Convertirea unui musulman la Ortodoxie

După o experiență de 20 de ani în Islam, „George” (un nume fictiv) trăiește o convertire asemenea lui Saul pe drumul Damascului Fapte 9. Parcursul lui spiritual pornește de la o religie a legii pentru a ajunge la Biserica dragostei, de la o credință abstractă și rațională la credința trăită „pe viu”, de la un „Dumnezeu” exilat în transcendența Sa la Dumnezeul Care se pogoară pentru a-l ridica pe om. (T.P.)

După câteva evenimente: moartea mamei, 11 septembrie 2001 și urmările acestuia, și după multe eforturi personale de a mă lămuri în privința Islamului și a vieții în general, am început să privesc lumea cu alți ochi, mai maturi. Apostolul Pavel spune: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” I Corinteni 13:11. Cred că depășisem vârsta Islamului, a ritualurilor și legilor sale, a concepției sale despre Dumnezeu. Am simțit atunci că orice structură și disciplină din lume este complet lipsită de sens dacă nu are o finalitate. Și mi-am dat seama că nu mai aveam nici o idee despre ce ar trebui să însemne această finalitate. Mă simțeam mort pe dinăuntru. Viața mea personală era plină de ură și mustea de o mânie de nedescris. Nu mă mai rugasem de nu știu când și simțeam că, și de m-aș ruga, la ce mi-ar folosi? Ce-aș mai putea spune în rugăciune, cum să o fac ‒ și, în definitiv, chiar era acolo Cineva care să mă asculte?

Am început să citesc cărți de filosofie, așa cum făceam în adolescență, încercând să găsesc un sens în orice lucru și căutându-mi propriile răspunsuri. Apoi, într-o noapte, am avut un vis și vreau să precizez că nu sunt dintre cei care dau importanță viselor și vedeniilor și lucrurilor de acest gen. În viață nu m-am lăsat condus de sentimente sau de inimă, ci doar de propria mea minte. Dar într-o noapte am simțit prezența lui Hristos. Nu L-am văzut ca atare, dar L-am simțit ca fiind acolo. Era ca și cum El ar fi vrut să vină la mine, dar eu Îl împingeam afară și Îl respingeam, negându-L. Iar apoi am auzit niște plânsete.

Când m-am trezit nu aveam nici cea mai vagă idee cum să interpretez visul. Într-o primă fază nu am făcut decât să-l resping ca pe ceva neobișnuit. Apoi, după o vreme, în timp ce mă plimbam, am început să zic Tatăl nostru dintr-odată, fără nici un motiv. Ciudat e că niciodată nu am memorat această rugăciune, nici nu am recitat-o vreodată. Apoi, într-o zi, pe când eram acasă, am simțit o uriașă greutate apăsându-mă simțeam efectiv că mă doboară la pământ. Am început să plâng cum nu mai plânsesem de ani de zile. Am căzut în genunchi la marginea patului și mi-am îngropat fața în mâini. Nu știam ce să fac, ceva venise peste mine și singurele cuvinte care mi-au ieșit din gură au fost: „Iisuse Hristoase, dacă exiști, ajută-mă!”.

Ascultă-ți și tu inima măcar o dată în viață!”

După această întâmplare, la câteva luni, am avut un vis cu Apostolul Pavel. L-am văzut pe calea Damascului, așa cum se istorisește în Faptele Apostolilor, și apoi l-am văzut pe Sfântul Pavel căzând la pământ. M-am uitat la fața lui, dar, în loc să văd chipul lui Pavel, mi-am văzut propriul chip. Am știut atunci că nu era o coincidență. Am simțit că trebuia să fac ceva, deși mintea mă îndemna să găsesc sensul rațional în toate. Ceva din adâncul meu însă mă îmboldea: „Spune minții tale să tacă și ascultă-ți și tu inima măcar o dată în viață!”.

Povestește-ne cum ai aflat de creștinismul ortodox și ce anume te-a atras către el, după ce, copil fiind, ai respins creștinismul, iar apoi, vreme de douăzeci de ani, ai făcut parte dintr-o religie anticreștină.

