Toată lumea cunoaște celebrul dicton latin: „Mens sana in corpore sano”, așa că, pornind de la acesta, mi-am propus să vă supun atenției un adevăr pe care îl știm de generații întregi, dar pe care știința îl confirmă astăzi dincolo de orice dubiu: pentru a crește copii sănătoși avem nevoie de familii sănătoase. Din toate punctele de vedere! (I.P.)

De zeci de ani, medicii pediatri au observat că anumiți copii, din anumite familii, ajung mai des la cabinetele lor, fiind mai bolnăvicioși decât alți copii. Sărăcia, ca factor de risc pentru sănătatea copiilor din cauza condițiilor insalubre de viață, a igienei precare și a alimentației deficitare este un fapt atât de evident, încât nu mai necesită nici un studiu științific. Paradoxul cu care se confruntă însă pediatrii e că, printre copiii bolnăvicioși, se numără adesea și copii „de familie bună”, ai oamenilor cu stare sau, în tot cazul, cu venituri și condiții de viață decente. Și ar mai fi și un alt doilea paradox: nu toți copiii familiilor sărace au o sănătate precară, ci mulți dintre ei sunt chiar foarte rezistenți la boli.

Cercetările întreprinse de autoritățile de sănătate publică au pus în evidență, de mai bine de treizeci de ani, legătura dintre stres și starea de sănătate: cu cât indivizii au parte de mai mult stres în viața lor, pe o perioadă mai lungă de timp (cu alte cuvinte, distress), cu atât sistemul lor imunitar e mai slăbit și ei devin mai predispuși la tot felul de boli, inclusiv cronice. Și despre aceste lucruri știm de mai multă vreme, observându-le noi înșine, pe pielea noastră, dar și la copiii noștri: oboseala, epuizarea fizică și intelectuală, situațiile dificile, doliul, toate ne slăbesc imunitatea și ne predispun la decompensări în bolile cronice, la recidive, la contractarea unor noi boli.

Frustrare sau traumă?

Studii publicate încă de la jumătatea anilor ’80 arată cât de devastator poate fi pentru sănătatea individului impactul traumei psihice, așa cum este ea definită: ca un eveniment profund perturbator, ce provoacă un șoc emoțional, adică o emoție violentă care modifică personalitatea unui individ, sensibilizându-l la alte emoții de același tip, astfel încât reacțiile sale nu mai sunt normale.

Vorbim, deci, de traumă ca tulburare psihică, zguduire, rană sufletească, nicidecum despre supărarea, neplăcerea sau frustrarea pe care copiii le pot resimți în mod natural atunci când nu primesc satisfacție, când își văd zădărnicite scopurile, fie ele chiar și foarte mărunte (ca, de pildă, refuzul părintelui de a-i oferi un desert la care copilul este alergic). Din păcate, adeseori părinții folosesc greșit termenul de „traumă” în loc de „neplăcere” sau „frustrare”, grăbindu-se să intervină pentru a-și scuti copilul de suferință. Astfel, ei fac două lucruri rele în același timp:

– mențin o toleranță scăzută la frustrare la copiii lor, ceea ce îi face pe aceștia să devină mult mai vulnerabili, nicidecum rezistenți, mai impulsivi și, deci, cu o capacitate scăzută de autocontrol;

– contribuie la formarea unui mod de gândire irațional, catastrofizant, deformând percepția copilului față de ceea ce nu e decât un fapt de viață neplăcut, un eșec, un refuz sau un obstacol, prin interpretarea acestuia ca traumă (șoc, suferință emoțională violentă, dezastru emoțional).

Una este, de pildă, ca un copil să fie respins la un examen ori să piardă un concurs sportiv – fie acesta și foarte important – și cu totul altceva să fie ținut iarna dezbrăcat pe balcon drept pedeapsă pentru că a vărsat ciorba pe jos din neatenție ori pentru că l-a supărat pe tata fiindcă i-a răspuns în doi peri. Chiar și cruzimea care nu vizează persoana copilului, ci un animal de companie sau o persoană la care acesta ține (de pildă, tata își pedepsește fiul lovind-o pe mamă) poate genera, de asemenea, traume.

