Citind cartea bunului nostru prieten Mircea Stanciu, dar şi cuprinsul interviului ce urmează, ai sentimentul permanent că la multe dintre aceste lucruri am reflectat şi noi cândva. Cu adevărat, cartea este un rezumat al căutărilor sincere ale omului strivit de o modernitate impersonală, ale omului care caută în tot ceea ce face drumul către Adevăr, calea către Dumnezeu.

Este o carte ce contaminează prin spontaneitate şi profunzime, care nu poate să nu te atragă către căutarea unui sens mai înalt în viaţa noastră, în depăşirea rutinei, a sentimentului care ni se induce permanent că totul s-a spus deja, nouă nerămânându-ne decât să repetăm la nesfârşit, ca nişte mici roboţei. Mircea Stanciu se pare că s-a luptat să învingă această condiţie a prizonieratului tiparelor şi a platitudinii unei existenţe condamnate la orizontală, la imanent, iar această carte este dovada că deja a reuşit. (V.G.)

– Mircea, ești la a doua carte acum. După „Cartea cuvintelor dispărute”, a apărut și „Cartea meseriilor dispărute”. De ce această întoarcere către ceea ce este trecut, dispărut, lipsit de actualitate, când trăim într-o lume care aleargă cu înfrigurare după „Nou! Nou! Nou!”?

– În primul rând, iertați-mă, nu sunt la a doua carte, pentru că nu sunt în același timp nici la prima, dar sunt în același timp și la a o suta, și la a o mia, pentru că fiecare suntem niște cărți, niște povești umblătoare. Pentru un scurt răstimp pe pământul acesta, umblăm, peregrinăm peste tot și niciunde, din loc în loc, din mine în tine, din trecut în viitor, ne tot rescriem zi de zi și, în același timp, niciodată terminați, așteptând lucrarea Domnului cea dincolo de cuvinte, fără de cuvinte, purtându-ne sufletul spre a-l înfățișa curat „cuvintelor de negrăit” II Corinteni 12:4 despre care ne spune Sfântul Apostol Pavel. Și abia atunci povestea noastră pământească trecătoare se va fi încheiat, pentru a începe povestea călătoriei în veșnicie a sufletului.

Și totuși, pentru că există și viața asta de zi cu zi, cu detaliile ei complicate și efemere, într-adevăr, am scris această a doua carte dintr-o dorință puternică de a-i inspira pe copii așa cum mă inspir pe mine însumi atunci când privesc lumea și mi se pare minunată creația lui Dumnezeu. Privesc acest cuvânt puternic: „A zis Dumnezeu și s-au făcut” cf. Facere 1 ‒ și noi, ca niște mici dumnezei, ne „facem” faptele noastre trecătoare, și cel mai pregnant facem ceea ce suntem: o meserie. Stă un copil în școală, cu tot cu grădiniță, aproximativ 15-25 de ani, dacă nu și mai mult și, privindu-mi într-o zi cei trei copii, pe care îi duceam cu mașina spre școală, i-am întrebat: „Măi, copii, suntem noi sănătoși la cap? Ce facem vreme de douăzeci de ani? Știm ce facem? Știm unde mergem, încotro?”. Și m-am gândit: hai măcar să dăm un sens lucrurilor, dacă atâta amar de ani, între 6 și 8 ore pe zi, plus transportul, investim într-o pregătire, mergem spre ceea ce vom fi în viața noastră, atunci înseamnă că trebuie să ne trezim un pic și să facem o bună alegere măcar, o alegere cu conștiință și însuflare. Prea mult trăim automat: vin lucrurile asupra noastră, și pur și simplu ele vin, iar noi credem că sunt normale și ne întindem sub ele, ca să treacă peste noi, fără să știm care este sensul a ceea ce facem.

