Dragă redacție,

Ne bucurăm să primim lunar revista pe care o editați și din care ne adăpăm duhovnicește prin profunzimea, limpezimea și puterea de a ne lumina mințile și a ne îmbunătăți sufletele, prin varietatea tematicii și ideile interesante din paginile ei. Vă mulțumim că existați, că sunteți un reper luminos pentru noi și că răzbateți prin hățișurile și capcanele unei lumi care a luat-o de tot razna, fără speranța de întoarcere. Rămâneți o călăuză sigură și informată, care să ne arate mereu calea spre Domnul!

Am așternut și eu câteva gânduri despre întâmplările care ne-au readus la credință, pe mine și pe soțul meu. Dacă le considerați interesante și credeți că merită să le găsiți un loc în revistă, ar însemna pentru mine o mare bucurie, având speranța că vor învăța ceva și alții din povestea noastră.

Totul a început într-o zi de vară. Mergând pe un drum de țară cu fiul cel mare, la un moment al discuției, am exclamat: „Cum, tu crezi în Dumnezeu?!” „Mamă, dar eu nu doar cred, ci sunt convins că El există”. „Măi să fie” – zic în gândul meu, care eram o atee înrăită –, „dacă acest copil, care, la un liceu de mate-fizică renumit pe țară, a fost șef de promoție și i-a rămas numele înscris acolo, ca cel mai bun dintre cei o sută cincizeci de elevi ai anului său, crede în Dumnezeu, înseamnă că va trebui să mai reflectez”. Dar, luată cu treburile, am uitat repede acest episod.

A început anul universitar, băiatul a plecat, dar, după vacanța de iarnă, când îi făceam bagajele de plecare, îl auzim: „Ce-ați zice de mănăstire?” „Să te duci tu acolo? Am crede că te-ai țicnit!”.

Am simțit că mă prăbușesc într-un hău, și peste mine lumea toată, cu cer cu tot. În două săptămâni am albit și aveam lacrimi în ochi și în somn.

Pentru mine, la vremea aceea, mănăstirea era un refugiu pentru frustrați și neîmpliniți. Învățământul ideologic, socialismul științific își făcuse treaba cu spor și încrustaseră în conștiința mea ideea că religia nu este altceva decât apanajul obscurantismului și al ignoranței, iar sintagma „Crede și nu cerceta”, pusă în mod fals pe seama Bisericii și fluturată parșiv de comunismul ateu, era un precept care mă făcea și mai revoltată. Pentru mine, știința oferea dovezi clare, palpabile, iar religia era înșelare pentru naivi.

În frământările și nebunia mea, strigam: „Doamne, dacă Τu exiști în cerul ăla al Tău, să știi că Te urăsc și Te blestem pentru că mi-ai amăgit copilul!”…

Ce-i prostia asta cu mănăstirea?!”

La următoarea venire acasă, discuții: „Termină tată facultatea, este cea mai râvnită din țară!” „Dacă insistați, o termin, mai fac una, dar tot la mănăstire ajung”. „Măcar fă-te preot de mir, să ai și tu o familie, copii…” „Vreți o noră? Mă însor, divorțez și tot plec. Doriți un nepot? Înfiez unul, vi-l las, dar tot acolo mă duc”. „Ce-i prostia asta cu mănăstirea, alt loc mai de ispravă n-ai găsit?!” „Erați mai bucuroși dacă știați că n-am casă, că nu găsesc de lucru, că mă cert cu nevasta, că am un copil bolnav sau că umblu prin baruri?”.

Nu, nu eram mai bucuroși. Și am înțeles că noi fiu nu mai avem. Dar timpul trecea, iar el n-a mai pomenit nimic despre intenții. „Cine știe? Poate s-a răzgândit…”, și o flăcăruie palidă de speranță pâlpâia în inima mea. Am pipăit cu prudență, forțându-i părerea: „Acum, dacă tot te-ai decis, de ce nu te duci unde ți-e gândul?” „Nu plec până când nu sunteți convinși că fac bine ceea ce fac”. „Nu-i nimic, zicem că nu te-am avut, rămân în urmă trei și… asta e!” (am zis, cu rupere de inimă). „Nu, așa nu plec.”

Și au mai trecut câteva luni, timp în care mai ales eu am citit „abecedarele” credinței lăsate cu discreție la îndemână. Gândurile rele s-au mai atenuat, iar ideea că asta-l face fericit ne-a făcut să-i dăm binecuvântarea.

Au urmat apoi drumurile la mănăstire de dorul și de dragul lui, amenințarea că nu mai vine acasă dacă nu ne spovedim, ceva lecturi mai aprofundate, cu interes și curiozitate și, treptat-treptat, rugăciunile sale și ale obștii au reușit ca Duhul Sfânt să ne sădească în suflete sămânța Cuvântului și să ne întoarcă pe drumul Damascului, luminându-ne. Când cea mai mare dintre fete s-a schimbat radical în câteva luni, am știut că va face la fel, dar nu ne-am mai revoltat, n-am mai cârtit când ne-a spus că vrea să plece la fratele ei.

Ca Pavel Te-am prigonit, Doamne!”

La prima spovedanie, duhovnicul m-a întrebat: „Au trecut mai mult de trei duminici fără să mergeți la biserică?” „Părinte, trei duminici nu știu să fi trecut, dar vreo treizeci de ani fără să dau pe-acolo, cu siguranță…”.

Astăzi o singură lipsă de la Sfânta Liturghie mi se pare un sacrilegiu, și mă întreb cum am putut să stau atâta vreme departe de Dumnezeu, de Iisus și buna Lui Maică, de sfinții mei dragi?

Dacă pe vremuri o amenințam pe mama că nu mai dau pe la ea dacă mă mai bate la cap să mă închin și să mă duc la biserică, acum aș vrea să-i spun lumii întregi cât de minunat lucru este credința și câtă pace și bucurie aduce ea în sufletul omului.

Cele nouă cărți traduse din greacă de Părintele, ca și cele scrise de el însuși, vizita în Anglia și America pentru conferințe, pelerinajele în atâtea țări cu obștea mă fac să-mi fie tare rușine pentru gândul de altădată, că în mănăstire viețuiesc numai ratați și ignoranți.

L-am blestemat pe Dumnezeu pentru că mi-a luat copilul, iar El mi-a dăruit, în loc de doi, mai bine de o sută, fiindcă astăzi se roagă pentru „Mama Stanca și Tata Gheorghe” cu toții, iar eu, la rândul meu, îi pomenesc zilnic pe fiecare.

Ca Pavel Te-am prigonit, Doamne, și ca Petru m-am lepădat de Tine, dar Tu Ți-ai ales ucenicii din sânul nostru și nu ne-ai pedepsit pentru nesocotința noastră. Noi Te-am blestemat, iar Tu ne-ai binecuvântat. Cum de ne-ai răbdat, Doamne, și ce mari minuni ai făcut cu viața noastră!

Mama Stanca

Buzău

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii noiembrie 2018

Decembrie 2018