Părintele Vasilios Voloudakis din Atena

Suntem astăzi martorii unei explozii a științelor neuropsihologice, care ne promit fericirea și ne vând rețete pentru toate crizele, într-o lume în care suntem tot mai confuzi și mai puțin capabili de a ne urma propriile instincte, de a ne asculta inima, de a auzi glasul lui Dumnezeu pentru noi. Cât de mărginită se vădește adesea harta acestor soluții! Pentru că rănile omului sunt prea adânci și așteptările lui prea înalte… E ca o medicină care funcționează cu o anatomie incompletă și o medicație rudimentară.

Există însă o terapie a sufletului – ignorată la scară largă – pe care ne-o propune Hristos Însuși și care merge la rădăcina bolii și oferă o vindecare plenară. (T.P.)

Adesea, bărbatul observă că femeia lui s-a atașat în mod exagerat de copii și nu știe cum să se mai apropie de ea. Și nu doar că nu știe cum să se mai apropie de ea, dar se și răzvrătește împotriva ei, pentru că se naște în el un soi de gelozie față de copii, sentiment pe care femeia îl exploatează la culme. Îi atrage pe copii de partea ei și începe să conspire împotriva lui: „Nu-i spuneți nimic lui tata, o să se enerveze! Vorbesc eu cu el!”. Femeia se bagă între tată și copii pe post de intermediar, însă, în realitate, îl separă pe tată de copii. Iar bărbatul este și gelos, se și răzvrătește, se și enervează, fără să priceapă ce i se întâmplă.

Dar femeia, de ce face asta? Îi preferă, oare, pe copii bărbatului? O împlinește mai mult relația cu copiii decât relația cu propriul bărbat? Este oare femeia făcută să se împlinească prin copii? Eu, unul, consider că este o nevoie a femeii pe care și-o manifestă atâta timp cât nu găsește la bărbat afecțiunea de care are nevoie. Astfel, se atașează în mod exagerat de copii, însă o astfel de dragoste nu-i decât un surogat. Femeia își găsește în copii o anume satisfacție, o anume odihnă.

Bărbatul, la rândul lui, ce face dacă nu primește atenție și afecțiune din partea femeii? Se refugiază și el tot în copii?! El iese cu prietenii, se duce la o bere ș.a.m.d. Femeia le oferă copiilor ei afecțiune. Dar bărbatul le oferă și el afecțiune prietenilor? Mă iertați că intru în astfel de detalii, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Noi suntem bărbați, voi sunteți femei. Femeia se refugiază în copii, sărutându-i, strângându-i nebunește în brațe, arătând în felul acesta că are nevoie să-și canalizeze cumva afectivitatea. Pe de altă parte, bărbatul nu se duce la prieteni să-i strângă în brațe și să-i pupe, el are nevoie să-și umple timpul, să aibă o ocupație, vrea să fie liber, să nu fie sufocat de sentimentalisme.

Noi, ca bărbați, ce căutăm, în definitiv? Căutăm să „blocăm” la infinit lumea noastră afectivă mergând la bere, la prieteni, la vânătoare, la pescuit? Ce căutăm? Doar să ne umplem timpul, fără să ne preocupăm de universul nostru psihic?

Pot eu oare să-mi rezolv problemele fugind de ele?”

Desigur, nu toți bărbații sunt la fel – unii au mai multă afectivitate, alții mai puțină –, însă toți oamenii avem același potențial de afectivitate, și bărbați, și femei, din moment ce toți deținem aceleași facultăți sufletești. Diferența constă doar în „blocarea” sau „deblocarea” lor. De aceea, atunci când ne străduim un pic, găsim aceste elemente înlăuntrul nostru; nu se pune problema să ne vină din altă parte. Dumnezeiescul har, da, vine din altă parte, însă aceste facultăți sufletești le avem înlăuntrul nostru.

Prin urmare, nu-i adevărat că bărbații n-au afectivitate, doar că la ei afectivitatea nu prea funcționează, e ca un membru paralizat. Oare și-o reprimă ei, considerând că ar fi ceva femeiesc? Vedem și în literatură: bărbatul dorește să arate că este bărbat, că este puternic ș.a.m.d. Și atunci, de ce există acest element al afectivității în sufletul bărbatului? Ce înseamnă că bărbatul își „blochează” afectivitatea? Cum se întâmplă acest lucru? Bărbatul o are de la început „blocată” – adică la cei mai mulți dintre bărbați este „blocată” –, dar nu este „blocată” de Dumnezeu, ci de ascultarea ereditară pe care sufletul o face față de trăsăturile moștenite de la părinți, de la strămoși, de la generațiile de după Noe. Dumnezeu îi dă însă bărbatului indicații cum să se conducă în relația cu femeia și cum să „deblocheze” toate aceste resurse.