Și, pentru că trecutul este o sursă inepuizabilă de inspirație ‒ pentru mine, trecutul este o pulsiune neîncetată și o șansă mare pentru viitor ‒, ca nostalgic-optimist, consider colosală puterea trecutului de a ne elibera de traumele prezentului, căci, iată, ar putea fi și altfel, iată, oamenii au trăit mii de ani fără atâtea gânduri, privind creația în tăcere, cu mare admirație, cu alt tip de temeri decât acestea foarte raționaliste de azi. Mi se pare că trecutul a devenit teribil de nou, pentru că descrie deja o realitate care pe cei de azi i-ar putea înnebuni de admirație, dacă le-ar explica cineva ce putea însemna o zi trăită într-o epocă apusă.

Pe vremuri, da, trecutul era „vechi”, pentru că lucrurile se mișcau încet, fără ca un om să poată observa, în cursul vieții sale, vreo dinamică, însă azi trecutul a devenit o resursă cu nebănuite valențe de recuperare pentru omul obosit de gânduri pe care îl vedem adesea pe stradă, în spitale, în azile, în multinaționale, în noi înșine. Intri cu instrumentele descrierii antropologice și prezinți câteva detalii subtile ale vieții cotidiene din lumea romană, spre exemplu, sau din Constantinopolul anului 1033: ce însemna să aștepți, să nădăjduiești, să crești un copil, să te încrezi în pronia lui Dumnezeu, fără toată povara imaginilor de azi de pe Facebook? Și atunci vei vedea că mulți creștini se vor întreba: „Chiar așa a fost? Păi atunci trecutul pare o lume SF, dar foarte blândă și de nedescris. Am putea încerca totuși să ne detașăm un pic și să o retrăim în inimi și, cu timpul, poate că și realitatea prezentă se va lăsa modelată nițel…”.

Așadar, eu cred cu cea mai mare convingere că trecutul nu e deloc lipsit de actualitate, ba dimpotrivă, s-ar putea să aibă o incredibilă relevanță abia acum, când a devenit foarte nou.

O ferestruică luminoasă”

– Observăm că și de data aceasta a existat o comunicare foarte bună între autor și ilustrator, fiecare preluând și amplificând mesajul celuilalt. De ce crezi că ilustratoarea a ales să înceapă cartea cu o fereastră întunecată și să o încheie cu o fereastră luminată?

– Aici a fost și pentru mine un șoc, o uimire plăcută să văd această taină pe care ilustratoarea nu cred că o cunoaște, nu i-am spus încă despre ea, dar pe care, iată, a trăit-o. Tema ferestruicii e foarte importantă pentru mine, eu știu foarte clar de ce am pus-o în carte, fiindcă am iubit-o și întreaga viață mi-a fost marcată de acest pasaj filocalic al Sfântului Filotei Sinaitul: „Trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăție, la cea dinlăuntrul nostru și la cea viitoare, cât și lucrare cugetătoare, ca una ce prelucrează și înălbește cele ale minții și o mută de la viețuirea pătimașă la cea nepătimașă. Pentru că se aseamănă cu o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, Se arată minții”.

Este vorba despre tradiția isihastă a Părinților, despre lucrarea trezviei ‒ altfel spus, cam tot ce încerc să ascund în ceea ce scriu. Trezvia este șansa omului de azi de a nu mai trăi la întâmplare, de a nu mai gândi după moda căzută a vremii, mereu cu capul altuia și după înțelesurile cele slabe ale lumii, de a se opri din alergarea lui, a trage aer în piept, a-l ține câteva secunde și a începe să se întrebe: „Hristoase, ce vrei de la mine? Ce vreau eu de la Tine? Cine ești? Ce lucrare vrei să înfăptuiești cu mine? Poate că nu Te cunosc. Poate doar mi-am imaginat lucruri despre Tine, tot felul de moralisme ieftine. Hai să începem un pic să ne luptăm, Doamne, să urcăm scara aceasta a lui Iacob. Și s-ar putea să vedem ceva, Israele!”.

Deci, ce s-a petrecut? Fără să știe toate acestea, ferestruica de la început, care este una întunecată, s-a transformat la final, pe măsură ce înaintezi în decriptarea sensului cărții, în imaginea unui gânditor ‒ un „Singuratic” care stă pe un scăunel și se roagă ‒ ce descoperă ferestruica luminoasă undeva, înlăuntrul său, în inima sa. La început nu mi-am dat seama că era vorba de o siluetă umană, dar când am primit de la Margareta Cepleanu descrierea pe care i-o face desenului, am rămas uluit: „Singuraticul are conturul unui gânditor. Interiorul conturului este umplut cu case, drumuri, plante, lucruri din viața de zi cu zi așezate ca într-o cetate. Un zid vechi, în centru, are o fereastră ce se deschide spre un peisaj din alt loc, simplu, luminos și liniștit…”.

