Țin minte momentul în care, după multe lupte lăuntrice, mi-am dat seama deodată că tot ce făcusem până atunci (gânduri, prieteni, activități, speranțe, bucurii, supărări) a fost o înșelare, pe un drum cu 180 de grade diferit de cel ce mi se arăta de puțin timp în biserică. Începusem să particip la unele slujbe, neștiind exact ce se întâmplă acolo, dar, în același timp, frecventam aceleași medii cu care eram bine-obișnuită. Mi-am dat seama că nu merg împreună și că trebuie să aleg unul din cele două drumuri care se contraziceau reciproc. Ce fericită am fost când mi-am luat ghiozdanul, am încuiat ușa și-am plecat spre biserică, gândindu-mă: asta vreau!

Nu știam ce am ales. Doar părea bine dinspre interior, căci din afară era de-a dreptul respingător: evlavia exagerată și de multe ori falsă a oamenilor, pictura sau ornamentele uneori prea încărcate, predicile prea lungi și plictisitoare, fustele și baticurile, înghesuiala, freamătul și gâlceava… cum poți să nu judeci?! Însă, în ciuda tuturor acestora, în timpul Sfintei Liturghii sufletul era împăcat, inima părea la locul ei, iar ceva și mai adânc dădea semne că poate fi descoperit. Era doar un sentiment, o bănuială. Un firicel

Apoi prietenii, activitățile, gândurile de până atunci – bune, rele, cum erau – erau totuși reale, palpabile și, într-o mare măsură, mă defineau. Dar parcă mă învârteam în cerc. Investisem aproape treizeci de ani într-un drum care în continuare se poticnea, și parcă se îngusta într-o spirală pe care o simțeam, de multe ori, ducând în jos.

Atunci am sărit, prinzându-mă de firicel. Ar fi putut să se rupă, dar chiar și-așa prinsesem un curaj nebănuit, dându-mi seama că altă soluție nu e. Îmi doream mai degrabă să mor decât să mai trăiesc ca până atunci, afundându-mă fără sens. Mă gândeam că, dacă nu voi fi prinsă, adică dacă Dumnezeu n-ar exista, ce rost mai are orice fel de viață – muritoare?

Ei bine, nu m-am aruncat de la etaj, cum poate dau impresia. N-am avut niciodată astfel de gânduri, convinsă fiind că moartea nu e decizia noastră, precum nici nașterea n-a fost. Nici nu am dat vreun ultimatum și nici nu am căutat minuni sau mai știu eu ce fantasme „divine” care să-mi dezvăluie adevărul și să-mi prezică viitorul, deși distragerea aceasta senzorială era puternic afectată într-un „ghiveci” de înțelesuri greșite, în care se amestecau de-a valma realul și imaginarul, raționalul și iraționalul, adevărul și neadevărul, binele și răul…

De fapt, căutam doar un răspuns clar și concis la toate întrebările pe care le acumulasem până atunci privind rostul vieții. Și, pentru că Biserica proclama că deține Adevărul, iar pacea sufletului nu părea să contrazică asta, am decis așadar să vreau să cred și să cercetez.

M-am dus deci la Biserică, am început să citesc Sfinții Părinți, m-am spovedit, m-am împărtășit și, în timp, am înțeles. Și de-atunci tot înțeleg că această tainică lucrare este peste măsura mea de înțelegere, însă roadele sunt reale și mai palpabile decât orice simțim cu simțurile trupești.

Dintr-odată nu-mi mai păsa ce vor crede prietenii, familia, ci doar căutarea adevărului – cu „a” mic pe-atunci, fiindcă nu mă așteptam să fie așa… viu, real, adevărat. Treptat, L-am găsit. Din cărți, din Taine, din oameni, L-am înțeles și mai bine în versurile cântării de după Sfânta Împărtășanie: „Am văzut Lumina cea Adevărată, am gustat Duhul cel Ceresc, am aflat credința cea Adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne”.

Cea mai dragă amintire? Cred că e amintirea celui mai urât coșmar, trezită fiind din el. E apa care îți clătește ochii încleștați de-un somn adânc. E raza de soare din furtună.

Apoi, încă o amintire – ca o confirmare a tuturor alegerilor din acel prim an al primăverii sufletești – a fost de Revelion. Mereu era o problemă această perioadă pentru planurile care se făceau cu luni înainte, pentru agitația cumpărăturilor, a cadourilor, a asigurării unei numărători inverse perfecte, a playlist-ului perfect, a băuturilor perfecte, a celei mai bune companii. Și mereu ratam momentul: sau eram înconjurată de străini, sau de prieteni amorțiți, sau eram eu amorțită, sau de cele mai multe ori eram singură. Însă anul trecut am ales slujba de noapte în biserică. Și m-am surprins în momentul „acțiunii”, când afară bubuiau artificiile și noul an părea să vină ca un nou partid politic la putere, să dea afară pe cel vechi și să se dezică de totul împrejur, atunci, în lumina lumânărilor și în ritmul psaltic, alături de oameni sinceri și de sfinții din icoane, atunci, pentru prima oară, m-am surprins în siguranță, în pace, acasă.

Cea mai dragă amintire? Este atunci când ești singur, însă înlăuntrul tău e sărbătoare. Este acum, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate amintirile frumoase, și mai ales pentru cele urâte, rugându-mă să nu le uit niciodată.

Ecaterina Ghiță

București

Locul al II-lea la concursul de

eseuri al lunii februarie 2014

Marturie publicata in nr 120/ianuarie 2019

IANUARIE 2019