În zbor ușor cu Andreea şi Rareş Cojoc

Dansul – un fel de zbor. El – multiplu campion național la dans sportiv. Ea – dansatoare în trupa Deliei. Picioarele lor însă n-au vrut să rămână lipite de pământ. Nu pentru multă vreme. Și au descoperit cei doi că cel mai înalt zbor nu este cel de pe scenă, din lumina reflectoarelor, când laurii îți îmbată amețitor simțurile și te simți ca un fel de semizeu, pururi tânăr și biruitor. Au descoperit un altfel de zbor, mai tainic, mai înalt, un zbor în care au fost răpiți, uluiți, înnebuniți de dor. Un zbor lăuntric, nesăturat, mistuitor. Un zbor alimentat de propria ardere de tot. O rugăciune. (A.S.)

– Rareş şi Andreea, cum era viaţa voastră până să ajungeţi în Biserică?

Rareş: Viaţa noastră era presărată de duhul lumesc – era o viaţă de consum, valorile morale nu erau deloc aceleaşi pe care le preţuim astăzi, dar e bine că, prin mila lui Dumnezeu, într-un final ne-am întors la credinţă.

Andreea: Viaţa noastră, dacă pot să zic aşa, era seacă, fără sens. Dacă stau şi mă gândesc retrospectiv, parcă e o altă viaţă, parcă n-am trăit-o eu. E foarte ciudat: de obicei, oamenii cu care am vorbit şi s-au întors la Hristos, la viaţa adevărată, trăită autentic în Biserică, toţi spun acelaşi lucru: „Măi, parcă trăiam altă viaţă, nu mai suntem noi!ˮ. Nici nu-mi prea pot aduce aminte bine cum eram înainte, dar era o viaţă nu prea frumoasă şi nu prea plăcută lui Dumnezeu.

După ce ne-am întors, totul s-a schimbat în bine, relaţia noastră, starea mea de spirit… Eram o persoană care deznădăjduia foarte des, simţeam că nu sunt împlinită, simţeam o goliciune în suflet… Era viaţa fără Hristos. Şi sufletul meu tânjea după Hristos, dar fără să conştientizez lucrul acesta. Atunci când ne-am întors la credinţă, toate lucrurile s-au aliniat, s-au pus pe un făgaş firesc.

Doamne, mai dă-mi o zi să-i spun că îl iubesc…”

– Care a fost momentul în care L-aţi descoperit pe Hristos?

Andreea: Momentul a fost unul nu prea plăcut pentru mine… a fost când tatăl meu a intrat în comă.

Noi credeam în Dumnezeu cum crede toată lumea: „Am eu Dumnezeul meu în suflet” – Dumnezeul acela străin care, de fapt, nu este un Dumnezeu real. Noi, înainte să mergem să ne distrăm, vorbeam de Dumnezeu acasă, spuneam că uite cât ne-a ajutat Dumnezeu, sau uite ce face Dumnezeu pentru noi. De mică nu-mi plăceau persoanele care înjurau de Dumnezeu. Aveam un respect faţă de Dumnezeu, dar nu Îl cunoşteam.

Ei, când tata s-a îmbolnăvit, am început să-mi pun tot felul de întrebări. Ţin minte că eram la o petrecere şi mă gândeam: „Oare, eu dacă mor acum, ce se întâmplă cu mine? Unde mă duc?ˮ… Credeam în Dumnezeu, credeam în Rai, credeam în Iad, credeam că există diavol, și-mi puneam tot felul de întrebări, dar erau superficiale. Momentul crucial a fost când tatăl meu a intrat în comă, fiind adus în Bucureşti într-o stare foarte gravă. Și mi-am adus aminte de curând că tata, când a ajuns la Urgenţe, era conştient, dar, săracul, era într-o stare critică şi vorbea cu cineva: „Plecaţi de la mine, urâţilor!ˮ. Exact aşa spunea. În momentul acela am zis: „A, vede diavoli!ˮ – dar o spuneam aşa, fără să înţeleg ce se întâmplă, de fapt.

Și am ajuns la spital, am stat cu el de dimineaţă până la 12 noaptea. După ce am plecat de acolo, la ora trei dimineaţa a sunat telefonul să vin de urgenţă înapoi, să ne luăm la revedere, că tata făcuse blocaj renal, i se oprise inima, plămânii erau susţinuţi de aparate… Şi atunci am început să mă rog cu simplele şi săracele, dar sincerele mele cuvinte – poate de multe ori acum, când îmi fac rânduiala, nu mai este atâta sinceritate cum era atunci, când era durerea aceea. Am spus: „Doamne, mai dă-mi o zi să-i spun că îl iubesc, şi eu toată viaţa mea o să Ţi-o dau Ţie”.

