Le vom parcurge metodic. Şi le vom afirma la fel. Fiindcă avem atâta nevoie ca ele să fie esenţa istoriilor noastre personale. Dacă ele sunt puse în discuţie, hulite, ironizate sau fluturate politic, cu atât mai mult trebuie să le afirmăm. Cum o vom face? Desigur, vorbind, scriind, rememorând, făptuind într-un fel sau altul. Par că ne covârşesc acţiunile contrare? Suntem prea dezgustaţi de triumfalismul indecent în care a fost abandonat Centenarul Marii Uniri? Ne-a cuprins indignarea din cauza demagogiei, a intoxicărilor şi a campaniei bine țintite de clătinare a conştiinţelor? Dar vom lupta în continuare afirmând valorile Marii Uniri. Poate că pare pretenţios enunțul, dar asta se-ntâmplă pentru că în noi înşine nu ne-am decis pentru luptă. Pentru o astfel de luptă.

Televiziunile au produs un efect puternic în societatea noastră. Luând ca argument tema Marii Unirii, au derulat un amplu program de demitologizare. Uitându-ne în mod sistematic la ştiri, la dezbateri, la evenimente specifice, ne-am umplut de naraţiunile demitologizante ale discursului politic. Noua perspectivă ne face să ne credem mai echilibraţi, mai inteligenţi – în orice caz, mai puţin manipulabili. Ceea ce e fals. Demitologizarea face ravagii în societatea noastră. Ne reeducă. Privim şi acţionăm ca nişte păpuşi de manevră. La exterior. Înăuntru, iarăși, păpuşile gândurilor noastre deconstruiesc elucubrant. Paradoxal, vorbim despre Unire, dar suntem împotriva ei. O urâm. O negăm. Raţional, nu recunoaștem. Dar împotrivirile noastre, critica noastră acidă, nerăbdarea, blazarea – toate acestea nu sunt decât simptome ale patologiei pe care o purtăm în minte.

A cui e vina? Bineînţeles, a celorlalţi. Demitologizarea funcţionează eficient. Polarizează. Dezbină. Ne determină să rătăcim pe-afară. Dar noi? Oare noi ne-am pus la adăpost de atacul furibund al discursului demitologizant? Căutăm cu durere şi cu dragoste la fratele? Sau, încărcaţi cu întipăririle deşarte ale unui Centenar „de vitrină”, ne afişăm oriunde în societate, blamând, vituperând? Părerea noastră e fundamentală, chiar dacă nimeni nu ne-o cere. O afirmăm fără răgaz. Şi din această cauză suntem obosiţi. Oriunde ne uităm, nu vedem nimic demn de Marea Unire. Nici nu ştim de ce să fim mai întâi dezamăgiţi. De-aceea nici nu mai suntem atenţi la valorile Marii Uniri, ci la propria noastră blazare, pe care-o propovăduim tenace. Valorile Marii Uniri (care sunt?…) lipsesc din viaţa noastră, dar noi suntem deziluzionaţi de ceilalţi. Ni se pare că am trudit mult în acest sens şi efortul nostru nu e apreciat. Iar acum am ajuns la un blocaj. La ce bun? Iată că blocajele vin fiindcă aşezarea noastră lăuntrică este rea. Nu purtăm lupta cea bună. Dar oare nu suntem noi purtaţi de „idealul” Unirii? Nu suntem noi cuceriţi de „afirmarea” Unirii? Ba chiar suntem dispuşi să ne certăm cu oricine pe această temă. Ceea nu-i tocmai înţelept. Ne conducem după „valori” şi „idealuri” pe care le-am cules din arborele falnic al demitologizării. Nu sunt valorile intrinseci, asumate. Nu este idealul pentru care am garanta cu însăşi viaţa. E vorba doar de imagini care sălăşluiesc în minţile noastre obosite de colonizarea abundentă a discursului demitologizant. Ele ne provoacă gânduri, acţiuni, bucurii, entuziasme cu totul false.

Afirmarea valorilor Unirii

Centenarul este un eveniment aparte. Anul Centenarului înseamnă o sărbătoare care începe (sau ar trebui să-nceapă) la 1 decembrie 1918. Mica Unire, din 24 ianuarie, e tot atât de importantă ca şi Marea Unire. În fond, România Mare s-a clădit pe încercările anterioare. E o întreagă istorie a micilor uniri care au dus la Marea Unire. Aşadar, pornim de la micile uniri. Iubirea faţă de fratele. O iubire cât viaţa noastră. Îl iubim pe fratele şi îl iertăm sincer, fără să ne amintim nimic rău de el. Suntem uniţi şi-n amintiri. Fără vorbă rea, fără gând potrivnic, acceptându-l ca pe un dar în viaţa noastră, purtându-i slăbiciunile în numele lui Hristos. Cercetându-ne în fiecare zi dacă nu cumva ne-am răcit faţă de el, dacă nu cumva l-am repezit. Unirea aceasta trebuie păstrată cu orice preţ. E pasul nostru către Marea Unire. În această mică unire se vede foarte clar România Mare. Zilnic, lucrăm la România Mare. Ne rugăm şi pentru fratele ca pentru noi. Îi oferim zâmbetul nostru, mâna noastră caldă, îmbrăţişarea de care are atâta nevoie. Iubirea pentru fratele este esenţială în proiectul României Mari.