Cu cât o persoană e mai rezistentă psihic, cu atât are mecanisme și strategii adaptative mai bune pentru a face față șocurilor emoționale și distress-ului. Vârsta, experiența de viață, grupul de suport emoțional, educația, nivelul de inteligență, înțelepciunea, accesul la programe de psihoterapie și dezvoltare personală – toate vor contribui în proporții diferite la procesul de vindecare. Se înțelege, deci, că printre persoanele cele mai vulnerabile la traumă sunt copiii: cu cât mai mici, cu atât mai vulnerabili, atât de vulnerabili încât, la nou-născuți, o traumă (precum spaima provocată de un zgomot puternic făcut din senin) le poate fi fatală.

Anumite traume se produc o singură dată (de pildă, divorțul părinților), altele însă se pot produce în mod repetitiv, chiar zilnic (de exemplu, abuzul fizic sau sexual). De cele mai multe ori, aceste traume repetitive produc cele mai grave consecințe pentru copilul-victimă. Toți copiii pot dezvolta mecanisme de coping (mecanisme psihice prin care să facă față traumei), unele dintre acestea fiind mai adaptative, ca, de exemplu, sublimarea suferinței printr-un act creativ (cum ar fi desenele), cele mai multe însă fiind dezadaptative pe termen lung și cu un impact dezastruos pentru viața viitorului adult (de exemplu, fuga de realitate prin consumul de substanțe interzise).

O altă perspectivă de înțelegere a bolilor

Încă din 1985, Dr. Vince Felitti, medic american la o clinică specializată în tratamentul împotriva obezității din San Diego, a observat că printre pacienții săi cei mai rezistenți la program se numără persoane care suferiseră în copilărie abuzuri grave, precum abuzurile sexuale. Lecturând rezultatele cercetării lui Felitti, mi-am adus aminte de o clientă suferind de obezitate ca formă de protecție împotriva sexualității sale, percepută ca fiind cauzatoare de mari suferințe (hărțuire, multiple umilințe), ca formă de „deghizare” a feminității sale și de apărare împotriva abuzurilor verbale și emoționale ale unui tată misogin, în ochii căruia a fi femeie echivala cu a fi o ființă limitată, inferioară, irațională și demnă de dispreț. În jurul vârstei de 29 ani, clienta suferise de un cancer ganglionar descoperit într-un stadiu avansat, obezitatea ei devenind o problemă majoră după ce cancerul intrase în remisie.

Desigur, unii vor spune că aceste kilograme în exces ar putea fi o reacție a organismului după chimioterapie, pe fondul unui stil de viață sedentar și a unei alimentații dezordonate. Însă lucrurile pot fi privite și dintr-o altă perspectivă. Conferențiarul și psihoterapeutul canadian Jaques Martel susține următoarele: „Cancerul ganglionar indică prezența unor frici puternice, a culpabilității și disperării legate de emoțiile din plan amoros și sexual, nevoia, căutarea unui loc în care individul să se simtă în siguranță”1. Jaques Martel, în abordarea sa metafizică a bolilor, consideră că tumorile sunt un efect al șocurilor emoționale. În plus, vede artrita ca având drept substrat emoțional critica și autocritica; articulațiile rigide exprimă o lipsă de flexibilitate în gândire; bulimia, ca pe o nevoie de a umple un vid afectiv; afecțiunile cardiace, ca o lipsă a iubirii de sine și a iubirii față de aproapele; diabetul are drept cauză tristețea; durerile psihogene sunt expresia tendințelor de autopedepsire inconștientă; incontinența provine din dorința de a controla, iar ticurile arată tensiuni interioare.

Această clientă fusese supusă ani de zile abuzului emoțional sistematic din partea tatălui său misogin, care îi atacase consecvent feminitatea, înjosind-o și făcând-o să o resimtă ca pe o nenorocire. Toate tratamentele de slăbire la care s-a supus de-a lungul timpului dăduseră doar rezultate nesatisfăcătoare. Și încă un element interesant: persoanele obeze acumulează țesut adipos în jurul taliei, care se îngroașă, la bărbați mai evident decât la femei, dar clienta mea avea o talie de invidiat! Perfect conturată, imposibil de deghizat, talia ei continua să îi revendice cu încăpățânare feminitatea, parcă dincolo de orice mecanism inconștient de apărare!

Atunci când locuiești cu «ursul» în casă”

Revenind la Dr. Vince Felitti, acesta s-a alăturat, în 1995, doctorului Bob Anda și echipei sale de medici de la Centre of Disease Control (CDC) din SUA (Centrul Național de Epidemiologie), pentru a studia impactul traumelor suferite în copilărie asupra stării de sănătate a viitorilor adulți. În 1997, acești medici au publicat primele rezultate ale cercetării lor în studiul „The Adverse Childhood Experience Study” („Efectele adversităților suferite în copilărie”), dar munca lor continuă și în prezent, echipa pluridisciplinară incluzând între alții și medici specialiști în neuroștiințe precum Martin Teicher (de la Harvard University), Bruce McEwan (Rockefeller University) și pediatrii Jack Shonkoff (Harvard University) și Bruce Perry (Child Trauma Academy).

