Aş vrea să scriu câteva cuvinte despre viață, despre viața pe care o trăim fiecare dintre noi, cei ce suntem contemporani acestei lumi. Dar această viață mi se scurge printre degete, ca şi cum nu ar fi suficient de consistentă să dureze. Uităm tot mai mult ce ni s-a întâmplat recent, pierdem sensul evenimentelor. Nu știm sau nu mai putem să ne localizăm undeva, în istoria neamului nostru, și nici chiar în cea recentă. Parcă nu am mai avea rădăcini. Sentimentul e cumplit de confuz, și înstrăinarea – la ea acasă, în această epocă lipsită de orice înţeles. Unii se amăgesc cu fotbalul, cu tenisul, cu sportul în general, care ne iluzionează că încă mai avem un sens. Alţii se avântă în controverse politice, parcă special născute ca să ne luptăm unii cu alţii. Patriotarzii de pe scena politică sunt însă la fel de efemeri ca reclamele de la televizor.

Parcă şi fumul ce se ridica de pe căminele ţăranilor era mai consistent – cel puţin în memoria emoţională a fiecăruia dintre noi – decât pseudorealităţile lumii media. Ne punem problema: oare, peste o generaţie, va mai exista poporul român? Oare, peste cincizeci de ani, lumea va mai şti ceva despre un trecut atât de recent, va mai şti ce înseamnă să fii om – măcar omul de la Adam până la Hristos, sau mai ales omul de la Învierea lui Hristos şi până puţin înainte de epoca telefonului mobil şi a internetului?

Înlăuntrul nostru e câmpul de bătaie

Şi totuşi, le spun prietenilor că trăim în cea mai bună lume posibilă de după Hristos, dacă ne putem pune încă aceste probleme şi căutăm să aflăm un răspuns împreună cu Dumnezeu. Altfel, captivi cumva matrix-ului lumii virtuale, nu mai avem şansa nici măcar să conştientizăm momentul în care am murit.

Ne este greu nu pentru că suferim de foame sau de frig, ci fiindcă suntem hăituiţi. Ni se cere să fim bine informaţi privitor la o mulţime de lucruri de nimic, dar, în acelaşi timp, e chiar util să ştim multe despre strategiile de vânzare, campaniile de vaccinare, toxicitatea alimentelor, ideologii transumaniste, mişcări ale homosexualilor şi cele feministe şi alte milioane de strategii de luptă îndreptate împotriva noastră de sistem. Şi asta ca să mai avem o şansă să supravieţuim.

Suntem victime, dar adesea devenim noi înşine unelte ale sistemului. Suntem victime, dar colaborăm deseori cu multă plăcere la narcoza cotidianului, îndulcindu-ne simţurile cu multe plăceri. Prin asta ni se închide gura şi suntem determinaţi să fim cuminţi. O altă strategie de a ne scoate din luptă: deznădejdea. O lume de oameni bolnavi.

Aşadar, chiar suntem puţin vinovaţi – nu pentru că am fi noi organizatorii acestui imens şi perfecţionat sistem tehnologic şi ideologic de subminare a tot ceea ce este omenesc, făcut după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu –, ci pentru că facem cumva parte din sistem: ne complacem, sau cel puţin nu vrem să luptăm, să rezistăm. Nu ne referim la o luptă de gherilă cu băncile sau cu serviciile secrete, căci nu am avea nici o şansă. Ne referim la un cu totul alt război, cel cu stăpânitorii acestora, cei mai presus de societăţile secrete despre care se spune că guvernează ocult lumea. Căci păcăleala cea mai mare e să crezi că duşmanii sunt cei din faţa ta: soţi sau soţii, rude sau vecini, colegi de la birou sau politicieni. Nu, aceştia sunt victime ca şi noi ale aceloraşi concepţii, aceloraşi amăgiri, aceloraşi irascibilităţi şi răbufniri. Tot oameni sunt şi ei. Nu, războiul este cel nevăzut, aşa cum nevăzuţi vor rămâne cei ce stăpânesc lumea aceasta, oameni ca şi noi, dar şi fii ai întunericului după paternitate.

