Lumina cea adevărată le demască, odată cu apariţia ei, pe falsele lumini! Acestea sunt pentru noi mult mai distructive decât întunericul. Întunericul te ia prizonier şi te paralizează fără să-ţi promită ceva, pentru că e singurul lucru pe care ştie să-l facă; în schimb, falsa lumină se erijează în postura de reper şi de călăuză, în timp ce derutează şi deturnează căutătorii naivi şi uşor de mulţumit, care se opresc prematur din aventura cunoaşterii, fericiţi că au găsit atât de uşor şi la îndemână ceea ce credeau că au căutat.

Inconsistenţa şi poleiala stridentă scot la iveală falsitatea şi, foarte repede, unii amăgiţi-dezamăgiţi îşi reproşează graba şi eşecul, încercând să se dezlipească de mierea sintetică a mirajului. Laşitatea şi comoditatea îi determină pe cei mai mulţi să rămână acolo, chiar dacă simt şi ei că sunt păcăliţi şi eşuaţi, că sunt într-o fundătură de unde perspectiva infinitului este imposibilă, pe-un picior de haos, pe-o gură de iad… Aici, falsele lumini sunt generate şi întreţinute, pe de o parte, de super-ofertantul fenomen religios contemporan: ca un hipermarket în care produsele abundă şi se înghesuie pe rafturi, înveşmântate în mod seducător în ambalaje ţipător colorate, în care promoţiile mincinoase sunt trâmbiţate în mod ademenitor, în care discount-urile par halucinante şi irezistibile, unde totul este gândit să-ţi provoace panică numai la gândul că poţi rămâne pe dinafară, deoarece totul se oferă „în limita stocului disponibil”… Şi oamenii se reped, cu sufletul la gură – gata-gata să le iasă! – şi îşi umplu braţele şi coşurile sufletelor cu inutilităţi care îi fac să se mişte din ce în ce mai greu şi le creează falsa bucurie de-a o fi luat înaintea tuturor, iluzionându-se că sunt mai bogaţi, mai importanţi şi că sunt pe drumul cel bun.

Falsele lumini oferă garanţii extinse produselor lor sau termene de valabilitate eterne, prezentându-se de cele mai multe ori cu neruşinare ca fiind produsul original. Oamenii îşi încleştează cu disperare mâinile pe aceste torţe cu flăcărele plăpânde şi încep să le amplifice imaginar intensitatea şi dimensiunile, părând miraţi că cei din jur nu le văd, nutrind milă şi falsă compasiune faţă de ei.

Pe de altă parte, falsele lumini sunt aprinse de Lucifer dincolo de zidurile fenomenului religios, aparent fără nici o legătură cu acesta, încercând, ca şi odinioară, să distragă privirile admirative ale făpturilor raţionale de la Creatorul lor şi de la capodoperele Sale. Şi oferă distracţie. Divertisment diversionist, lumini proiectate pe feţele oamenilor ca într-o discotecă a ridicolului, lumini de ecrane smart, full HD, 4K… jocuri, reţele de socializare, tv, spectacole, concerte, ştiri etc. Cu gurile căscate, hipnotizaţi, oamenilor li se îndeasă orice prin aceste guri căscate. Ei nu mai văd cerul, soarele, luna, stelele, florile, copacii, munţii, apele, păsările… semenii… pe sine… Au fost deconectaţi mişeleşte, punându-li-se o telecomandă sau un smart-ceva în mână, de la frumuseţile diurne ale lumii, făcându-li-se ziua noapte şi noaptea, zi. Astfel s-au îndepărtat treptat-treptat de Dumnezeu şi de harul Său, ajungând să nici nu mai simtă nevoia de El, tăbăcindu-li-se sufletele, incapabile să se mai înfioare de frumos, ajungând diforme şi cu handicap permanent, incompatibile cu fericirea.

Falsele lumini sunt drogurile de toate nuanţele care îi înlănţuie pe oameni cu dependenţele lor, torţe amăgitoare în jurul cărora oamenii zboară ca fluturii întunericului, până ce se aruncă, înnebuniţi de nonsens, în flacăra care-i atrage ca un magnet şi-i ucide.

