Povestea ce urmează este o poveste rară ‒ a nașterii unui copil ce fusese sortit avortului. Dar mai rar e faptul că acest copil ajunge, în cele din urmă, să-și nască el părinții. Ei i-au dat nașterea cea după trup, iar el i-a născut după Duhul, aducându-i în Biserică. Și, de atunci, viața lor întreagă este o naștere de minuni. (A.S.)

– Ioana, cum L-ai cunoscut pe Hristos?

– Am mai multe etape în viaţa mea de întâlnire cu Dumnezeu. Prima oară îmi amintesc că m-a învăţat bunica mea să mă rog, apoi am avut un profesor de Religie în clasele mici, un profesor extraordinar căruia, practic, îi datorez toată existenţa mea ulterioară. Era student la Teologie și ne-a învăţat Rugăciunea inimii. Ţin minte că vorbeam despre multe alte lucruri şi că îi puneam tot felul de întrebări care ne treceau nouă prin mintea noastră de clasa a II-a, a III-a, dar am rămas toată viaţa cu Rugăciunea lui Iisus şi, toată viaţa, în momentele în care am fost în mare cumpănă, mi-a revenit Rugăciunea inimii. Mi-am dat seama mai târziu că, de fapt, asta m-a salvat de fiecare dată.

– La vârsta aceea ai început să spui Rugăciunea inimii?

– Asta făceam la Religie, ne rugam împreună, ne învăţase domnul profesor să ne rugăm. Făceam cu toţii Rugăciunea inimii câteva minute şi apoi ne rugam acasă. Făceam asta pentru că prinsesem gustul. Pe măsură ce am crescut, am pierdut asta, pentru că… nu ştiu, nu aş putea să spun de ce. Nu o mai făceam zi de zi, ci doar atunci când aveam mari încercări – în fine, fiecare vârstă cu încercările ei; atunci, în adolescenţă, toate ţi se par mari.

Îmi aduceam mereu aminte de rugăciune şi reveneam la rugăciune, uneori intram chiar şi în biserică. Simţeam nevoia unui Părinte duhovnic, dar nu aveam pe nimeni care să mă călăuzească, părinţi sau bunici, sau alt profesor de Religie. A rămas, aşa, o dorinţă neîmplinită, de care nu m-am ocupat niciodată serios. În schimb, căutarea a rămas, dar am ajuns în alte părţi: meditaţie, ezoterisme… căutându-L, de fapt, pe Dumnezeu.

Ne-am întors la biserică odată ce am rămas însărcinată cu primul meu copil. Atunci, în mod cu totul minunat, Dumnezeu ne-a dus de mână până la Părintele duhovnic. Exact acum nouă ani, în postul Paştelui, am rămas însărcinată; nu eram căsătorită cu soţul meu pe vremea aceea. Am luat „pastila de a doua zi” ‒ o pastilă care, în mod normal, ar trebui să facă să apară menstruaţia imediat după ce este luată, fiind foarte periculoasă, foarte toxică… Însă nu a apărut menstruaţia, şi atunci am bănuit că e posibil să fiu însărcinată.

M-am dus la medic, o doamnă doctor, să-i spun ce s-a întâmplat, că am luat pastila asta şi nu a apărut menstruaţia. Doamna respectivă mi-a spus că trebuie să fac un test de sarcină. I-am spus că, dacă sunt însărcinată, mi-aş dori să păstrez copilul. Ea mi-a spus că acest lucru nu este posibil ‒ dar mi-a spus-o cu atâta siguranţă, încât nu a lăsat nici o urmă de îndoială! Mi-a spus că nu e posibil să păstrăm acest copil, pentru că acest copil va fi foarte bolnav din cauza acelei pastile, care este o bombă de hormoni, că el va ieşi cu malformaţii genetice, lucru care ne-a cam șocat… Eram cu prietenul, actualmente soţul, eram amândoi şi ne-am speriat foarte tare ‒ nu neapărat de certitudinea sarcinii, ci de ceea ce urma să se întâmple dacă eram însărcinată.

Am ajuns acasă, am făcut un test de sarcină care, bineînţeles, a ieşit pozitiv. Am sunat-o pe doamna doctor, care mi-a spus că trebuie să mă programez neapărat pentru un avort, cât mai repede.

Zboară cu copilul tău spre destinaţii exotice!ˮ

– Dar ştiai că avortul înseamnă, de fapt, uciderea unui prunc?

