Pustnicul Antonie cel Tăcut

27 aprilie 2018

Viața pustnicului Antonie din Munții Coziei rămâne o taină. Puține lucruri au ajuns până la noi despre dânsul, din care putem totuși consemna o parte a vieții sale, și doar aceea aflată la vedere. Restul e tăcere adâncă. Votul tăcerii pe care l-a ținut din tinerețe i-a pecetluit viețuirea, spre a rămâne ascunsă ochilor noștri. Pe sine se numea „Antonie Cocoșatul”, atunci când se semna pe câte o foaie cu avertismente către cei ce se aventurau spre peștera unde se nevoia, dar la fel de bine i-am putea spune și „Antonie cel Neștiut” sau „cel Tăcut”, „Antonie Spileotul” sau „Isihastul”, pentru că și-a trăit anii de lungă nevoință în rugăciune, în peșteri fără foc, în deplină tăcere, hrănindu-se doar cu semințe. Alții l-ar putea numi „Antonie cel Năstrușnic” sau „cel nebun pentru Hristos”. În adevăr însă, a fost un monah care a trăit viața isihastă. (M.S.)

Nu avem foarte multe informații despre Părintele Antonie, sihastrul care s-a nevoit în Muntele Basarab din apropierea Mănăstirii Cozia în jurul anilor 1995-2015, iar apoi, vreme de încă trei ani, într-o peșteră din Munții Apuseni. Însă, pentru moment, fiindcă mă număr printre puținii care au avut șansa să-l cunoască în timpul scurtei sale vieți, împlinindu-se acum deja un an de la adormirea sa, am găsit de cuviință să nu lăsăm cele câteva lucruri cunoscute despre dânsul să rămână necunoscute pentru totdeauna, fără folosul pe care l-ar putea trage cititorii. Și astfel, în cele ce urmează, încercăm să-i facem smerită pomenire.

Viața acestui eremit autentic al zilelor noastre ne poate încredința că măsurile aspre ale viețuirii pustnicești de odinioară nu au apus cu totul, de aceea să nădăjduim în continuare că Dumnezeu Își are încă oamenii Săi ascunși în crăpăturile pământului, care necontenit se roagă pentru poporul îndurerat, aflat în necazuri, și pentru lumea întreagă, tulburată de risipiri de tot felul. Viața Părintelui Antonie este dovada că există încă suflete cuvioase ascunse de lume, ascunse în Dumnezeu, care se străduiesc să culeagă toate roadele pustiei, ale isihiei, și care cheamă la pocăință, propovăduind în tăcere drumul de la moarte la viață.

L-am cunoscut personal la sfârșitul lunii martie 2017, în peștera sa din Munții Apuseni. Trăia aici știut doar de câțiva creștini, care veneau la început de primăvară să-l cerceteze, după cinci luni de izolare completă. Puținele lucruri pe care le-am aflat despre viața sa mi le-a scris pe foi, într-un dialog în care eu întrebam, iar el răspundea în scris, de-a lungul celor câteva întâlniri pe care le-am avut cu dânsul.

Nu e bună vorba asta, Alexandre…”

Alexandru, pe numele său de botez, s-a născut la 19 februarie 1968, presupunem că în București. La vârsta de 10 ani a dispărut prima oară de-acasă, fugind undeva, pe un teren al Armatei: „Fugeam, fugeam, nu știu de ce fugeam”.

Și cu ce vă hrăneați?”

Cu ce se găsea pe jos, prin scorburi. Ai mei mă țineau cu lanț legat, să nu fug. Dar instinctul mă ducea. Ei au zis că au văzut ceva la botezul meu. Am întrebat preotul și acesta mi-a spus că la vârsta potrivită voi vedea ce. Dar mai târziu a venit vedenia clară ce să fac. Mă vedeam într-un tren. Călătoream cu un om. Astfel, la 27 de ani am pășit pe calea monahală”.