O femeie care are o relație sănătoasă cu bărbatul ei se va mai atașa în mod bolnăvicios de copii? Nu! Una e grija și dragostea de copii, și alta e să-ți folosești copiii pentru a-ți umple propriile goluri afective. Atunci când cei doi au o relație sănătoasă unul cu altul, se vor ocupa împreună de copii, fiecare în mod specific. Atunci însă când nu există o relație sănătoasă între cei doi, femeia se va îngriji de copii, iar bărbatul se va duce să facă sport, se va ocupa de hobby-uri, se va duce la pescuit, va pleca în week-end-uri, va fugi de-acasă – pe scurt, își va continua parcursul autist. Însă aceste evadări pot să conducă la schimbări ale sinelui? Pot eu oare să-mi rezolv problemele fugind de ele?

Să nu pierzi dragostea femeii tale…”

Rezolvarea acestei probleme este întâi de toate o nevoie a bărbatului însuși – nu atât a femeii sau a familiei, deși are consecințe și asupra lor. De multe ori credem că facem totul pentru ceilalți, și ajungem chiar să ne simțim mari eroi și martiri, dar poruncile lui Dumnezeu ni se aplică, mai întâi de toate, nouă. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Tu, bărbate, știi că nu iubești cu ușurință, nu relaționezi cu ușurință, de aceea îngrijește-te să faci câteva exerciții care te vor ajuta să-ți deschizi inima”. Când inima se împietrește, atunci se și micșorează, nu mai are lărgime, se îngustează și se strânge. Prin urmare, când nu e respectat acest principiu al Apostolului Pavel și al Sfântului Ioan Gură de Aur, primul care se vatămă este bărbatul. Și de aceea atâția bărbați suferă de inimă, mult mai mulți în comparație cu femeile. Nimic nu-i întâmplător. De ce credeți că bolile de inimă sunt mai numeroase la bărbați? Pentru că au nevoie de lărgirea inimii.

Astfel, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „medicamentul tău e să nu pierzi dragostea femeii tale. Să te îngrijești să nu se amărască pentru ceva ce dorește și tu nu-i dăruiești”. Desigur, a nu pierde dragostea femeii tale are ca premisă faptul că dragostea aceasta să nu fie potrivnică voii lui Dumnezeu. Dar, spuneți-mi, de câte ori nu refuzăm să ne facem pe plac unii altora, nu pentru a împlini poruncile lui Dumnezeu, ci pentru a ne împlini propria voie? Ceea ce vreau eu are prioritate față de ceea ce vrea celălalt. Tocmai de aceea ne spune Dumnezeu: „Silește-te!”. La început n-o să-ți placă prea mult silirea asta – deși ar trebui să-ți placă, pentru că mai înainte îți făcea plăcere să-i fii pe plac celuilalt. Și asta fără să-l fi citit pe Apostolul Pavel sau pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Amintește-ți când l-ai cunoscut pe cel drag al tău: ți-a impus cineva să faci tot ce-ți stă în putință ca să-i fii pe plac? Nu. Acum, după ce au trecut anii, de ce nu mai vrei să-i fii pe plac? Prin urmare, trebuie să stai și să cugeți: ce anume te făcea mai înainte să vrei să-i fii pe plac? Întrebarea aceasta e valabilă pentru amândoi, dar Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează în primul rând bărbatului, pentru că, de regulă, el e cel care rămâne în urmă în privința asta. Femeile se dăruiesc, dar la un moment dat și ele încetează, atunci când nu mai există răspuns din partea bărbatului. De aici înțelegem că nici bărbatul, nici femeia nu au o dragoste care să poarte pecetea lui Dumnezeu – pentru că femeile, de pildă, fiindu-le mult mai ușor să dăruiască, dacă ar avea o dragoste care să poarte pecetea lui Dumnezeu, nu ar înceta niciodată să dăruiască, indiferent dacă primesc sau nu afecțiune de la bărbat. La fel, nici dragostea bărbatului nu are pecetea lui Dumnezeu, de vreme ce lui îi este așa de greu să iubească.

De aceea spune: „Tu, bărbate, silește-te puțin la început și vei constata că lucrul acesta îți este ție necesar. Amintește-ți cum ai început, de ce făceai totul pentru iubita ta, însă după ce a devenit femeia ta, anii trecând și începând frecușul zilnic, ai încetat. Cugetă și măsoară calitatea sentimentelor tale și vezi cât de departe ești de sentimentele pe care ar trebui să le ai! Și, omule, gândește-te: oare lui Dumnezeu Îi faci pe plac? De câte ori n-ai preferat să-ți faci ție pe plac mai degrabă decât lui Dumnezeu? De câte ori nu preferăm voia noastră voii lui Dumnezeu? Vrei să dobândești această dragoste adevărată? Silește-te puțin și vei vedea că o să ajungi să simți din nou aceeași dragoste.

Din seria de omilii „Avertizări psihologice și

psihiatrice ale Sfântului Ioan Gură de Aur”

Traducere de Tatiana Petrache

Foto: Mykola Kravchenko Dreamstime

FEBRUARIE 2019