Eu mai făceam lucrul ăsta și înainte, când se întâmpla un necaz: „Doamne, dacă îmi ajuţi aşa, promit că o să fiu mai bună, promit că o să mă schimb”. Vezi, conştiinţa îmi spunea că nu sunt bine unde sunt, dar cine îi dădea ascultare conştiinţei? Conştiinţa care, de fapt, este îngerul păzitor, Dumnezeu care vorbeşte prin îngerul tău păzitor.

Minunea nu s-a întâmplat exact în momentul în care m-am rugat. Tata s-a trezit cam după o lună de stat în comă – dar mă rugam şi eu, şi fratele meu: el la o mănăstire, eu la paraclisul de la Spitalul de Urgenţă. Eu eram zilnic cu tata acolo când era în comă. Doctoriţa mi-a zis să nu avem aşteptări, pentru că toate statisticile arată că el nu se mai trezeşte, şi chiar ne spunea să îl decuplăm de la aparate, pentru că nu mai are şanse să-și revină. Atunci am avut gândul ăsta: „Dar ce sunt eu? Numai Dumnezeu poate să-i ia viaţa, eu nu pot să-i iau viaţa lui tata”. Am zis că nu facem aşa ceva, Îl lăsăm pe Dumnezeu să hotărască. Și atunci m-am rugat aşa, cu lacrimi, pentru că l-am iubit enorm pe tata, de aici a venit şi schimbarea mea. De data asta m-am ţinut de promisiune.

Uite ce scrie aici!”

Și, la un moment dat, mă sună doctoriţa într-o zi că dau randament medicamentele, şi că, uşor-uşor, vor să îl scoată din comă şi, uşor-uşor, o să-şi revină. Și şi-a revenit. Nu am conştientizat atunci, pe moment, minunea, dar am conştientizat-o ulterior. Şi doctoriţa a spus după aceea că a fost o minune de la Dumnezeu, pentru că nu mai existau şanse de supravieţuire. Dumnezeu mi l-a dat pe tata patru zile, nu o zi, cum mă rugasem eu!

Regretul meu cel mai mare este că a murit nespovedit și neîmpărtășit. Am încercat să sfătuiesc de-atunci pe toată lumea, şi încerc şi acum să sfătuiesc, prin intermediul acestei reviste: când este cineva bolnav în casă, să vină preotul să-l mărturisească şi să-l împărtăşească. Eu nu am putut să mă lupt nici cu soţia tatălui meu, care spunea: „Nu, să nu vină, că-l sperie preotulˮ. Acum, dacă era, păi mă bat cu toată lumea ca un bolnav să se spovedească şi să se împărtăşească! Şi chiar şi acum, după cinci ani de zile, visez că îl duc pe tata la spovedit. Şi visez că încep să caut preotul, aduc preotul să îl spovedească, şi mă trezesc şi nu îl spovedesc. E o mare suferinţă pe care o am.

La câteva săptămâni după ce l-am înmormântat pe tata, ne-am dus la Târgu Mureş, la socrii mei, şi acolo văd, în casa socrilor mei – că nimic nu este întâmplător şi Dumnezeu pe toate le rânduieşte! – o Biblie mică, pe care o am şi acum, am îmbrăcat-o în piele şi e Biblia mea de suflet, din ea citesc zilnic. I-am cerut-o soacrei mele, i-am zis: „Poţi să-mi dai mie Biblia asta?ˮ. Şi ea mi-a zis: „Da, da, ia-oˮ. E o cărticică mică. Am început să citesc din ea şi atât de mult mi-a plăcut… Simţeam, aşa, că înţeleg, simţeam că lucrează cuvântul lui Dumnezeu şi simţeam că trebuie să mă schimb, că trebuie să-mi schimb viaţa.

Citeam cu foarte multă ardoare, și ţin minte că mă duceam la Rareş şi-i spuneam: „Uite ce scrie aici, uite: desfrânaţii nu se mântuiesc, beţivii nu se mântuiesc, sodomiţii nu se mântuiesc!ˮ. Şi el zicea: „Lasă-mă, citeşte tu acoloˮ. „Hai, citeşte şi tu!ˮ. Zice: „Dar nu acum, că nu am chef să citesc acumˮ. Îl urmăream prin casă – el se îmbrăca, urma să se ducă la serviciu, iar eu îi spuneam: „Uite ce scrie aici, uite ce scrie aici, uite ce ne spune!ˮ. La un moment dat, îmi zicea: „Aoleu, mă înnebuneşti! Nu mă laşi nici să mă îmbrac!ˮ. În fiecare zi îl urmăream prin casă: „Uite ce scrie aici!ˮ. Eram înnebunită să citesc, efectiv. Aşa a lucrat Dumnezeu.

