– Nu-l vreau… Nu mă auzi? Am zis că nu-l vreau! De ce l-aș vrea?! Și tocmai acum te-ai găsit să mai faci unul? Când a murit tataia? Altă veste proastă? Deci nu îl vreau – și punct!
„De ce, Doamne?! Nu am nevoie de el. Sufletul meu nu-l iubește și nu-l dorește. Înțelegi? NU ÎL VREAU!”.
Și totuși, ce-ar fi dacă aș avea un frate? Sau o soră? Ar fi chiar atât de rău? Da, ar fi. Ar trebui să împart totul cu el. Și, mai ales, iubirea părinților mei. Și dacă va fi băiețel? Va semăna cu mama, va fi frumos ca ea – iar cu mine, ce va fi? Eu nu voi mai conta, pentru că eu, eu… semăn cu tata…

***

– Mamă, ce ai hotărât să faci?
– M-am gândit să-l țin pe ăsta.
– Știi… ar fi bine. Eu… te voi sprijini. Te voi ajuta. Îl vom crește împreună. Îl vom iubi. Îți promit!
Și zilele treceau, nerăbdătoare să primească în brațele lor Viața. Iar noi ne făceam planuri: ce va fi copilașul, cum să creștem noul suflet, cât de frumos va fi să-l plimbăm și multe alte gânduri pline de lumină.
Dar gândurile noastre – de fapt, ale mele –, picuraseră deja întuneric chiar și în preajma acelei mici ființe nevinovate și plăpânde. Iar întunericul crescut-a și sugrumat-a Viața…

***

– Alo, mamă? De ce plângi? Liniștește-te și spune-mi ce-ai pățit, că nu înțeleg nimic!
– Sângerez, sângerez foarte tare. Mi-e frică să nu-l pierd!
– Dar… cum? De ce? Cum s-a putut întâmpla una ca asta?
– Azi, după ce am adunat frunzele bunică-tii. Cred că de la efort…
– Stai liniștită și odihnește-te. O să fie bine. O să fiți bine, vei vedea!