Și cine era omul acela, Părinte?”

Antonie a ridicat privirea și, zâmbind șugubăț, mi-a arătat cu degetul în sus.

În 1988 a efectuat stagiul militar și, ajutat de tatăl său, a intrat la școala de gradați de la Antitero; astfel, Revoluția l-a prins sergent la un depozit de armament de lângă Turceni. În timpul evenimentelor din decembrie ’89 a rămas să păzească depozitul, în felul acesta evitând să fie trimis la București, unde ar fi putut să fie împușcat. După terminarea armatei s-a angajat în București la Instititul PICON, care se ocupa cu construcția de lifturi. Aici era vecin cu Mănăstirea Antim și astfel, în 1990, îl cunoaște pe Părintele Sofian Boghiu, care îi devine duhovnic.

Părintele Sofian era un om discret, tăcut, însă fratele Alexandru vorbea, vorbea destul de mult, și asta îl necăjea. Se spovedea, și Părintele încerca să-l ajute cu această patimă, însă, într-o bună zi, pe când vorbea mult și fără rost, Părintele Sofian i-a spus: „Nu e bună vorba asta, Alexandre… Ia încearcă mai puțină vorbă”. Și atunci a stat și s-a gândit el însuși, întru sine, la ce-i spusese Părintele Sofian, iar a doua zi, când s-a dus la duhovnic, i-a cerut el însuși binecuvântare să nu mai vorbească. Atunci Părintele Sofian, foarte liniștit, i-a dat binecuvântarea aceasta să tacă. Deci a luat votul tăcerii nu pentru că Părintele i-ar fi impus, ci pentru că Antonie însuși a dorit aceasta.

Dintr-o altă mărturie am aflat că ar fi putut fi și alt motiv: faptul că vorbea despre experiențe și măsuri înalte, lucru care îl primejduia atât duhovnicește, cât și din cauză că astfel de lucruri „mistice” ar fi putut să deranjeze Securitatea ‒ încă vie în conștiința oamenilor și după 1990. Mai degrabă aș înclina către motivul primejduirii duhovnicești, ceea ce înseamnă că acest canon al tăcerii era pentru el și o formă de pază a unor experiențe deja avute. Răspunsul precis la această întrebare va rămâne, probabil, o taină.

Antonie din boscheți”

Povestea vieții sale continuă din înseși cuvintele sale scrise pe foi: „De acolo, de la Instititul PICON, am aterizat la «Avioane Băneasa». Aici, la aviație, aveam fostul Combinat Apicol lângă noi. Noi le dădeam tablă, ei ne dădeau miere, așa, peste gard. Nu știa Ceaușescu. Și de acolo, de la avioane, am luat «avionul» la munte, în județul Argeș, fiindcă Părintele Sofian m-a trimis la Dâmbovicioara, în satul Ciocanu. Luase acolo o casă, cu 1.800 m2 [de pământ], ca să facă un schit. Era ca o groapă, departe de sat. Doar pădurarul mai stătea, dar nu aproape. Dar cei din zonă nu mi-au înțeles canonul tăcerii și a trebuit să plec de acolo la Slănic”.

Deci în anul 1994 îl găsim schimonah la Mănăstirea Slănic din județul Argeș, așa cum stă însemnat pe una din filele Patericului său. Apoi am înțeles că a încercat să-și găsească un loc de pustnicie, ajungând astfel și pe la Ticera, în Munții Apuseni, și chiar în Muntele Athos. Aici se ducea și le fura Părinților noaptea smochine, sărind gardul în grădinile lor, iar a doua zi, când se ducea la ei să le mai ceară, îi răspundeau: „Ohi smochine!” [Nu smochine!]. Îl porecliseră: „Antonie din boscheți”.

