-a zis el, tot postul. Tu, dacă vrei, poți să-ți faci mâncare de dulce, eu nu mai fac». Fiind un om înțelept, mi-a zis: «Fă cum crezi tu că e mai bine!». Și cred că rugăciunile Părintelui l-au făcut să înțeleagă că este bine așa. Venind postul, am ținut prima săptămână fără ulei, cu legume și fructe, cu toate ale postului, așa cum m-a învățat Părintele.

Cu rugăciunile Părintelui, am mers din nou la Frăsinei, singură. M-am spovedit la Părintele, i-am spus că m-aș bucura dacă ar veni și soțul meu la spovedit. Iar Părintele mi-a zis: «Când va vrea Dumnezeu!». N-am ieșit din cuvântul Părintelui, mă rugam mereu și doream ca eu și soțul meu să fim amândoi pe același drum. Mai mult, doream ca toți cei din familia mea, rudele și prietenii, să vină la Părintele.

Sora mea era bolnavă, internată la spital. După ce a ieșit din spital, am dus-o la Frăsinei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu rugăciunile Părintelui Lavrentie și ale altor Părinți, s-a făcut sănătoasă. În postul Crăciunului, iarăși am mers singură la Frăsinei. M-am spovedit la bunul meu Părinte, și i-am zis să se roage ca să pot să-l aduc și pe soțul meu la dânsul. Venind Postul Mare, am mers cu toții la Frăsinei. Soțul meu a urcat la mănăstirea de sus, iar eu am rămas cu fetițele în vale. Ne-am spovedit la el și de atunci ne-a fost duhovnic până în anul când s-a mutat la Domnul.

Ne-am rugat Bunului Dumnezeu să ne dea un copilaș. După doi ani de zile am rămas însărcinată. În 1988 am născut un băiețel. Plângea nopțile. Odată, pe la 12 noaptea, a venit Părintele pe la noi și l-a auzit plângând. Ne-a zis la amândoi: «Mă, tată, mă, vă scoală la rugăciune, trage clopotul la Frăsinei! Rugați-vă!». Și-l luam pe rând, unul se ruga, iar celălalt îl legăna pe picioare până adormea. Și așa s-a făcut mărișor.

Odată, în Postul Mare, ne-am dus amândoi la Frăsinei, să ne spovedim, și eu i-am zis Părintelui: «Ce să fac, să-i dau lapte în post celui mic?», la care Părintele mi-a zis: «Ce, tu vrei să mergi în Rai și pe el să-l trimiți în iad? Dă-i ce mâncați și voi!». Dar eu nu l-am ascultat pe Părintele, gândind că băiatul e prea mic, și i-am dat lapte, iar noi aveam pe masă mâncare de post. După ce am făcut rugăciunea și ne-am așezat să mâncăm, îl vedem pe cel mic că ia cana de lapte și o aruncă cât colo pe jos, zicând: «Nu ate, mă, pot» («Nu lapte, mă, post!»), de parcă erau vorbele Părintelui. Am rămas cu toții uimiți, iar eu i-am spus: „Dacă tu nu vrei lapte, îți dau mâncare de post!».

Odată, la Sfântul Maslu, masa era în curte și afară s-a întunecat dintr-odată. Eu stăteam în genunchi, iar Părintele, trecând pe lângă mine, m-a apăsat pe cap tare, ducându-se către poarta mănăstirii. S-a oprit pe podețul acela de la poartă și se uita la cer. Deodată, norii au trecut repede, s-a înseninat, iar Părintele venind înapoi m-a apăsat din nou pe cap. Eu îmi zisesem în gând: «Părintele a certat norii», iar el mi-a spus cu glas tare: «Unde-s norii, mă?». Am rămas uimită că mi-a răspuns la ceea ce gândeam.

Când aveam un necaz, ne suna, indiferent de oră, zi sau noapte, și ne întreba: «Mă, sunteți voi credincioși?». Știam că urma să se întâmple ceva rău când ni se adresa așa. Dar întotdeauna, cu ajutorul Bunului Dumnezeu și rugăciunile Părintelui, câte necazuri au venit peste noi, pe toate le-am întâmpinat cu răbdare, gândindu-ne la Părintele, care ne spunea: «Mă, tată, când ești bolnav, să zici: Altul e mai bolnav ca mine, iar când n-ai ceva, să zici: Altul n-are deloc».

Noi nu puteam concepe că va muri vreodată, dar, de fapt, el nici nu a murit. De multe ori l-am văzut în vis și ne-a spus că nu e mort. Vedem cum se roagă pentru noi, este cu noi când îl chemăm, iar noi îl iubim și nu-l vom uita niciodată”. (O ucenică)

Din „Părintele Lavrentie, omul lui Dumnezeu”,

de Monahul Miron (Laurențiu Mihai Păun)

Ed. Preșcoala, 2018

Material realizat de Ana Gheorghiu

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa/Iulie 2019

IULIE 2019