În zbor ușor cu Andreea şi Rareş Cojoc

Din nou împreună cu Andreea și Rareș, dacă putem să ne ținem pașii pe urmele lor. Nu degeaba Rareș e multicampion național la dans sportiv: știe cum să conducă și un vals, dar și o familie. Să ne împărtășim, alături de ei, de acest mare har pe care l-au primit la întoarcerea lor în Biserică, căci „cei de pe urmă vor fi cei dintâi” Matei 20:16, iar „cei dintâi”, de nu vor păstra vie flacăra pocăinței în inimile lor, vor fi mai rău ca cei de pe urmă. (A.S.)

– Rareș, participi des în competiţii internaţionale. Cum te simţi ca român în competiţii?

Rareş: Da, într-adevăr, particip foarte des în concursuri internaţionale, ceea ce nu este deloc un lucru uşor, să fii plecat atât de mult de lângă familie şi mai ales de lângă Ioachim, însă port mereu cu mândrie drapelul României. Nu mi-ar plăcea niciodată să reprezint o altă ţară, de aceea nici nu m-aș muta în altă ţară. Am antrenori şi de afară, dar sunt român şi vreau să fiu român până la capăt – şi vreau ca tot ce fac în dansul sportiv, orice titlu pe care reuşesc să-l câştig, cu ajutorul lui Dumnezeu, să fie adus spre cinstire ţării noastre; nu atât pentru mine, ci pentru ţara noastră.

Cel mai mult mă doare faptul că văd un duh atât de antinaţionalist printre tinerii de astăzi, care nu-şi mai respectă deloc nici drapelul, nici ţara, nici valorile, nici tradiţiile – şi nu numai că nu le respectă, dar vorbesc şi cu batjocură, ca despre nişte idei perimate. Pe mine asta mă doare, pentru că au fost atât de mulţi oameni, nu neapărat sfinţi, oameni care şi-au dat viaţa pentru neamul românesc şi au luptat pentru neamul românesc, pentru apărarea valorilor noastre – să nu mai vorbim de Sfinţii Brâncoveni, aici nu mai există termen de comparaţie!

O pildă de smerenie

– Cum eviţi păcatul mândriei atunci când obţii rezultate spectaculoase?

Chiar citeam despre acest aspect, cred că în Pateric. Problema este nu doar în cazul dansatorilor, ci în cazul tuturor artiştilor; putem, de exemplu, să facem o paralelă cu viaţa din Biserică, cu cei care cântă la strană. Atunci când cânţi frumos şi psalmodiezi, e foarte uşor să cazi în mândrie, foarte uşor… De aceea, trebuie să te smereşti şi, oricum, în competiţii fiind, nu există an în care totul să meargă perfect, adică să ai doar rezultate extraordinare. Sunt concursuri în care dobândeşti un rezultat fantastic şi după aceea, imediat, la două-trei săptămâni, te întâmpină un rezultat prost, şi atunci Dumnezeu găseşte mereu forme prin care să te smerească și îngăduie aceste rezultate – pentru că nu se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu. Cel puţin în cazul meu, s-a întâmplat ca o pereche românească să se califice mai bine decât mine într-un concurs. E foarte dureros, având în vedere faptul că sunt campionul ţării de foarte mulţi ani; te lovește fix unde te doare. Şi atunci, accepţi – prima oară accepţi, nu poţi să spui că te smereşti, că a te smeri înseamnă a nu cârti – accepţi, încerci să nu cârteşti şi-ţi continui traseul.

După aceea, când ai rezultate bune, e foarte important să dai slavă lui Dumnezeu, pentru că şi cele bune, ca şi cele rele, se întâmplă tot cu voia lui Dumnezeu. Adică să nu ai impresia vreodată că tu singur ai obţinut ceva, pentru că, bine, tu ai muncit, însă talantul acela este de la Dumnezeu. Aşa cum o persoană care cântă frumos are un talant, sau un bun sportiv are alt talant, toți acești talanți îi dobândeşti de la Dumnezeu, nu de unul singur.

– Pentru că tot vorbeam de smerenie, spune-mi o pildă de smerenie care te-a impresionat.

– Poate cea mai frumoasă pildă de smerenie mi-a dat-o Părintele stareţ Pahomie, stareţul Mănăstirii Sihla din judeţul Neamţ. Atunci când am ajuns la Sihla, acum doi-trei ani, am primit binecuvântare de la duhovnicul nostru să ne spovedim la Părintele Pahomie, pentru a ne putea împărtăşi a doua zi, în cadrul Sfintei Liturghii.

