Mă număr printre oamenii epuizați ai lumii acesteia. Am doar 28 de ani. Da, știu! Cei mai mulți dintre cei care mă cunosc îmi spun că sunt abia la început de drum. Dar nu, nu sunt! Pe lumea aceasta nu se măsoară totul după numărul anilor! Greul poverilor nu se cântărește pe talerul vremii și nici trăirile lăuntrice n-ar trebui privite prin prisma anilor ce ne sunt așezați pe umeri! Și iată-mă nevoită a mărturisi lumii că am obosit.

Mă obosește realitatea vieții de zi cu zi. Mă obosesc oamenii care s-au deprins a-și răni semenii peste măsură, de parcă ar fi rânduiți să săvârșească răul cu orice preț. Mă obosesc lacrimile obidiților sorții și nepăsarea cu care ne privim din umbră. Trăim unii lângă alții, împărțim același petec de pământ și totuși nu ne putem primi cu brațele deschise. Ne purtăm pașii sub oblăduirea aceluiași cer, dar nu încăpem unii pe lângă alții în strâmtorările vieții. Vorbim aceeași limbă, plângem și râdem în chipuri asemănătoare, dar ne urâm unii pe alții. Nu ne putem îngădui. Ne-am deprins a ne disprețui.

Eram doar o fărâmă de copil când am învățat că toate vietățile pământului au încăput pe Arca lui Noe, dar astăzi mă văd nevoită a învăța din nou că noi, oamenii, ne simțim stingheriți în prezența celuilalt și sfârșim prin a-l alunga. Suntem, așadar, mai aprigi decât fiarele sălbatice, și nu izbutim a pricepe că, rănind inima celui de lângă noi, risipim bogăția chipului nostru lăuntric. Am învățat să aruncăm cu pietre înainte de a privi cu adevărat și am pierdut binecuvântarea împreună-viețuirii. Sau poate că nu ne-am îndulcit niciodată din potirul ei! Poate că cei mai mulți am trăit până acum amăgindu-ne amarnic. Poate că am dăruit cu strângere de inimă, mulțumindu-ne cu îmbățișarea unui bine jefuit de lumină.

Dar eu nu mai vreau să trăiesc așa! Vreau să evadez din această obscuritate cu care m-am deprins prea de timpuriu! Mi-e dor de Lumină, de Cer, de Dumnezeu! Vreau să fug! Nu m-ar ajuta puterile fizice să tai galerii subterane pentru a evada pe sub temeliile vreunei clădiri, dar gândul cel bun nu mi-ar putea fi de folos oare pentru a evada în căutarea duhului unei întremări absolut necesare? Nu s-ar putea afla o clipă de răgaz și o mână întinsă și pentru mine? Eu chiar simt nevoia să evadez din încorsetările acestui labirint al pierzării.

Vreau să mă ascund, să-mi vorbesc, să mă împac cu mine însămi, și-apoi să găsesc în mine puterea de a ieși în fața oamenilor spre a-i privi, a le înțelege cu adevărat perspectiva, fie ea și eronată; să-i întâmpin pe cale nu atât pentru a le vorbi, cât mai degrabă pentru a le dărui o fărâmă din mine fără a mă teme că-mi vor batjocori intențiile. Fără a mă ascunde pentru a nu fi arătată cu degetul, de parcă în mine ar sălășlui doar sămânța neizbânzii.

Am obosit… Nu-mi sunt necesare cuvântările despre biruințe ce nu-mi stau înainte, și nici nu simt nevoia să mai zăbovesc printre cei ce poartă în suflete convingerea că știu totul despre mine și că sunt chemați spre a-mi zugrăvi chipul unei evaluări pe care tot ei se grăbesc să o valideze, nefiindu-le necesară opinia mea neputincioasă. Eu vreau să evadez! Să mă îndepărtez cât mai degrabă de nepriceperea celor ce nu înțeleg că ne-a fost hărăzită minunea unei viețuiri luminoase și rodnice! Vreau să fug de la fața aceasta schimonosită a lumii! Să pot zări frumosul și lumina, să simt că am fost zidită pentru Cer, tot așa cum și tu ai fost zidit spre slava Părintelui Ceresc! Am obosit, pentru că mi-e sufletul cuprins de tristețe. Noi, oamenii, am fost zidiți unii pentru alții, și împreună pentru Cer! Dar ne urâm, ne rănim în neștire și ne ascundem unii de alții. Și chiar auzind porunca iubirii răsunându-ne în căușul inimii, nu ne încumetăm a o împlini!

Ce-ar trebui oare să se întâmple cu noi? Ce ne mai poate trezi, de vreme ce singuri alegem lenevirea? Ce ne mai poate lumina alergarea prin noaptea din noi? Ce ne mai poate atinge, când noi înșine construim ziduri de piatră pentru a nu răzbate până la noi ecoul chemării din ograda celuilalt? Ce-ar mai putea stinge văpaia vrăjmășiei pe care o întețim între noi? Ce ne mai poate fi rânduit nouă, celor ce ne ostenim a ne face singuri dreptate?

Timpul pierdut nu se mai întoarce, și nereușitele zilei de ieri nu se plinesc prin mai binele de astăzi. Zbuciumul nopților rămâne o realitate, și toate cele clădite ziua se temeluiesc într-o altă paradigmă a devenirii noastre. Și totuși, trebuie să se poată face ceva! Am fost cândva slabi, dar ce ne poate opri să aflăm în noi puterea nebănuită a voinței de schimbare? Am fost cândva nepricepuți, dar oare n-am putea afla astăzi în noi iscusința redefinirii orizontului? Până la urmă, noi suntem cei chemați să ne definim viața. Prin culori vii sau cu nuanțe de gri. Clădind legături durabile cu cei din jur sau printre relații deloc folositoare.

Cu emoție și frânturi de dor sau printre regrete și lacrimi de obidă. Săvârșind acte de curaj sau îmbrățișând cu semeție comoditatea neînfăptuirii. Printre zâmbete și strângeri călduroase de mână sau ascunzându-ne după cotloanele nemulțumirii. Pentru că, în final, noi suntem cei care alegem! În noi se odihnește darul de a ne înfrumuseța viețuirea! Și nu ne sunt de prea mult folos chemările și îndemnurile altora, căci în noi a așezat Dumnezeu minunea dreptei cugetări!

Și-atunci, astăzi îndrăznesc a crede în putința redresării, căci încă nu a primit pământul noaptea prin care să nu poată răzbate Lumina lui Hristos! N-am străbătut noi, oamenii neputincioși ai lumii acesteia, adânc pe care Cerul să nu izbutească a-l umple cu belșug de roade! Nu ne-a fost încredințată încă stăpânirea absolută asupra vremurilor, încât să nu se afle o clipă a întremării pentru fiecare suflet așezat în lume!

Și dacă e ceva ce putem săvârși cu timp și fără timp, nu ne rămâne decât să ne întindem brațele spre a-i ridica pe cei căzuți și răniți mai adânc decât noi, și a fugi înspre Lumină… Fără a privi înapoi, ca nu cumva inima noastră slabă să se deschidă din nou împietririi. Ci privind înspre Lumină! Spre a fi în Lumină!

Și îmbrăcând veșmântul de nuntă al fiilor Luminii!

Irina Căpățână

Sibiu

Locul I la concursul de

eseuri al lunii martie 2019

 

Foto: Simona Andrușcă

Marturie publicata în numărul lunii aprilie 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”

APRILIE 2019