Gata, trebuie să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu”

După aceea, iarăşi, Dumnezeu a rânduit să-l găsim pe duhovnicul nostru, pe care îl avem şi acum, după cinci ani de zile. Este un duhovnic extraordinar, pe care noi îl iubim şi îl considerăm ca pe cineva din familie. Când ne-am dus prima oară la Părintele Agaton, ne-a spovedit cam o oră şi jumătate. Nu am ştiut că se poate spovedi atât de mult cineva, că, ştiţi cum e spovedania: „Am minţit, am furat…” – pe repede-înainte, ceea ce nu e bine. Ne-a spovedit Părintele Agaton vreo oră şi jumătate şi am plecat. Eu, la o săptămână, m-am dus din nou la mănăstire – am luat și nişte prietene cu mine, că eram dornică să iau pe toată lumea, să schimb pe toată lumea! – și am început să-l întreb pe Părintele, dar așa, mai insistent. Mă duceam, băteam la uşa chiliei şi spuneam: „Părinte, veniţi un pic să vorbiţi cu mine. Spuneţi-mi, ce se întâmplă, cluburile sunt bune? De ce nu sunt bune?ˮ. Mi-a explicat: aia e bună, aia nu e bună şi tot aşa.

Ne-a pus într-o rânduială, pentru că este foarte importantă rânduiala, spovedania deasă – noi ţinem foarte mult la spovedania cât mai deasă, adică o dată la săptămână noi ne spovedim. Eu, dacă nu mă spovedesc o săptămână, simt că nu m-am spovedit un an. Spovedania lucrează, lucrează în sufletul omului şi îl schimbă, uşor-uşor, îl schimbă.

Ne-a ţinut Părintele într-o rânduială, după care am luat decizia de-a ne căsători, dar fără presiunea duhovnicului. A fost o lucrare, pentru că el s-a rugat foarte mult pentru noi. Pur și simplu, într-o zi am zis: „Gata, trebuie să ducem o viaţă plăcută lui Dumnezeu, că deja ne spovedim, deja mergem duminica la biserică, încercăm să ducem o viaţă creştinească, şi noi trăim necununaţi”. Şi atunci am luat această decizie împreună, ne-am dus la Părintele duhovnic, ne-a binecuvântat – era atât de bucuros Părintele! – şi am luat binecuvântarea să trăim ca fraţii până la nuntă.

Aşa a şi fost. Nunta s-a întâmplat după un an. Am reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles. Părintele ne-a pus într-o rânduială mai specială, atunci am început să ne spovedim săptămânal, pentru că, spunea Părintele, vor fi ispite destul de mari – vă daţi seama, totuşi eram tineri, locuiam în aceeaşi casă, trăisem o viaţă de desfrânare, că ăsta e adevărul… Am luat această nevoinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, am reuşit să o ducem până la final, pentru că ne-am dorit foarte mult să fie plăcut lui Dumnezeu, şi aşa Dumnezeu a lucrat şi am putut să ducem această cruce.

Ne-am cununat şi, după un an şi jumătate, a venit şi binecuvântarea supremă, acest bebeluş minunat, care a venit cu multe rugăciuni aduse Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, de aceea băieţelul nostru şi poartă numele Sfântului Ioachim…

Luam una câte una o sută de paste…”

– Rareş, nu prea acceptai îndemnurile Andreei la început?

Rareş: Da, ea cu siguranţă a aprins flacăra credinţei la noi în casă şi eu am urmat-o. Nu a lăsat Dumnezeu această opoziţie între noi, între credinţă şi necredinţă: credinţă din partea ei şi necredinţă din partea mea. Adică am venit și eu, poate puţin mai lent decât ea – bine, ea avea fondul durerii şi al tristeţii, şi cred că în momentele noastre de cumpănă, în momentele grele, atunci şi simţi mângâierea Duhului Sfânt şi atunci te întorci la Dumnezeu. Majoritatea, din păcate, atunci, la durere ne întoarcem.

Eu m-am întors prin durerea soţiei mele, pentru că, trăind într-o casă şi fiind foarte uniţi ca şi cuplu – chiar dacă nu trăiam după voia lui Dumnezeu, eram şi atunci uniţi, la bine şi la rău și acceptam orice. Poate câteodată ea exagera, dar, dacă propunea: „Hai să mergem la Părintele duhovnic, hai să mergem să ne spovedim!ˮ, îi spuneam: „Bine, îţi promit că mergem săptămâna astaˮ, şi mergeam până la urmă. Nu eram genul de persoană care să spună: „Hai, lasă-mă, că am fost acum două săptămâni! Ce tot atâta spovedanie?ˮ.

Părintele Agaton, duhovnicul nostru, este un izvor nesecat de cunoştinţe din toate domeniile şi ne-a deschis ochii din foarte multe puncte de vedere, adică ne-a oferit răspunsuri la multe chestiuni ale vieţii. Atunci, încet-încet, ne-a dat o anumită rânduială, o anumită ascultare…

(fragment)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Interviul poate fi citit in numarul 119/decembrie 2018 al revistei familia ortodoxa

Decembrie 2018