Mai grav decât întunericul şi decât falsele lumini este să fii născut în Lumina cea adevărată şi să te întorci cu spatele la ea. Să strângi cu putere din pleoape pentru a nu o mai vedea, sau legându-te la ochi cu ego-ul tău orbitor. Trăind în dimensiunea în care Lumina a venit să-i caute pe oameni ca să-i călăuzească, ei iubesc mai mult întunericul!

Ortodocşi care n-au habar despre Ortodoxie, care-şi adaptează o „Ortodoxie” convenabilă, pufoasă, negociabilă permanent, fără posturi, fără rugăciuni prea multe – doar cu cele în care se invocă ideea de noroc, câştiguri, dorinţe, sănătate, dragoste etc. – fără mers la biserică, fără lecturi biblice, fără ierarhie bisericească şi chiar… fără Hristos, Care, în accepţiunea lor, te poate pedepsi şi închide în iad!

O „Ortodoxie” care a devenit un fel de bufet suedez, din care fiecare ia câte puţin, doar ceea ce-i place, trăind cu impresia că Biserica e doar un ansamblu de clădiri şi patriarh, episcopi şi preoţi, unde totul se comentează ca la un meci de fotbal la care se pricepe toată lumea, acuzând mereu jucătorii, antrenorii şi arbitrii. Ortodoxia a devenit pentru ei cel mult un accesoriu pe care-l porţi, cu mândrie sau fără, doar de Paşte şi de Crăciun, pentru a face o scurtă escală, ca la un eveniment monden, în drum spre mesele îmbelşugate care aşteaptă acasă sau la hotel! Se amăgesc să creadă şi să afirme că Ortodoxia e cea mai permisivă religie, care nu le impune nimic şi le tolerează toate „slăbiciunile omeneşti”.

Li se pare suspect sau inutil să iasă la vot de referendum pentru a proteja normalitatea de drept divin a căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie, măgulindu-se că sunt emancipaţi şi toleranţi cu alte capricii şi păcate. Ortodoxia este unitate în diversitate, iar nu unitate în perversitate – unitate a noastră în Hristos!

Din fericire, Dumnezeu Şi-a păstrat un rest care, chiar dacă nu poate constitui o majoritate la un referendum, nu şi-a plecat şi nu-şi va pleca genunchii în faţa Baal-lui acestui veac. Ortodoxia nu a mizat niciodată pe cantitate, ci pe calitate. Este puţin exclusivistă şi aristocrată! Bărbaţi şi femei care-şi îndeplinesc cu sfinţenie datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de Cezar, care se roagă, cu timp şi fără timp, stricţi în vremea postului, împlinitori consecvenţi ai poruncilor Tatălui, nelipsiţi de la Sfânta Liturghie, Spovedanie şi Împărtăşanie, cei dintâi la milostenii, cinstitori de Sfinţi, cititori de Sfinte Evanghelii şi de scrieri sfinte. Alături de aceşti soldaţi bravi din armata lui Hristos mărşăluiesc şi preoţi cu har, care duc jugul greu dar minunat al slujirii pe care l-a dus şi Hristos, care-şi păstoresc cu dragoste oile cuvântătoare şi le duc la Hristos, aducându-L pe Hristos în mijlocul lor. Monahi şi monahii, pustnici şi pustnice, campioni ai rugăciunii şi ai înfrânării, vorbitori cu Dumnezeu şi prieteni ai Lui, care Îl roagă zi şi noapte să ne ierte şi să ne mai dea încă vreme de pocăinţă.

Prin aceştia să vedem şi noi Lumina cea adevărată – Hristos – şi să ne apropiem de El cu frică, cu cutremur, cu credinţă şi cu dragoste, în această Românie minunată şi în această Ortodoxie minunată cu care ne-a binecuvântat!

George Olteanu

Schitu-Goleşti, Argeş

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii noiembrie 2018

Articol publicat in revista Familia Ortodoxa nr 122/Martie 2019

MARTIE 2019