Și, bineînțeles, alergând deasupra lumii, răspândindu-se, „fluturașul minții”, care, după spusele Sfântului Grigorie Palama, este atenția noastră cea mai fină, „ochiul inimii”, singurul prin care Îl putem vedea pe Domnul. Și m-am mirat cum a putut ilustratoarea să exprime atât de bine această realitate dogmatică destul de puțin cunoscută. M-am bucurat că i-a pus Domnul în mână și în inimă acest gând neștiut. Într-adevăr, sunt multe feluri de-a comunica ‒ chiar și cu ilustratorul unei cărți! ‒, și cel mai bun este să lași această comunicare în seama lui Dumnezeu, cu un pic de rugăciune, și se ocupă El.

Cine nu-și dorește să fie împărat?”

– Cum ați ales cele douăsprezece meserii și care este semnificația lor, pe care o sugerați în subtitluri?

– Ca și în cazul „cuvintelor dispărute”, am vrut să fac o combinație între lucruri serioase, precum copistul, și aspecte mai glumețe pentru copii, precum haiducul sau croitorașul cel vesel. Dar orice cuvânt și orice meserie se poate folosi înspre adânc.

Povestitorul” este prima dintre meserii. Am plecat de la ideea că orice copil ajunge la un moment dat, în mintea sa, un povestitor al vieții sale ‒ dar ce te faci dacă această poveste se strică? Dacă se strică povestea vieții, atunci se strică omul în ansamblu. Bineînțeles, aici studiile mele din perioada studenției, în care m-a preocupat tema poveștii vieții din istoriografia occidentală, mă îndemnau mereu să dau importanță acestui subiect.

Cum își poate povesti un om viața, cum își organizează trama narativă a vieții sale, ce înțelege și ce scoate din ea și cum îi va determina acțiunile această raportare la sine? Faceți exercițiul acesta într-o zi cu cineva: „Hai o oră, te rog, să stăm la un ceai și povestește-mi și mie despre tine, viața ta ca pe o poveste, nu doar reacțiile întâmplătoare și necugetate din ultima vreme”. Și atunci, ce-ar fi să-l găsim pe „Marele Ceasornicar al Poveștilor”, să alungăm gândurile care ne abat mintea de la calea ei și să ne reparăm povestea? „Marele Ceasornicar” este Dumnezeu, Domnul nostru, însă El lucrează mult și prin Sfinții săi. Iar aici, în acest caz concret, inspirația mi-am luat-o de la Sfântul Paisie Aghioritul, care avea marea harismă a schimbării gândurilor stricate ale celor ce îl vizitau. Intrau oamenii la el cu „aparatul” stricat și, prin harul său aparte, ieșeau de la el vindecați, puși în ordine: „Acela nu era un vis de la Dumnezeu”, „Femeia ta te iubește”, „Ai grijă mare cu părerea de sine” ș.a.m.d., deci nu introspecție psihanalitică, ci adevăr, harismă dumnezeiască a vederii inimii aproapelui.

Să trec mai departe, la „Sacagiu” ‒ o meserie dispărută dintr-o lume în care nevoia nestăpânită de confort nu exista, însă exista fireasca nevoie de-a împărtăși bucurie celor care însetează de ea și, dacă aceasta este „apa”, atunci „oriunde mergi, ești așteptat cu sete”.

Apoi „Copistul”, o meserie complet dispărută dintr-o lume în care lipsea urmarea obsesivă a unui himere ‒ originalitatea ‒, lucru care ar putea să ne dea mult de gândit. În loc să mă chinui pe mine să inventez ceva cu totul nou, care s-ar putea să mă scufunde într-un adânc al iubirii de sine, de ce să nu găsesc un model luminos pe care să-l pun în viața mea ca pe un stâlp de foc, care să mă călăuzească pe timp de noapte?