– Ştiam, cumva. Trecusem printr-o experienţă similară în adolescenţă şi era cu atât mai cumplit pentru mine, cu cât mi-am promis că nu voi mai face asta niciodată. Tocmai pentru că ştiam ce înseamnă lucrul ăsta, nu aş mai fi vrut să trec prin asta niciodată. Nu cunoşteam în detaliu ‒ cum ştiu acum, de exemplu, după patru sarcini, că inima copilului începe să bată la 6-7 săptămâni ‒ nu ştiam stadiile de dezvoltare exact, dar ştiam clar că nu vreau să fac asta, indiferent de riscuri.

Ce a fost foarte ciudat a fost că nici prietenul meu de atunci, actualmente soţul meu, nu şi-ar fi dorit să trecem prin asta, doar că certitudinea doctoriţei şi gândul de a avea un copil atât de bolnav pur şi simplu ne-a înspăimântat. Bineînţeles, am vrut să mă ascund de mama mea, lucru care nu a fost posibil, pentru că a mirosit imediat că ceva nu e în regulă. Ea a lucrat într-un spital de ginecologie şi mi-a făcut imediat programare la avort. Eu însă am mers acolo cu sufletul foarte greu.

Îmi aduc aminte că, înainte de a ajunge în punctul ăsta, adică înainte de a afla că sunt însărcinată, noi primisem cadou de la un fost deţinut politic, unchiul unui prieten al nostru, domnul Gheorghe Tarcea ‒ Dumnezeu să-l odihnească, că nu mai este printre noi! ‒, primisem cadou cartea „Sfântul închisorilor” a Părintelui Moise de la Oaşa. Ne-a plăcut foarte mult şi ne doream să ne găsim un duhovnic. Ne imaginam că duhovnicul nostru e undeva, într-un munte, cu o barbă lungă, albă, şi că avem mult de căutat.

După ce am aflat că sunt însărcinată și fusesem programată la avort, m-am aruncat în genunchi şi am zis: „Maica Domnului, dă-ne un semn!ˮ. Atât am putut eu să zic în momentele acelea. Nici nu am terminat bine gândul, şi am primit un mesaj pe telefon. Mă uit pe telefon ‒ era un mesaj promoţional de la o companie aeriană, care spunea: „Zboară de 1 iunie cu copilul tău spre destinaţii exotice!ˮ. M-am speriat îngrozitor! Îngrozitor m-am speriat de promptitudinea răspunsului şi de felul atât de clar în care a venit. Efectiv m-am blocat, mi s-a părut incredibil că mi se întâmplă asta!

Mama a insistat foarte mult să merg la programare. În fine, am ajuns la progamare la avort cu inima îndoită, nu aş fi vrut să fac asta. Am stat într-o sală de aşteptare unde mai erau încă două fete, mai tinere ca mine. Și m-a apucat un plâns pe acolo, pur și simplu, plângeam de sărea cămaşa de pe mine şi de mila mea, şi de mila lor. A venit o doamnă doctor care m-a întrebat de ce plâng. Mie mi s-a părut foarte crud să mă întrebe de ce plâng într-un asemenea moment. I-am spus de ce plâng, i-am spus că sunt însărcinată, că am fost la un medic, care mi-a spus că trebuie să fac avort, pentru că va ieşi copilul cu malformaţii… Ea a zâmbit şi a spus: „Dar o ecografie ai făcut?ˮ. Am zis: „Nuˮ. „Bine, hai să mergem jos, să facem o ecografie, să vedem exact care e treaba. Dar îţi spun de-acum că nici un medic nu îţi poate recomanda avortul din acest motiv, pentru că ai luat această pastilă. Noi am văzut sarcini cu sterilet care au decurs foarte bine şi din care s-au născut copii normali, și am văzut şi sarcini normale din care s-au născut copii cu probleme, aşa că nimeni nu îţi poate garanta lucrul acestaˮ.

Cred că ăsta e duhovnicul nostru!ˮ

Am mers jos, am făcut o ecografie. Mi-a spus că, după părerea dumneaei, totul decurge normal, adică este o sarcină normală, în evoluţie, că ea nu îmi poate recomanda avortul. A vorbit cu noi amândoi şi ne-a spus să ne gândim dacă vrem să facem asta, că e alegerea noastră, dar nu e condiţionată medical în nici un fel.