În cele din urmă, s-a stabilit într-o mică peșteră din Muntele Basarab, aproape de Mănăstirea Cozia veche, la vreo trei ore de mers pe jos prin pădure. Potrivit informațiilor pe care le-am strâns, credem că a viețuit aici aproape douăzeci de ani, de prin preajma anului 1995 și până spre 2014-2015, atunci când unele evenimente (care l-au scos în ochii presei) l-au forțat să-și găsească alt loc de retragere. Cu ajutorul unor creștini, a reușit să mai stea încă trei ani într-o peșteră dosită, departe de locurile pe unde treceau oameni, undeva în Munții Apuseni.

În primăvara anului 2017, când creștinii care știau de el l-au cercetat după topirea zăpezii, atunci când starea vremii le-a permis, starea de sănătate a Părintelui era extrem de precară. Fusese foarte frig și înghețase apa pe care o avea și, vreme de mai multe zile, stătuse fără apă. Așa că a primit să fie adus o vreme în București, pentru refacere. În capitală a stat aproximativ un an, neștiut decât de puțini, într-un demisol al unei case din București, slujit îndeaproape de un bun prieten al meu. Aici l-am cunoscut mai bine și am avut marea bucurie să stau de vorbă cu dânsul în decursul mai multor întâlniri.

Pe scurt, nevoința Părintelui Antonie vreme de peste douăzeci de ani s-a caracterizat prin votul deplinei tăceri, al hranei din semințe și fructe uscate și al sălășluirii singuratice în peșteră. În ultimii ani luase și hotărârea de-a se feri de orice vedere de femeie.

Întâlnirile mele cu Părintele Antonie. Pagini de jurnal

Azi, 18 septembrie 2017, m-am dus să-l văd iarăși pe Părintele Antonie, pustnicul care ține votul tăcerii. În urma unor întâmplări a ajuns să viețuiască de câteva luni, știut doar de câteva persoane, undeva în subsolul unei case din București. Cine-și putea imagina că, în timp ce mașinile noastre umplu văzduhul orașului cu gazele lor de eșapament, iar telefoanele sună necontenit, șiroind de vorbe, și fiecare aleargă de-a lungul zilei hăituit de gândurile lui, undeva, chiar în burta acestei balene care ne înghite, stătea ascuns, plin de veselie, ca un alt Iona, nevăzut, un eremit. Un sihastru care vorbește neîncetat cu Dumnezeu. În vremea în care noi lipsim din viața noastră, un om se adâncește și plânge pentru păcatele noastre. Îl vedeam uneori ca pe un punct pe care se sprijină această piramidă răsturnată a orașului. Rugăciunile sfinților țin lumea. Lacrimile lor dizolvă zgura păcatelor noastre. Cât m-a însuflețit și m-a încredințat acest gând de-a lungul ultimelor luni, în care îl știam acolo, în burta chitului, nu vă pot spune cât de mult!

Părintele Antonie nu vorbea despre experiențele sale duhovnicești decât indirect și foarte rar. Viața sa s-a desfășurat în ultimii douăzeci de ani în munți, zăvorât în peșteri, acolo unde oamenii ajungeau greu. A stat câțiva ani în Apuseni, într-o peșteră cu totul izolată, unde cineva îi amenajase din lemn o încăpere. Acolo, vreme de cinci luni pe an nu urca nimeni, cam din noiembrie până prin martie. Stătea închis în peșteră ca într-un mormânt, zăpada îl închidea. Se încălzea la flăcăruile candelelor. Veneau animalele sălbatice. Odată, când am ajuns la dânsul în peșteră, mi-a spus că veniseră lupii și încercaseră să intre, iar eu l-am întrebat dacă nu-i era frică. Mi-a răspuns, amuzat de naivitatea întrebării mele: «Cum să-mi fie frică? Doar am ușă!».