„Împăratul” ‒ cine nu-și dorește să fie împărat? Toți ne dorim să împărățim; de-ajuns să ieșim un pic pe stradă să facem o plimbare cu mașina pe străzile Bucureștiului și vom vedea dorința aceasta nestăvilită a omului: „Vreau să te domin, să te strivesc, dacă se poate!”. Ei, și ce-am obținut?… Un împărat slab, fără supuși, un împărat care e sclavul războiului din sufletul său. Însă poți fi și un împărat al păcii, un adevărat împărat iubit, pe care istoria îl va ține minte. Soția mea, care și-a luat de curând carnetul și poate îi necăjește un pic pe ceilalți grăbiți, se întreabă de câteva zile: „Oare cine a fost șoferul din jeep-ul care mi-a dat prioritate pe străduța aceea îngustă?”. Iată împăratul.

Nu lăsați ucenicia să piară!”

Cu „Vraciul” a fost o minune, pentru că eu scrisesem despre Sfântul Luca al Crimeei și m-am bucurat că am reușit să-l prezint copiilor așa cum a fost viața lui, plină de zbateri lăuntrice și cumva de neînțeles pentru noi, fiii mai cuminți ai Bisericii, obișnuiți cu povestirile mai liniare ale sfinților din Sinaxar. Bineînțeles, cartea se adresează în primul rând copiilor care nu au o cateheză formală în Biserică, care nu au aflat despre tradiția Rugăciunii inimii, copii care merg cu mami și cu tati la Cărturești și care, dacă ar citi ceva explicit despre învățătura Bisericii Ortodoxe, ar fugi încă de la titlu, însă m-am folosit de viața sa ca să pot introduce în carte un mare episcop al Ortodoxiei, un adevărat doctor de suflete și un medic eminent, provenit dintr-un artist ratat.

Este foarte multă autenticitate în viața Sfinților noștri, dar e mai dificil să o prezinți urechilor contemporanilor noștri, atât de puternic apăsați de tradițiile așa-zis „eliberatoare de prejudecăți” ale modernității. Și apoi, după ce am scris acest capitol, am primit spre închinare o părticică din moaștele Sfântului Luca ‒ aceasta a fost minunea.

După aceea, am inclus „Învățătorul”, pentru că trebuie să ne bucurăm de acest mare dar al stăreției pe care ni l-a lăsat Biserica. Mi-a dat Domnul câțiva asemenea mari stareți în viața mea și nu pot să nu strig pe străzi: „Nu lăsați ucenicia să piară!”. Mai mult nu vreau să adaug aici.

Legat de „Cioban”, este o întreagă lume pe care, atunci când închid ochii, mi-o recreez. Nu puteam să nu-l trimit pe copil la această inepuizabilă sursă de inspirație care este natura, cu ritmul ei, cu ciclicitatea ei ordonatoare, cu mișcarea stelelor, a corpurilor cerești în care sfinții, care au „urechi de auzit”, au ascultat ritmul neîncetatei Rugăciuni a inimii. Iată, de pildă Părintele Emilian Simonopetritul descrie o asemenea experiență, în care aude întreg pământul și cerul spunând Rugăciunea. Sau momentul acela când Sfântul Nectarie de la Eghina, se roagă Domnului să dea maicilor din obștea sa experiența directă a stihului „Toată suflarea să laude pe Domnul”… Ei, și atunci viața ciobanului nu este altceva decât o mare descoperire a sihastrului de altădată, a păstorului transhumant și umblător prin văile și pășunile cele înalte ale sufletului.