***

Sunt nopți în care nu pot s-adorm. Gândindu-mă la ei, la frații mei nenăscuți. Unde sunt ei? Le e bine sau suferă? Și mai rău e că nu voi primi răspuns decât pe lumea cealaltă. Și mi-e dor, cum nu credeam vreodată că-mi poate fi…
Eu, eu le spun tuturor că sunt singură la părinți. Și de fiecare dată simt că mint. Pentru că eu am frați și surori. Și nu-i voi vedea niciodată pe acest pământ. Iar gândul acesta mă ucide lent, mă stoarce de speranță și de viață. Ca și gândul că sunt copărtașă la ucidere. Am ucis cu gândul, cu vorba, cu indiferența față de durerea și nesiguranța mamei. Prin tăcere. Prin complicitate. Iar lacrimile nu pot șterge vina. Nici nu-s apă vie să readucă la viață ce-a murit. Și e cumplit…
De câte ori? O dată, de două, de șapte… Poate mai mult. Din copilărie și până la treisprezece ani, când răutatea și egoismul meu au comis cea din urmă crimă. Odioasă. Ultima (și sper ca așa să rămână) și cea mai rea.
De prima doar am auzit, copil mult prea mic fiind și neștiind ce înseamnă. Le-am auzit pe mama și pe bunica discutând, în timp ce mâncam. Să fi avut vreo patru, cinci ani. Bunica o îndemna pe mama să scape de copil, că doar ce-i mai trebuia unul! Și mama a ascultat-o.
A doua oară, mama încercase în fel și chip să scape de el. Bând vin roșu – desigur, fără rezultat. Ba chiar când a alunecat pe gheață și a căzut, copilul n-a avut nimic: „Ia uite, se ține cu dinții de viață!”. Dar viața nu se ținea de el. Iar eu auzeam și asistam înmărmurită la discuțiile contra Vieții. Nimeni nu-l voia. Poate doar mama, însă mult prea puțin. Și iarăși nu lupta. Mergea și „scăpa” de el, apoi suferea (fizic mai mult, sau așa aveam eu impresia) și jura să nu mai facă. Însă iar făcea…
Altădată s-a decis să-l țină. Până la trei luni, când a făcut o pneumonie urâtă, cu febră mare, țintuită la pat. Plângea. Trebuia să aleagă între două vieți: a ei și a copilului din pântece. Lipsa tratamentului însemna moartea mamei; tratamentul însă ar fi putut avea urmări grave pentru copil. Acesta s-ar fi putut naște cu malformații, în cazul în care supraviețuia. Și a ales-o pe prima (n-o judec, probabil că așa aș face și eu, nu știu; am doi copii și nu vreau să mor astfel, alegând atât de greu). I s-a spus ulterior că era băiețel. Mare (imaginea bebelușului mort, ucis, mă urmărește ca o nălucă și acum). Și pneumonia a trecut. La fel și Viața…
Ultimul:
– Părinte, n-am avut încotro. Ori el, ori eu. Riscam să mor. Murea oricum și el.
– Uciderea e ucidere. Poate că ar fi trebuit să vă fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu. Nu v-ar fi părăsit.
– Când am vrut eu, n-au mai vrut ei. De fapt, n-a mai vrut El.
Mă doare suferința mamei. Mă dor alegerile ei. Și mă miră puterea ei de-a merge mai departe. Cu bune și rele. Cu boli de neînțeles și de netratat (senzația de sufocare, deși analizele erau în ordine).
Pe ultimul l-am ucis eu. Prin „NU”-ul meu. A preferat să plece. Unde să fi venit? Într-o lume rece, egoistă, într-o familie care nu-l dorea? Bietul lui suflețel… Atât de mic și firav și atât de nedorit, de neiubit… De toți. Și de propria lui mamă, strânsă cu ușa de toți cei din jur. Fără nici un sprijin. Peste tot: NU, NU, NU!!!
Ciudat, dar m-am gândit mereu la el la masculin. Îl simțeam băiețel. Fratele meu… de-atunci mult așteptat, mult dorit, mult căutat, de negăsit…
Într-o noapte, în copilărie, am visat o fetiță care mă strângea de gât. Senzația a fost atât de reală încât, atunci când m-am trezit, lac de sudoare, îi simțeam încă mânuțele încleștate în gâtul meu… Inima mi-a spus pe dată că mă urăște, pentru că eu trăiesc și ea NU (deși știu că nu e bine să te încrezi în vise). Însă eu trăiesc pentru că m-am născut prima (și, din păcate, și ultima). Cu toate că și în cazul meu au existat discuții, dacă da ori ba, dacă nu cumva e prea devreme ca mama să aibă un copil (era căsătorită de câteva luni). Când i-am povestit visul, mama a plâns.
Târziu, în anii facultății, sufletul mi-a dat pe-afară de durere. O durere mută, surdă, înotându-mi în fiecare celulă. Mergeam pe drum ca teleghidată și hoinăream buimacă. Devenisem toată o rană și trăiam undeva, departe, cu mintea și inima. Am fost la un pas de iad, de sinucidere. Îmi urla fiecare celulă, trupul se contorsiona din pricina durerii sufletului. Cerul îmi era coșciug, iar stelele, cuie (după cum scria Eminescu). Iar dacă azi mai pot scrie este doar mulțumită iubirii și milei lui Dumnezeu, Care nu m-a părăsit. În acele clipe infernale mă întrebam de ce simt atâta durere și dacă suferința mea ajută pe cineva în vreun fel. Astăzi sper ca lacrimile de atunci să fi șters, măcar puțin, durerea suflețelelor lor… Ale scumpilor mei frățiori. Pe care nu-i voi vedea, nu-i voi mirosi, nu-i voi strânge în brațe, nu-i voi săruta… Poate NICIODATĂ…
Și mi-e dor mereu de el, de fratele meu… De ea, de sora mea… Iar dorul acesta nu trece…

Geanina

Text premiat la concursul de
eseuri al lunii octombrie 2018

Foto: Martin Krause Dreamstime.com

FEBRUARIE 2019