Atunci am prins curaj. Soţul meu a fost neaşteptat de determinat – mie îmi era foarte teamă de momentul ăsta; sincer, credeam că va da bir cu fugiţii din viaţa mea! Dar el a fost foarte determinat. Cât am fost eu sus, în sala aceea de aşteptare, el a găsit o mică capelă acolo, în spital, şi a spus o rugăciune la Maica Domnului. Nici nu a terminat bine, şi am coborât cu doamna doctor, care ne-a spus lucrurile acestea. Şi el a zis: „Bine, haide să mergem acasă, gata!ˮ.

Și am plecat. De acolo, ne-am dus la mama mea, care-mi spusese să trec pe la ea, pe la serviciu, după ce termin – lucra în apropiere, la un spital de copii. Am ajuns la ea şi, în timp ce intram la mama, ne-am întâlnit cu Părintele T., actualul duhovnic. L-am salutat pe Părintele şi i-am spus lui Andrei: „Cred că ăsta e duhovnicul nostru!ˮ. Apoi am intrat la mama ‒ a fost un moment foarte delicat, pentru că i-am explicat mamei că nu vreau să facem avortul, pentru că nu este nici un motiv întemeiat pentru asta şi noi vrem să păstrăm copilul. Mama a reacţionat foarte-foarte urât. Nu se aştepta la o asemenea decizie şi a fost cumva şocată că noi, artişti fiind, vrem să păstrăm sarcina, mai ales că nu aveam o situaţie financiară stabilă, nu eram nici căsătoriţi şi ea era aproape convinsă că ne vom despărţi.

Când am plecat de la mama, în loc să ieşim din curtea spitalului, am făcut dreapta, aşa, parcă duşi de o mână nevăzută, şi am intrat în biserica spitalului, unde era Părintele singur, şi am zis: „Părinte, vrem să vă întrebăm cevaˮ. Imaginează-ţi acum doi oameni de pe stradă care au venit la Părintele! Părintele a zis: „Da, întrebaţi-măˮ. Şi ne-am apucat să-i povestim viaţa noastră: „Uitaţi, Părinte, am rămas însărcinată, am luat pastila, doctorița ne-a zis…ˮ ‒ şi i-am povestit toată tărăşenia.

Părintele ne-a ascultat, ne-a ascultat şi, la sfârşit, a zis: „Şi ce vreţi de la mine?ˮ. Mie mi s-a părut ciudat: cum adică „ce vrem”? Dar, în acelaşi timp, mi s-a părut ciudat şi să-i zic că vrem un sfat, pentru că era atât de evident ce sfaturi urmează să ne dea… Şi noi am zis că vrem un sfat, şi Părintele, dându-şi seama că nu suntem în Biserică, ne-a zis că, dacă ne dă un sfat, trebuie să-l şi urmăm. Ne-a întrebat dacă suntem siguri că vrem să-i urmăm sfatul. Noi am zis că da, şi a spus: „Sfatul meu este să vă căsătoriţi, să lăsaţi copilul, să-l naşteţi, să vă asumaţi ce aţi făcutˮ – şi aici Părintele ne-a pus în faţă multe lucruri la care nu ne-am fi gândit, şi ne-a dat multe exemple grele, foarte greu de dus, dar, slavă lui Dumnezeu, copilul nostru s-a născut sănătos. Și ne-am căsătorit la scurt timp după aceea, după Paşte, în Duminica samarinencei.

Nu aş fi ştiut niciodată ce puteam să aduc pe lume”

După ce Părintele ne-a dat sfatul, ne-a spus: „Vă aştept la spovedit mâineˮ. Am venit, ne-am spovedit şi, încet-încet, am rămas în biserică. Am găsit aici, în biserică, nu numai la Părintele, ci şi la fraţii noştri duhovniceşti, foarte mult sprijin, care ne-a lipsit acasă, adică părinţii nu au fost întotdeauna alături de noi, sau prietenii care ne erau atunci foarte apropiaţi. Am găsit aici o adevărată familie.

– Cum a fost prima spovedanie?