Cunoşteam un frate de la mănăstirea Sihla şi, după liturghia de sâmbătă, l-am rugat: „Frate Alin, uite, dacă poţi, te rog să vorbeşti cu Părintele stareţ să ne spovedească şi pe noi, ca să ne putem împărtăşi a doua ziˮ. Şi s-a dus la Părintele stareţ, care era îmbrăcat foarte modest, cu haine aproape rupte, murdare, şi spăla toaletele publice din incinta mănăstirii. Când l-am văzut, sincer, m-a pus mult pe gânduri… Adică, totuşi, stareţul unei mănăstiri atât de cunoscute cum e Mănăstirea Sihla, care, pe deasupra, mai este şi o persoană foarte în vârstă, să facă această ascultare mi s-a părut fantastic.

Cred că dacă cineva m-ar fi rugat să curăț eu toaletele, poate m-aş fi simţit jignit, sau poate aş fi făcut ascultarea respectivă, dar aş fi cârtit. Sunt foarte mulţi fraţi acolo, în mănăstire, care ar fi putut să aibă ascultarea asta, dar probabil că Părintele doreşte ca prin însăşi vieţuirea sa să se facă pe sine pildă întregii obşti.

Mama ajunge într-o clipă la iubirea desăvârșită”

– Ni se reproşează că nu suntem uniţi ca neam, că suntem dezbinaţi. Ce crezi că ne-ar putea uni?

– Cred că ne putem uni doar în credinţă, în nimic altceva. Credinţa în Hristos este cea care ţine acest pământ. De multe ori, într-o biserică, chit că mergi într-o biserică mică, dacă mergi acolo o vreme, descoperi atât de mulţi oameni, din domenii atât de diferite, care mereu se ajută între ei. Dumnezeu Îşi alege oamenii şi pune în Biserică oameni din lumea designului, din lumea dansului, din lumea picturii – aproape din fiecare domeniu există oameni, şi asta mi se pare că ne uneşte. Dacă vă uitaţi la parohii, sunt atât de unite, aproape că nu mai au nevoie de nimic, oamenii se ajută mereu între ei. Asta noi o vedem la scară micro, la o parohie, dar dacă ai proiecta-o la o scară macro, ar rezulta acelaşi lucru.

Dacă însă nu este credință, e foarte multă dezbinare. Mi se pare incredibil, toţi aspirăm la ce e afară: „Vrem o ţară ca afară!”. Avem o ţară atât de frumoasă, cu nişte tradiţii superbe, dar nu putem să dăm vina doar pe douăzeci de guvernanţi. Suntem milioane de oameni care ne comportăm josnic, ca la uşa grajdului, ăsta este adevărul. Mergem prin minunăţiile României, prin platourile Bucegiului – şi nu doar acolo, ci și prin centrul Bucureştiului sunt gunoaie aruncate, şi nimeni nu face nimic. Ei aşteaptă ca cei douăzeci de guvernanţi să dea o ordonanţă de urgenţă ca să vină cineva să strângă deşeurile în urma lor? Nu se va întâmpla aşa ceva. Schimbarea trebuie să vină de la noi.

Andreea, cum e să fii mamă?

Andreea: „Mamaˮ este cel mai frumos cuvânt. De când eram mică îmi doream să fiu mamă, şi este cea mai mare binecuvântare pe care am primit-o de la Dumnezeu, cel mai mare dar. Mama e totul. Cum sunt eu ca mamă, mi-am dat seama că am ajuns la iubirea desăvârşită într-o fracţiune de secundă – ca să ajungem la iubirea desăvârşită trebuie foarte multă muncă, iar mama are acest dar de a ajunge într-o clipă, iubindu-și necondiţionat copilul, până la a-şi da viaţa pentru el. Mi se pare fantastic! Aşa de repede, fără nici un fel de efort… E un dar să fii mamă şi să iubeşti necondiţionat.

– Care este rolul femeii şi al bărbatului într-o familie?

– Păi, bărbatul trebuie să fie capul, şi femeia, inima. Bărbatul este capul, chiar dacă din cauza societăţii în general, şi din cauza orgoliului meu în particular, de multe ori vreau să mă situez eu mai sus, să iau anumite decizii – dar nu, bărbatul trebuie să fie capul. Aşa este cel mai bine, aşa este firesc.