Eu cred că singurătatea aceea din munți, vreme de o mie de ani în care nu apărem ca popor în documente, foarte puțin în cele bizantine, ne-a format ca sihaștri, și că ar trebui să fim mai atenți cu vocația noastră veche românească de singuratici. Iubesc mult lucrarea Sfântului Grigorie Sinaitul, venit către Dunăre o vreme, care a adus până la noi „binele isihiei”, cum zice cronicarul vieții sale, „nu numai grecilor și bulgarilor, ci și sârbilor înșiși și chiar dincolo de ei”. Îmi place acest „dincolo de ei”, pentru că ne numește astfel, în ascuns, pe noi, cum ne stă nouă, românilor, bine ca popor: mai smerit, mai puțin „Povestitor” și „Împărat” și mai mult „Cioban” netulburat de vremuri ‒ dar nu neapărat mioritic, ci îmi place să nădăjduiesc că niptic.

Pentru „Meșterul” m-a inspirat fetița mea cea mică și pe care am vrut să o inspir, la rândul meu. Pe ce pune mâna, schimbă. Eu nu am această abilitate, veac! Mă tot uitam la ea cum lua materialele și le tot transforma și eram fascinat, mă uitam la ea ca la un film, și atunci mi-am adus aminte de copilărie, în care lumea era ca o plastilină în mâinile noastre ‒ orice bărbat de 40-50 de ani își aduce aminte de bogăția sărăciei anilor ’70-’80! Și mi-am zis: hai să dau o idee copiilor despre cum ar putea făuri lumea aceasta împreună cu Făcătorul ei, în loc să stea „arestați” de telefonul mobil pe canapele, cu capul plecat, ca niște falși isihaști, sau într-un cot, ca niște ciobani părelnici. Și unde mai pui că lipsește și firul de iarbă mestecat în dinți!

Pentru cei care se simt chemați”

„Croitorașul” este tot un fel de meșter, dar mai așezat, mai cumpănit, și cumva iubitor de estetică, preocupat de cum să stea o haină bine pe aproapele său. Dar de aici am încercat să-i ridic privirea dintre mosoare și ațe la o întrebare fundamentală despre om, despre Adam: ce este această rană mare pe care o are omul de acoperit prin haine? De ce nu sunt de ajuns „hainele acestea de piele”? De ce avem nevoie și de o altă îmbrăcăminte peste îmbrăcămintea căderii? Nu cumva încercăm din răsputeri să acoperim lucrul de care fugim neîncetat cu disperare, amintirea stricăciunii și morții noastre?

„Haiducul” era necesar pentru că este o carte și pentru băieți. Băieții noștri tot mai feminini de azi, care își rad părul de pe picioare ‒ nu-i vorbă, o făceau și grecii antici, și nu barba îl face pe filosof ‒, dar mi-am zis, totuși, să nu se uite cumva că poate fi și altfel, să nu uităm cu totul diversitatea lumii! Mi se pare o mare minciună „adevărul” clamat despre așa-zisa diversitate a lumii de azi, care e mai puțin diversă și cu mult mai sărăcită decât trecutul în care fiecare vale a unui râu era o unitate culturală în sine, chiar și numai dacă luăm în considerație numărul de cuvinte pe care le mai folosim. Deci poți fi și haiduc nesupus, dacă așa simte sufletul tău, și poate că vei citi ceva și despre partizanii din munți și vei vedea că sunt multe cauze pentru care poți fi neascultător, nu doar reclamele despre dezvoltare personală.

„Hangiul” este o temă fundamentală, mulți se regăsesc în ea ‒ am prieteni care au această harismă a iubirii de străini, a primirii străinului la masă, în casă, în inimă. Nu o au toți, dar mulți se regăsesc în ea. Am un prieten foarte bun, un om vorbăreț, mâncăcios și pupăcios, fără copii, care și-a asumat rolul mamei pentru o groază dintre noi. Ne ia, ne duce, ne aduce, ne dă prăjituri obligatoriu, ne împuiază capul cu vrute și nevrute și, stând în preajma lui, simți cum Dumnezeu ne iubește pe toți, ne primește pe toți, doar noi avem obiecții, avem pretenții, avem modele închipuite și note de dat. Inspirat de acest prieten, care se crede și un pic haiduc, am scris despre cel ce-i primește pe străini. Prefaceți-vă, copii, că sunteți hangii, dar altă negustorie să vă stăpânească inima: cea a primirii în inimă a aproapelui.

