S-au scurs zece ani de când, număr după număr, ne-am ostenit să zidim împreună o Familie.

Noi, ostenitorii scrisului, ne-am sârguit să vă dăruim lună de lună câteva rânduri scrise cu sudoare, cu dragoste, cu frământare pentru capcanele acestui veac, cu compătimire pentru durerile voastre, cu lacrimi, poate. Rânduri scrise adesea în genunchi, când cuvintele alunecau singure, dând răspunsuri celor de aproape și celor de departe ai noștri. Celor ce au nevoie de ele. Am cules cu migală, din cămările preabogate ale Părinților și Învățătorilor noștri, cuvinte de alinare, cuvinte de nădejde, cuvinte de tămăduire pentru suflet și trup, îndemnuri realiste de supraviețuire în hățișul care ne înconjoară și prea adesea ne sufocă. Poate nu totdeauna am găsit cuvântul potrivit, poate uneori v-am dezamăgit sau poate chiar v-am rănit. Pentru toate acestea ne cerem smerită iertare, încredințându-vă însă că fiecare rând l-am scris cu gândul la voi, la fiecare în parte!

Iar voi, ostenitorii cititului, prietenii noștri știuți și neștiuți, ne-ați făurit aripi să zburăm la înălțimi, ne-ați dat însuflare și putere să mergem mai departe, ne-ați hrănit sufletul cu dragostea, entuziasmul și încrederea voastră. Unii ne-ați încredințat experiențele și tainele inimii voastre – mărgăritare de mult preț ale întâlnirii pe care ați avut-o cu Hristos. Să știți că fiecare mesaj al vostru, fiecare apreciere sau critică sunt neprețuite pentru noi, sunt un barometru nemincinos al lucrării noastre. Pentru toate acestea vă mulțumim și vă cuprindem într-o largă îmbrățișare a inimii!

Purtând pe umeri aceeași cruce

Spuneam că, în toți acești ani, am zidit împreună o Familie. Și nu orice fel de familie – ci una în care noi și voi purtăm împreună, pe umeri, brațele unei cruci. E crucea epocii noastre, o epocă ce a declarat război nemilos dragostei și familiei, și și-a ridicat drept idoli nimicul și tăgăduirea lui Hristos. Sub această cruce împreună trudind, am ajuns să dobândim o anume înrudire duhovnicească – crucea aceasta ne-a șlefuit și ne-a îngemănat sufletele, unindu-ne într-un singur Trup, noi și voi, într-o strădanie adesea până la sânge, de a fi una cu El, cu Hristos cel răstignit și înviat.

Căci, la urma urmelor, familie nu este aceea pe care o definește simpla identitate de nume din buletin. Nici neamul nu este o sumă de cetățeni ai unui stat care, prin „hazard”, s-au născut în cultura unei limbi oarecare. Nici creștini nu suntem cei ce ne bifăm prezența la Liturghie duminică de duminică. Poate fi familie aceea în care el și ea se mișcă pe orbite diferite, fiecare în lumea lui, într-un soi de autism al inimii? Sau poate fi neam acela în care ne zdrobim unii pe alții, ne sfâșiem sufletele și ne îmbolnăvim mințile într-un război fratricid, tacit sau prea zgomotos, purtat de la nivelul ierbii până la „nivel înalt”? Și putem îndrăzni oare a cugeta că suntem creștini, atâta vreme cât, în realitate, nu vrem să ne purtăm crucea, nici să înviem, și nici măcar nu ne interesează cum se ajunge la asta?

De aceea ne-am ostenit să zidim nu orice fel de Familie, ci una Ortodoxă, adică unită sub Crucea lui Hristos și prin Sângele Lui. Dacă, după acești zece ani, am reușit sau nu să fim cu adevărat o Familie Ortodoxă, ne veți spune voi, pentru că voi faceți bilanțul și trageți linia, consemnând rezultatul, pe plus sau minus, după cum au rodit în sufletele voastre aceste rânduri ale noastre, cu râvnă scrise și cu dragoste dăruite.

Participarea la istoria Bisericii

Tot la ceas de bilanț suntem și ca neam – 100 de ani de la anul de grație 1918 al Marii Uniri. De atunci a trecut peste noi un război mondial, al Doilea; am pierdut Basarabia; ne-au ocupat sovieticii; am suferit foamete, închisori, dictatură; socialismul s-a clădit, iar apoi s-a prăbușit; am cunoscut decăderi și renașteri, educări și reeducări, revoluții, involuții; ne-am trezit prinși fără veste într-un capitalism sălbatic, desfășurat pe scena unui inerții socialiste. Toate acestea – într-un singur secol. Putem să tragem linie și să vedem dacă balanța înclină spre minus sau spre plus? Depinde de criteriul pe care îl alegem: economic, politic, social etc. Dacă dorim însă să aflăm valoarea netă a acestui bilanț, va trebui să alegem un criteriu anume, pe cel eclesiologic. Pentru că, în fond, valoarea unui neam este dată de măsura participării lui la istoria reală a Bisericii, adică la istoria „lucrării Duhului Sfânt în inimile oamenilor”.