Acești cercetători au realizat o clasificare a traumelor sau „adversităților” suferite în copilărie, al căror efect este „stresul toxic” – cel care produce în plan fiziologic modificări ce ajung până la AND-ul celulei, contribuind la apariția unor boli acute în copilărie, pe fondul scăderii imunității generale, iar pe termen lung, în viața de adult, la instalarea unor boli cronice precum bolile de plămân, obezitatea, bolile cardio-vasculare, diabetul, cancerul, scleroza în plăci.

Dar cum anume contribuie stresul toxic la îmbolnăvirea organismului? Care este mecanismul? Spaima, teroarea trăită de orice copil, ca și de orice adult, în momentele în care percepe o amenințare serioasă sau o durere fizică puternică produc reacții firești de apărare („luptă sau fugi”) menite să-l salveze. „Dacă ne întâlnim cu ursul în pădure, acest mecanism de apărare, care ne face inima să bată mai tare, ne accelerează respirația și transpirația prin secreția crescută de adrenalină și cortizol, ne ajută să supraviețuim experienței. Problema este atunci când locuiești cu «ursul» în casă!”, spune epidemiologul și pediatrul american Dr. Nadine Burke Harris, în discursul ei susținut la un eveniment TED din 2015 în SUA.

Metafora folosită cel mai adesea pentru a evidenția efectele pe care abuzurile repetate le au asupra copilului este aceea a unei mașini al cărei motor este supraturat zile și săptămâni în șir, fără oprire. Nu trebuie să fii inginer ca să-ți dai seama că, turând excesiv motorul, rezultatul va fi unul singur: se va uza, ajungând în cele din urmă să se strice. În același mod este descrisă și axa stresului (hipotalamus-glanda pituitară-glanda suprarenală) în cazurile abuzurilor repetate asupra unei persoane – aceasta este „supraturată” ca un motor de mașină, fapt ce conduce la instalarea unor probleme de natură mentală, la scăderea imunității și apariția unor boli grave, cronice.

La copii și adolescenți, efectele stresului toxic asupra dezvoltării creierului și organismului sunt cu mult mai grave decât în cazul adulților, din cauză că organismul lor este în dezvoltare. Astfel, creierul, sistemul metabolic și aparatul respirator sunt deosebit de afectate, dar problemele sunt cu mult mai numeroase și insidioase, încât, peste ani, nici măcar nu mai sunt puse în legătură cu evenimentele traumatice din copilărie. Artrita reumatoidă și infertilitatea își au adesea „rădăcina” în stresul toxic suferit în copilărie, care le-a afectat țesuturile și organele încă de la vârste fragede. Depresia, abuzul de substanțe și tendințele suicidare apar adesea la sisteme psihice slăbite încă din copilărie de evenimente traumatice repetate, care au tarat creierul și sistemul endocrin, tulburând delicatul echilibru al neurotransmițătorilor.

Dar stresul toxic afectează nu doar copiii născuți, ci și pe cei nenăscuți. Cercetările științifice legate de obezitate – una dintre cele mai grave probleme de sănătate publică din prezent – au pus în evidență faptul că stresul existențial perceput de mamă în timpul sarcinii, ca și în primii doi ani de viață ai copilului, poate fi corelat cu dezvoltarea excesivă în greutate a copiilor, potrivit site-ului eurekalert.org. Cercetătorii Universității Bristol din Marea Britanie au publicat în revista „BMC Public Health” rezultatele cercetărilor asupra a 498 de perechi mamă-copil, determinând indicele de masă corporală al copiilor și nivelul de stres al mamelor. Rezultatele au evidențiat că, cu cât mamele sunt mai îngrijorate, mai anxioase, mai tensionate, cu atât crește riscul supraponderabilității la copiii lor, lucru observabil în special la fete.

-fragment-

(va urma)

Psih. Irina Petrea

Foto: Georgiana Camalessa

1 Martel, Jaques, „Marele dicționar al bolilor și afecțiunilor – Cauzele subtile ale îmbolnăvirii”, Editura Ascendent, 2012, p.122.

FEBRUARIE 2019