După toate câte trăisem, încă mai aveam problema asta că nu știam ce să fac. Nu știam către ce să mă îndrept, nu mă interesa nici una dintre miile de denominațiuni creștine și, în orice caz, nu căutam o simplă experiență emoțională. Aveam nevoie și de ceva concret, palpabil. Îmi aduc aminte că eram la un târg în orașul în care locuiam, cu prietena mea de atunci, care acum îmi este soție. Trebuie să spun că ea a fost pentru mine un exemplu uluitor de dragoste creștină, de răbdare, bunătate și înțelegere. Ne-am oprit, deci, la un chioșc cu materiale creștine, unde, printre altele, se distribuiau și Biblii. Am intrat acolo, le-am povestit despre mine și mi-au dat o Biblie, prima pe care am avut-o în viața mea. Oamenii erau destul de drăguți, dar ceva înlăuntrul meu îmi spunea că trebuie să continui căutarea. Mă întrebam dacă mai există rămășițe ale Bisericii istorice despre care începusem să aflu citind Noul Testament.

Toate denominațiunile din jurul meu pretindeau că sunt „Biserica”. Eu însă, ca fost musulman, cunoșteam valoarea tradiției religioase și a continuității istorice, și nu vedeam nimic din toate astea în aceste denominațiuni. Biserica Romano-Catolică era singura care părea să aibă o legătură reală cu Apostolii și comunitatea originară. Pe de altă parte însă, vedeam multe chestiuni problematice în Biserica Catolică, așa că niciodată nu m-aș fi putut împăca cu concepțiile acesteia.

Totul începea să capete sens”

Într-o zi, în timp ce căutam pe net, am început să introduc cuvinte-cheie ca „Biserica primară”, „primii creștini”, „creștinismul antic”. Am cercetat lista de rezultate și mi-a atras privirea un link: era site-ul Bisericii Ortodoxe Antiohiene. Pe site era postat citatul din Fapte 11:26: „În Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini”. Am văzut aici o legătură între comunitatea istorică a celor care au crezut în Hristos și o locație concretă din zilele noastre. Am fost de-a dreptul frapat și am vrut să știu ce credea această Biserică, care era legătura ei cu primii creștini și care îi era cultul. Am început să citesc mai multe despre Biserica Ortodoxă, despre învățăturile, practicile și istoria ei. Apoi mi-am zis că așa trebuia să fie creștinismul, și mi-am dorit să fi aflat despre această Biserică cu mult timp înainte.

Cu cât aflam mai multe, cu atât totul începea să capete sens. Aș putea spune că una dintre trăsăturile principale ale credinței ortodoxe care m-a atras cu adevărat a fost conceptul de theosis (îndumnezeire), și faptul că era un punct central al vieții creștine. Apoi am luat legătura cu preotul din Biserica ortodoxă locală, m-am întâlnit cu el, și după aproape un an am devenit catehumen.

Deci a fost o experiență duhovnicească a Persoanei lui Hristos care te-a atras către El, sau a jucat un rol și căutarea ta intelectuală?

A fost o combinație între cele două, dar experiența duhovnicească a lui Hristos a fost cu mult mai covârșitoare în convertirea mea la creștinism, spre deosebire de modul în care m-am convertit la Islam, care a fost prin excelență rațional. Toată viața mea am fost tipul de om care are tendința de a gândi în mod exagerat, de a supra-raționaliza lucrurile, chiar și chestiunile duhovnicești, lucru ce poate deveni vătămător în căutarea lui Dumnezeu. S-a dovedit că pentru mine a fost un obstacol real. A crede în Dumnezeu nu poate fi doar un soi de exercițiu mental.

Într-o zi, după aproape un an, ceva s-a întâmplat cu mine în timp ce mă uitam la icoana Răstignirii lui Hristos. Stăteam acasă, privind-o cu atenție. M-am trezit că priveam fix brațele Lui întinse. Ceva m-a frapat atunci. Nu am văzut această postură ca pe una de durere și de chin. Nu mă îndoiesc câtuși de puțin de durerea cumplită și tristețea care au însoțit acest eveniment, dar în acel moment am văzut mai mult decât atât. Am văzut ceva atât de frumos ­– era de parcă Hristos Însuși mi-ar fi spus: „Am făcut asta pentru tine și pentru întreaga lume, pentru că te iubesc și vreau să vii la Mine și să-Mi urmezi Mie”.

Această simțire m-a copleșit total. Ca atunci când eram copil și mă loveam, iar mama, auzindu-mi plânsul, venea în grabă la mine și o vedeam deschizându-și brațele și îmbrățișându-mă. Urma apoi acel sentiment de pace, de dragoste și de siguranță care mă copleșea.

Ancient Faith Radio, 3/2/2016

Traducere și selecție

de Tatiana Petrache

Foto: Ali Khairy Dreamstime.com

Fragment din articolul publicat în numărul lunii aprilie 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

APRILIE 2019