Lupta noastră astăzi este, de fapt, cu propriile patimi, hrănite şi amplificate prin spectacol şi divertisment, prin erotismul generalizat şi publicizarea lăcomiei consumeriste. Acolo, înlăuntrul nostru este câmpul de bătaie, iar acest fapt nu este unul recent. De când e lumea, războiul nevăzut e cel care îl luptă pe om, căci suntem fiinţe spirituale, cu suflet raţional nemuritor, iar nu maimuţe avide de un plăcut scărpinat. Problema noastră însă este cu totul alta astăzi. Scufundarea în virtual şi în iureşul cotidianului nu ne mai îngăduie deloc să conştientizăm acest război. E mult mai greu astăzi decât în trecut, e adevărat, dar nu imposibil. E mult mai greu, pentru că plăcerile imaginare sunt fără de sfârşit, şi doar la un „clic” distanţă. E mult mai greu, pentru că totul este îndulcit, frumos împachetat. Dar nu e imposibil, căci altfel ce sens ar mai avea totul, mersul înainte al vieţii noastre şi al omenirii, în ansamblul ei?

Să devenim fii ai Luminii

Ne-am întristat mulţi dintre noi pentru rezultatul Referendumului pentru familie, dar, mă întreb: câţi oare au vărsat lacrimi în faţa lui Dumnezeu, în cămara sufletului lor, pentru că şi din cauza noastră lumea a ajuns aşa cum este? Probabil că nu suficient de mulţi, după rezultat. E mult mai uşor, se pare, să pui afişe, să ţii discursuri, să apari în presă, desigur – dar oare este aceasta de ajuns? Poate acum câteva decenii, când oamenii încă mai căscau ochii la ce zice cel de lângă ei, mai aveau ceva valoare toate acestea, dar acum?

Suntem oripilaţi de corupţia clasei politice, dar oare sunt ei vinovaţi în faţa noastră mai mult decât suntem noi în faţa lui Dumnezeu pentru toate inconsecvenţele, patimile şi chiar nemerniciile în care adesea ne odihnim? Oare, văzându-i cât de slabi sunt în faţa străinilor care ne impun sclavia, nu ar trebui să căutăm mai sincer la slăbiciunea noastră în faţa duhurilor viclene care ne înrobesc prin păcat? Oare, văzându-i cât sunt de orbi la sărăcia şi necazurile românilor, la birocraţia care ne sugrumă, nu ar trebui să suferim mai mult pentru durerea celor din jur – boli grave, depresii – sau pentru strigătul mut al copiilor avortaţi?

Suntem nemulţumiţi de profesori care, în multe cazuri, ne prostesc copiii. Suntem speriaţi de medicii care, din neatenţie sau incompetenţă, aproape că ne omoară cu vaccinuri şi medicamente, de multe ori prea puţin necesare. Suntem revoltaţi de preoţii care adună bani şi trădează o prea puţină evlavie. E adevărat, dar oare noi nu suntem dintre ei? Dar ei, văzându-ne pe noi, oare nu le putem trezi, prin însăşi prezenţa noastră, sentimentul că trebuie să fie mai buni? Sau aceştia îşi reflectă neputinţele în propriile noastre neputinţe, şi mai ales în propriul duh de împrăştiere şi nepocăinţă, odihnindu-se în ele?

Străinii ne-au răpit pământurile şi ne gonesc acum, prin sărăcie, din propria ţară. Nu ar trebui să ne gândim mai bine la motivul pentru care Domnul Dumnezeu a îngăduit aceasta, precum exilul poporului evreu în Babilon şi dărâmarea Templului? Nu ar fi mai de folos să ascultăm chemarea la pocăinţă a Prorocului Ieremia, la fel de actual şi astăzi în faţa lepădării de Dumnezeu a poporului român şi a închinării lui la noii Baali?

Cu alte cuvinte, soluţia ne aparţine. Este la noi rezolvarea tuturor problemelor de care ne plângem mult prea des. Cât mai trebuie să suferim până vom ajunge să ne smerim? Căci, până la urmă, la aceasta se rezumă totul.

Nu ştiu de ce, dar cred că prea am obosit să căutăm vinovaţii şi să ne auto-victimizăm. Mult mai de folos ne-ar fi să ne schimbăm noi înşine, devenind, precum se spune la Evanghelie, fii ai LuminiiEfeseni 5:8, pentru a putea face mai bună lumea în care trăim. Iar dacă totuşi lumea îşi va continua cursul ei descendent pe panta istoriei, lacrimile noastre nu se vor risipi, ci, prin ele, omenirea va mai dobândi o rază de speranţă, un ceas în plus, atât de scump adesea – suficient ca, prin alte şi alte lacrimi, cu mult mai mulţi să se poată mântui.

Virgiliu Gheorghe

Foto: Simona Andrușcă

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa nr 122/Martie 2019

MARTIE 2019