Orientarea noastră ţine cont de evenimentele exterioare în măsura în care s-a lucrat temeinic, dinlăuntru, la micile uniri. Familia e chipul unirii, ipostasul nemincinos al României Mari. În familie trudim la facerea omului lăuntric de care are nevoie România. Iubim hărnicia soţiei, devotamentul şi jertfelnicia ei, observând lupta ei zilnică, chemarea şi eroismul ei matern. Iubim vrednicia soţului, dedicarea lui, echilibrul gândului pe care-l poartă şi joaca lui tânără cu copiii. Purtăm în sângele nostru familia Brâncovenilor cu credinţa lor neclintită, cu răspunsul hotărât dat tuturor stăpânitorilor cu nărav de fiară care vor să ne lepădăm de Hristos. Purtăm în gena noastră chipul familiei domnitorului Neagoe Basarab, cu viaţa lui smerită, plină de îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

Familia e terenul de luptă zilnică. Cum acceptăm purtarea celuilalt netulburându-ne. Cum dojenim fără a răni. Cum ascultăm de celălalt cu dragoste, fiind gata în orice clipă a-l odihni. Cum cercetăm mâhnirea, oboseala, plecând urechea la problemele celuilalt. Ale soţului, ale soţiei. Neapărat ale copiilor, care vin încărcaţi de la şcoală, din afară, cu un duh potrivnic micii uniri a familiei. Familia creştină e şcoala la care învăţăm clipă de clipă adevărul, libertatea, demnitatea, iubirea, jertfa, rugăciunea. Toate sunt necesare pentru a putea înfrunta duhul potrivnic al oricărui fel de unire: duhul certurilor, al obrăzniciei, al neascultării, al mândriei, al dezbinării şi al nerecunoştinţei.

Marea Unire nu poate fi în afara Bisericii. Niciodată. Ea se plămădeşte din căldura şi dragostea comunităţilor eclesiale. Micile comunităţi. Parohiile cu viaţa lor lăuntrică. Întâlnirile noastre la Sfânta Liturghie, la vecernii, acatiste şi Sfinte Masluri sunt simptomele unui organism viu. O familie sporită. O inimă lărgită. Venim la biserică, conştienţi că noi suntem Biserica. Ne comportăm în consecinţă: iubitori de cele sfinte, trezvitori la rugăciune, iertându-ne unii altora, evlavioşi în toate. Biserica e modul nostru de-a fi. O unire pe care o garantăm cu viaţa noastră. Toate celelalte chipuri ale unirii le dobândim prin Biserică. Spovediţi, împărtăşiţi, lucrând tot timpul în acest spital duhovnicesc minunat, potrivit chemării noastre. Comunitatea, obştea parohiei e prilej de-a creşte omul lăuntric, urmând reperele pe care duhovnicul ni le aşază în inimă.

Având toate acestea, Marea Unire vine de la sine. Nu mai poate fi un banal act politic, un eveniment care nu ne priveşte. Totul e să trăim astfel încât să dobândim micile uniri. Cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu rudele, cu oamenii de pe stradă, din metrou, din autobuz, cu cel de la ghişeu. De peste tot, iată, se ivesc prilejuri de unire. Par neînsemnate, dar împreună duc la Marea Unire. E prea puţin să afirmăm sus şi tare că suntem români. E prea puţin să fluturăm lozinci, să intrăm în valul evenimentelor exterioare.

Aşadar, de la 1 decembrie 2018 şi până la 1 decembrie 2019 vom sărbători împreună Centenarul, luptând pentru unirea cea văzută şi cea nevăzută. Vom lupta şi mai apoi cât ne va ţine Domnul. Fără să uităm că micile uniri sunt esenţiale. De pildă, legătura noastră cu eroii şi sfinţii acestui popor care au participat aievea şi în duh la Marea Unire. Îi iubim, îi cinstim şi îi pomenim, avându-i întru veşnică pomenire în cuget. Nu-i afişăm doar la parade, la sărbători, la anumite date. Ci le citim viaţa, povestind cu fală copiilor „al eroilor avânt”. Comunităţile monahale fac şi ele parte şi din pleiada micilor uniri. În mănăstiri şi sihăstrii se lucrează tainic unirea cea de toate zilele. Monahul se roagă pentru tot omul. Pustnicilor români care au sihăstrit pe pământ românesc şi nu numai le datorăm Marea Unire.

Nu suntem contabilii Marii Uniri, dar simţim nevoia să afirmăm ceea ce ne uneşte. Prea mult am fost atenţi la ceea ce ne dezbină, la ceea ce ne frânge. Să fim atenţi şi să ne bucurăm în horele Marii Uniri pe care Hristos ni le-a dat pentru a ne aminti tot timpul că El întru unire sălăşluieşte.

Sergiu Ciocârlan

Foto: Benedict Both

Articol publicat in numarul 120/ianuarie 2019

IANUARIE 2019