Rareş: Cred că, într-adevăr, femeia trebuie să se supună bărbatului, adică bărbatul rămâne capul familiei – dar nu este acel tip de supunere ierarhică, adică nu cred că bărbatul trebuie să se comporte ca un şef. Mai degrabă acest cap al familiei se referă la faptul că bărbatul trebuie să fie la cârma casei, dar nu doar din punct de vedere material, ci şi din punct de vedere spiritual, pentru că femeia se va supune bărbatului şi va asculta de bărbat atâta timp cât şi bărbatul ascultă de Hristos. Degeaba bărbatul e cap femeii şi trăieşte o viaţă fără rânduială, o viaţă fără Dumnezeu, pentru că atunci această ierarhie lăsată de Dumnezeu nu-şi mai are rostul.

Îţi vine să te lepezi de tot ce e lumesc”

– Cum este dragostea omenească în comparaţie cu dragostea dumnezeiască?

– Cred că dragostea lui Dumnezeu este foarte diferită de dragostea omenească. Dumnezeu e dragoste; e foarte greu să spui cum este dragostea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu le cuprinde pe toate în El, inclusiv dragostea.

E foarte greu să-L caracterizezi pe Dumnezeu, sună şi ciudat. Acea răbdare a lui Dumnezeu, acea milă… în sensul că te aşteaptă, şi de multe ori ţi se pare că Dumnezeu Și-a întors faţa de la tine şi nu-ţi ascultă rugăciunea, dar Dumnezeu are un plan cu totul şi cu totul diferit faţă de ce te aşteptai tu ca El să-ţi ajute. De multe ori primim răspunsurile după ani de zile, după luni… Este atât de diferit… la fel cum este şi cu Fericirile. Am auzit explicaţia asta de la un Părinte, care mi-a spus: „Dacă ne raportăm la Fericiri, să căutăm în Evanghelie ce înseamnă pentru Dumnezeu să fim fericiţi: fericit cel sărac cu duhul, fericit cel prigonit, fericit cel milostiv…”. Pentru mintea omenească, aceste fericiri nu sunt fericiri, pentru că se referă la jertfă, se referă la prigoană, se referă la înfometare, adică se referă la anumite lucruri din care omul ar dori să evadeze, nu să-şi afle fericirea în ele. E foarte greu să-ţi afli fericirea în suferinţă.

Ce vă face fericiţi pe voi?

Andreea: Ce mă face fericită pe mine? Familia. Asta am spus-o gândindu-mă mult, dar, de fapt, voiam să găsesc, să-i atribui familiei nişte cuvinte măreţe. Familia este totul – în familie, practic, găseşti Fericirile. În familie, uite, trebuie să te jertfeşti pentru soţul tău, trebuie să renunţi la tine pentru copilul tău… Familia este totul, este o binecuvântare.

Rareş: Cu siguranţă că familia şi relaţiile de familie aduc fericirea, pentru că o familie bazată pe rânduiala lui Hristos, din punctul meu de vedere, este o familie binecuvântată, şi cu siguranţă guşti din bucuria Duhului Sfânt trăind într-o asemenea rânduială.

De multe ori mi-am dat seama că lucrurile care se leagă mai mult de suflet decât de partea materială îţi aduc cea mai mare fericire. De exemplu, gândind retrospectiv, dacă mergi două-trei zile într-un pelerinaj, revii acasă şi simţi că zbori, adică efectiv parcă îţi vine să nu mai răspunzi la nici un telefon, să te lepezi de tot ceea ce e lumesc, pentru că îţi dai seama că toate aceste lucruri nu contează, nu contează deloc. Mai zic unii: ei, da, că tu ai, de aceea ţi-e uşor să spui cum ar fi să n-ai. Dar, într-adevăr, din punctul meu de vedere, dacă ne uităm la sfinţi – pentru că, până la urmă, ei ar trebui să fie exemplele noastre –, această lepădare de lume, de tot ceea ce este material, acest lucru le-a adus lor fericirea deplină, trăind într-o sărăcie voită, evident, şi în rugăciune.

Iubeşte-ţi aproapele!”

Cât de important este să ne rugăm unii pentru alţii?

Andreea: Foarte important. Rugându-ne unii pentru alţii ne arătăm iubirea unul faţă de celălalt şi învăţăm să iubim. Rugându-te, înveţi să iubeşti. Când te rogi pentru vrăjmaşi, Dumnezeu încet-încet îţi curăţă sufletul, şi ajungi să-ţi iubeşti chiar şi vrăjmaşul – asta mi se pare minunat. Rugăciunea face minuni, iar rugăciunea unul pentru celălalt este mai ascultată decât rugăciunea pentru tine personal: „Dă-mi mie, Doamne! Ajută-mă, Doamne!”. Dar când te rogi pentru omul în necaz, rugăciunea este ascultată imediat – asta am observat-o și eu.