Și acum, „Singuraticul”. E chintesența tuturor meseriilor. Toate meseriile ne pot duce în același loc, la scopul propus al vieții, dacă le urmăm cu atenție, însă una singură merge drept la țintă. Bine, poți alege orice cale, orice meserie care ți se potrivește și te inspiră. Caut-o, te așteaptă, e viața ta, copile, dar e bine să știi că există și o cale directă, fără ocolișuri. Modelul pentru această cale mi se pare că l-a urmat prea bine un sfânt universal al pământului românesc, Sfântul Paisie Velicikovski. Știm că „păcat”, în limba greacă, încă de la Aristotel, înseamnă „ratarea țintei”, ἁμαρτία. Așadar, dragi copii, există pentru aceia dintre voi care nu se simt în largul lor în călătoria prin lumea simțurilor ‒ minunată și ea, e adevărat, când e gustată curat, pentru că este binecuvântată de Domnul ‒, există, deci, și această cale directă a Singuraticului, a monahului, a „celui niciodată singur”. Trebuie să știți lucrul acesta, e datoria noastră, a adulților, să v-o spunem, pentru cei care se simt chemați. Aceia puțini.

Ei, cam atât despre fiecare meserie în parte…

Un singuratic care s-a abătut nițel de la drum

– Și de ce crezi că l-ar interesa pe un copil al zilelor noastre o „meserie dispărută”?

– Cred că s-a înțeles deja că nu e vorba despre meserii dispărute, în nici un caz, ci despre noile meserii care ne așteaptă. Lumea asta are nevoie de ceva nou, de o schimbare ‒ nu vi se pare că a îmbătrânit prea devreme? Poate că n-au venit încă zorii sfârșitului, așa cum ne anunță unii, prea nerăbdători, poate că n-a venit încă Antihristul, poate că de-abia acum începe Viața și trebuie să ne pregătim pentru ea, o Viață în Împărăție, care nu demult am aflat că s-a apropiat de noi cf. Matei 3:2. Deci nu Antihristul, nu sfârșitul, ci Începutul tuturor.

Cartea, deși vrea să-i inspire pe copii, cred că poate fi citită la fel de bine și de un adult, fiindcă are mai multe niveluri de înțelegere, iar ilustrațiile reflectă din plin acest lucru. Dar… de ce să mint? Cartea mi-am adresat-o în primul rând mie, că mi-am zis: „Hai, omule, trezește-te, nu mai poți trăi așa, ca un animal ‒ mănânci, bei, dormi, și iar mănânci. Sau, mai rău, ca o mașină. Gata cu automatismele! Trebuie să faci ceva cu viața ta, orientează-te odată! Care-i meseria ta adevărată? Caută și vei afla!”.

Și atunci am început să scriu. Dar de scris, scriu de când mă știu, și lucrul acesta îl fac dintr-o nevoie puternică pe care o resimt în mine de a da sens haosului sumedeniei de întâmplări care ne dau asalt zilnic. E o formă de terapie, probabil. Simt că sunt bolnav și chiar un pacient de profesie ‒ dar să ne ridicăm, suflete, cât e încă suflare în nările noastre!

Și uite așa, după ce, până la 40 de ani, m-am ocupat cu fel de fel de alte meserii, cineva mi-a spus într-o zi: n-ai vrea să te faci scriitor? Păi, dacă stau să mă gândesc bine, poate că deja m-am făcut. Și așa zic, că fiecare ar trebui să se întrebe dacă nu este deja ceea ce-și dorește să fie ‒ și dacă-i așa, atunci să aducă mulțumire lui Dumnezeu, iar dacă pare că nu, atunci să se mai scufunde în apele sufletului cu rugăciune spre dumirire.

M-am folosit de scrisul pentru copii drept cale de găsi răspunsuri pentru propria mea cale. Dar asta văd acum, după ce lucrurile s-au petrecut, însă înainte de a pleca la drum n-aveam nici o idee despre locul în care voi ajunge. Așadar, deși nu a fost de la început calea „celui ce merge direct la țintă”, poate totuși sunt un singuratic care s-a abătut nițel de la drum.

Interviu realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa, iunie 2019

Foto: Bogdan Tăut

IUNIE 2019