Dar altă dată, după ce am ieșit din camera lui de la demisol, când m-am întors, fără vreo legătură cu lucrurile amuzante pe care mi le spusese până atunci, a luat o foaie și mi-a scris următoarele: «Este că se poate să avem lumina în fața noastră și noi să o căutăm? Ea ne bate pe umăr, și noi ne facem că nu simțim. Nu toți simțim frigul, nu toți simțim căldura. Ce să ne mai arate Dumnezeu, dacă le avem și nu le vedem?».

Altă dată mi-a scris pe o foaie: «Sunt mulțumit că am făcut tot ce depinde de mine». Atunci mi-am dat seama cât de mult poate, într-adevăr, să depindă de noi.

Sau când l-am rugat să-mi spună ceva despre Rugăciune, mi-a scris așa: „Să o poți face. Să nu vezi ce vezi. Să nu auzi ce auzi. Și să nu gândești ce ceilalți gândesc”.

Eu vreau unde vrea El”

Despre familia lui mi-a spus: „Ea [mama] voia bani. Să aibă mulți bani. Familia mea a plecat în Londra, cu toții. Părinții mei și cei trei frați au primit viza pentru Londra cât eram eu în armată. De atunci, [mama] nu m-a mai văzut, a dus-o Dumnezeu în Londra. Aia căuta! Au fugit cu viza și nu i-am mai văzut de atunci niciodată”. Și, în momentul acela, Părintele Antonie, dând din brațe ca din niște aripioare, a imitat, râzând cu poftă, o păsărică care-și ia zborul. Considera această plecare a familiei sale ca pe-o minune, că l-a scăpat Dumnezeu de povara familiei și astfel își putea urma nestingherit chemarea pustnicească.

Odată m-a întrebat: «Frica ce este? Minciună sau adevăr?» «Minciună», am zis eu. «Da, este minciună. Fiindcă ea nu există. Dracul știe asta și vrea să ne tulbure. Fiindcă este minciună, nu există. Dacă n-ai trup, există moarte? De-aia a fost lăsată moartea, ca să poți pleca, altfel ai sta aici o veșnicie».

Odată mi-a pus o întrebare la care nu am știut să răspund: „Sofian de ce tăcea mai mult decât vorbea?”. Și nici el nu mi-a spus de ce.

I-am povestit de Sfântul Siluan și de Părintele Sofronie. Mă tot întreba dacă sunt canonizați. I-am explicat că la Părintele Sofronie încă mai așteptăm. Nu-i venea să creadă. Se mira ca un copil și nu-i venea să creadă că e posibil să nu fie deja canonizat. Apoi a scris: «Dacă Siluan e sfânt, și ucenicul trebuie să fie sfânt. Sofronie este în Athos, nu?» «Nu, este lângă Londra». (Părintele iarăși se miră foarte tare) «Este o mănăstire foarte frumoasă acolo. Am fost la Essex, la mormântul său», am continuat eu. «Ai fost la Londra? Ți-a fost frică cu avionul? De ce? Sofronie are trupul neputrezit? Îl are în raclă?». A vrut foarte mult să știe dacă are trupul neputrezit, dar nu am știut ce să-i spun.

Altă dată l-am întrebat: «Cum să luptăm, Părinte, cu patimile trupești?» «Ce zice Hristos? Dacă ochiul este rău, scoate-l. Dar a scoate înseamnă a nu vedea. A tăia mâna este a tăia păcatul. Omul, cu mintea lui, are putere să vadă îmbrăcat tot ceea ce vede. Și în vise. Când vine dezbrăcată o femeie, tu o îmbraci cu haina. Sfinții se culcau lângă ele și nu vedeau păcatul. Mai apar și în vise. Dar tu să nu vezi ce vezi. Să vezi animale [aceste trupuri goale]. Să devii imun».

Odată mi-a scris un cuvânt minunat, pe care aș putea să îl iau ca principiu de viață duhovnicească neabătută: „Eu vreau unde vrea El și știu că acum aici sunt”.

Mircea Stanciu

Fragment din articolul publicat în numărul lunii aprilie 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

APRILIE 2019