Rareş: Eu o văd ca pe un lucru necesar. Sfântul Paisie Aghioritul vorbeşte foarte frumos despre rugăciunea aceasta pe care trebuie să o purtăm unii pentru ceilalţi. Şi când facem Rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, spunea că ar fi bine să spunem, din când în când: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-ne pe noi – pentru că, atunci când spui miluieşte-ne pe noi, cuprinzi toată suflarea. La fel şi: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi. Sau: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe toţi cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte. Sunt nişte adresări în care îi cuprinzi pe toţi, îi cuprinzi şi pe cei bolnavi sufleteşte, şi pe cei bolnavi trupeşte.

Bine, este porunca lui Dumnezeu să ne iubim aproapele, dar, din păcate, nu e foarte uşor. E foarte uşor să vorbim despre acest lucru, dar nu e uşor în realitate. Spunea Părintele Arsenie Papacioc – sau, Doamne ajută, Sfântul Arsenie Papacioc! – spunea că e foarte uşor să stăm în jurul focului şi să vorbim despre unduirile flăcărilor, dar e cu totul altceva să fii în foc. E o poruncă atât de simplă: „Iubeşte-ţi aproapele!”, dar e atât de greu de împlinit…

Andreea: E greu, dar cu ajutorul rugăciunii…

Rareş: Da. Măcar dacă nu-i iubim pe vrăjmaşi, cel puţin să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm pentru ei.

Orice s-ar întâmpla, nu lăsaţi rugăciunea!”

– Ce le spuneţi unor tineri departe de Biserică care caută ceva pentru a se împlini sufleteşte?

Andreea: Caută şi vei găsi!

Rareş: Eu cred că, dacă ai căutare sinceră, Dumnezeu te întâmpină, vine El în întâmpinarea ta. Tu faci un pas, El face o mie…

Andreea: Le-aş spune tinerilor: caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide! Hristos ne spune ce să facem, şi eu sincer vă spun că, făcând aşa, aşa se va şi întâmpla. Adică, atunci când ai, cum a spus soţul meu, căutare sinceră şi inima deschisă să găseşti adevărul, Dumnezeu ţi Se relevă. Nu există să nu ţi Se arate Dumnezeu – mie mi S-a revelat, mie personal. Eu, căutând adevărul… pentru că, după moartea tatălui meu, mi-am dorit să aflu adevărul, şi Dumnezeu nu m-a lăsat în întuneric, nu m-a lăsat, efectiv! Mi s-a arătat adevărul; nu mai spun că am fost ajutată din toate punctele de vedere şi de peste tot: găsirea duhovnicului, multe minuni care mi s-au întâmplat – probabil lumea se aşteaptă la minuni extraordinare, nu ştiu, să cadă ceva din cer. Nu. Pur şi simplu viaţa, cum s-a schimbat viaţa mea, asta e cea mai mare minune.

Când ne-am întors în Biserică, erau unii oameni împotriva noastră, care spuneau tot felul de inepţii şi scorneau tot felul de nebunii, şi Părintelui îi spuneam: „Părinte, ce facem acum, ce facem?ˮ. Şi Părintele duhovnic a zis aşa: „Orice s-ar întâmpla, nu lăsaţi rugăciunea! Pentru că, voi rugându-vă, Dumnezeu o să vă rânduiască în aşa fel încât să fie totul cu paceˮ. Şi aşa a fost, pentru că am avut foarte multe ispite cu familia, cu prietenii, şi atât de mult ne-a ajutat Dumnezeu…

Eu acum mă uit câte binecuvântări avem şi, cu toate că ştim foarte multe lucruri, tot greşim, să nu credeţi că suntem sfinţi, tot facem păcate – că, dacă mă întreabă cineva: „Ce faci?ˮ „Păcate, ce să fac?ˮ, cum zice bunica –, cu toate acestea, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie, ne-a binecuvântat cu un copil şi, cel mai important, cu sănătate şi pace. „Pacea Mea dau vouă” – pacea lui Dumnezeu, nu pacea oamenilor, adică acea linişte, acel echilibru… Echilibru, în ce sens: când avem ispite între noi, între mine şi soţul meu, altfel ne raportăm la ele, adică nu mai deznădăjduiesc. Şi atunci omul, căutându-L pe Dumnezeu, Dumnezeu nu-l lasă şi-l întâmpină de unde L-a lăsat omul pe Dumnezeu – că Dumnezeu, de fapt, foarte rar Îşi întoarce faţa de la om. Dacă nu şi-a întors El faţa de la mine…

-fragment-

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat in numarul 120/ianuarie 2019

IANUARIE 2019