– Doamne, nu o să uităm niciodată, nici eu, nici soţul meu! Ştiu că ne-am pregătit. Aveam un îndreptar de spovedanie pe care îl cumpărasem eu cu o zi înainte de programarea la avort, pentru că ştiam că neapărat trebuie să mă duc să mă spovedesc. Ţin minte că am scris mult-mult, am venit cu multe foi la Părintele, şi săracul Părintele… noi tot ziceam acolo, şi Părintele ofta, şi noi plângeam, şi Părintele se făcuse mic…

Ştiu că am plâns o grămadă. Vai, dar a fost aşa de bine după aceea, a fost extraordinar! Bine, noi am simţit asta prima oară în viaţă, că nu ne mai spovedisem de când eram copii, de la 6-7 ani. A fost, într-adevăr, extraordinar. Şi în viaţa noastră a fost o schimbare totală şi foarte rapidă.

– Cum vă simţiţi acum în biserică?

– Noi ne-am ataşat foarte mult de oamenii de aici, pe care îi iubim foarte tare. Ei au fost un fel de plasă de siguranţă în care noi am picat în tot vârtejul ăsta, care a fost minunat, într-adevăr, dar a fost greu de dus, pentru că, după toate lucrurile acestea minunate, după nuntă, care a fost absolut superbă ‒ tot aici, în biserică, ne-am găsit şi naşii ‒, după aceea, când am revenit, aşa, pe pământ, a fost foarte ciudat, pentru că mulţi oameni care ne erau apropiaţi s-au depărtat de noi. Nu au înţeles ce s-a întâmplat, mai ales că schimbarea noastră a fost foarte rapidă. Bine, acum ne dăm şi noi seama că poate nici noi nu am fi înţeles, dacă eram în locul lor. Noi am fost extrem de entuziaşti de ce am găsit aici, pentru că nu ne imaginam că aşa ceva mai este posibil, o astfel de comunitate şi astfel de oameni atât de primitori, atât de calzi şi atât de apropiați, care efectiv ne-au ajutat, o adevărată familie.

Dar după nuntă au fost nişte tulburări la mine în familie, pentru că mama nu a înţeles ce era cu toţi oamenii aceia, cu atâția copii… „O să faceţi şi voi atâţia copii acum?!ˮ. Au ajuns să ne spună: „Aţi intrat într-o sectă!ˮ. Bine, ai mei nici nu au experienţa asta a Bisericii, nu au trăit-o deloc. Ei nu merg nici măcar la slujbe, trec pe lângă biserică şi aprind o lumânare din superstiţie, şi atunci le-a fost foarte greu să înţeleagă. Nici acum nu sunt convinsă că au înţeles pe deplin, dar cumva s-au împăcat cu ideea, şi au văzut că nu am fost răpiţi de extratereştri, ca în filmele la care se uită. Dar, într-adevăr, familia noastră e aici.

Al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș”

– Cum te-ai simţit când l-ai ţinut prima oară pe Mihail în braţe, după tot ce ai pătimit?

– Am avut o sarcină extraordinar de uşoară! Pur şi simplu, nu am simţit că sunt însărcinată până în ultimul moment! Și naşterea, slavă lui Dumnezeu, a fost uşoară. Au apărut ceva mici complicaţii după aceea. Ţin minte când l-am luat prima oară în braţe: mi se părea atât de frumos… Mă uitam şi la ceilalţi copii şi mi se părea că al meu e singurul care seamănă cu un îngeraș.

M-am gândit după aceea de multe ori la ce era să fac, că aş fi putut omorî copilul ăsta sănătos şi minunat dintr-o prostie ‒ şi nu aş fi ştiut niciodată, de fapt, ce puteam să aduc pe lume. Mi s-a părut atât de crunt… Mai ales că trăim în lumea asta unde, cu siguranţă, se întâmplă astfel de lucruri de foarte multe ori.

– Ai încercat să discuţi cu alte mame care au fost în situația ta?

– Da, am încercat. Am avut chiar o prietenă care a rămas la un moment dat însărcinată şi a decis să facă avort. Eu m-am întristat foarte tare, am încercat să-i explic, i l-am arătat pe Mihail, ca să înțeleagă ce am fi pierdut noi dacă am fi făcut lucrul acesta. Și tot a făcut avort până la urmă. Nu o judec, uşor nu i-a fost, cu siguranţă. Mi-a părut foarte rău că a trecut prin asta. Altfel, acum, la patru copii, nu mai trebuie să conving pe nimeni, sunt un exemplu mergător!

(va urma)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul publicat în numărul lunii mai 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”