Și iată cum definește Părintele Ioannis Romanidis acest lucru: „Criteriul de bază pentru Biserică, dacă merge sau nu merge bine, este succesul. Dacă într-un secol avem mii de îndumnezeiţi, atunci Biserica merge bine”. Cu toate că, în epoca modernă, spune el, „ne-am învățat să cântărim succesul Bisericii după succesul statului”, totuși marile biruințe ale Bisericii „sunt sfințirile oamenilor”, sfintele moaște. Numai ele „sunt semnul că Biserica se află pe drumul cel bun”.

În virtutea acestui criteriu, fără exagerare, bilanțul ultimilor 100 de ani ai neamului românesc este pe un plus covârșitor. Tezaurul nostru nestricăcios este nespus de bogat, neprețuit! Ca să vă convingeți, mergeți și vedeți moaștele „robilor” de la Aiud, acolo unde zi de zi se fac minuni multe și mari – moaște izvorâtoare de mir, cinstite nu doar la noi, ci în multe părți ale Bisericii de pretutindeni. E un tezaur al nostru adus ca ofrandă întregii lumi creștine de către bunicii și străbunicii noștri. Ei sunt adevărații noștri Părinți, cei ce ne-au crescut și ne-au hrănit duhovnicește prin sudoarea și sângele lor. Mergeți la Aiud, la Gherla, la Pitești, la Jilava, la Canal, la Târgu Ocna, la Sighet, și citiți nesfârșitele liste cu numele celor înscriși pe vecie în tezaurul neamului acestuia.

Sfinții noștri, tezaurul neamului

Și câte popoare se pot lăuda astăzi cu asemenea mărgăritare nestricăcioase, zămislite chiar în secolul nihilismului și al absurdului? Câte popoare, în acest secol prin excelență al deznădejdii, au avut asemenea călăuzitori pe calea către Lumina necreată, către nădejdea cea nedezmințită? Puține: doar cele care L-au primit pe Hristos în mod autentic. Ce valoare pot avea mărețele edificii materiale și culturale ale popoarelor făuritoare de civilizații prospere, dar efemere, în comparație cu uriașa lucrare de șlefuire a inimii pe care au înfăptuit-o acești oameni? Și care va dura în veac. Ei sunt cea mai mare realizare a neamului nostru în acești 100 de ani, o realizare ce niciodată nu se va pierde, ci își va spori lucrarea până la sfârșitul veacurilor, născând necontenit alți și alți purtători de Cruce.

Căci adevărata cultură și civilizație nu se clădește atât prin strategii politico-sociale, nici prin studii intelectuale, ne spune Valeriu Gafencu, „ci prin trăirea în Duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Și înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trebuie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșeala sufletelor și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat frâu liber impertinenței ateiste”. În felul acesta, continuă el, lupta fiecăruia „contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creștine a lumii”, luând aminte „la îndrăzneala cu care Hristos a prăbușit o lume și a ridicat alta”, prin Cruce și Înviere.

Martirii și mărturisitorii noștri sunt comoara pe care neamul nostru și-a agonisit-o în vistierie. Câte neamuri se pot mândri cu asemenea suflete-giuvaere în cămările lor? O generație întreagă care a învățat să ierte și să-și iubească vrăjmașul, o generație care a aflat pe propria piele că „nu există Înviere fără Cruce”, după cum ne mărturisește Aspazia Oțel Petrescu, o generație care, „la capătul suferințelor, a primit darul de a iubi și de a ierta”.

Cu un asemenea tezaur, un neam poate renaște din cenușă, pentru că resursele lui sunt inepuizabile, pentru că investițiile acestor Sfinți au fost nu în averi stricăcioase, ci în vistieria nepieritoare a Împărăției lui Dumnezeu. Cinstindu-i și urmându-le pilda smerit și după putere, neamul nostru va putea renaște și va putea lăsa un semn nepieritor al trecerii lui prin acest veac. Ce imperativ mai mare poate exista pentru noi acum, la 100 de ani de la Marea Unire, dar și la acest smerit deceniu de Familie Ortodoxă, decât de a ne sili să intrăm și noi în acest lung alai al biruitorilor, al uriașilor duhovnicești, care ne poartă pe umerii lor, care ne poartă crucea noastră, crucea neamului, dar și a întregii omeniri?

Să ne alăturăm și noi mulțimii celei multe „pe care nimeni nu o poate număra, din tot neamul și semințiile și limbile”, a celor ce stau „înaintea Tronului și înaintea Mirelui îmbrăcați în veșminte albe”. Să ne alăturăm alaiului de biruitori ai Bisericii noastre, „care și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în Sângele Mirelui” Apocalipsă 7:9, 14! Să ne alăturăm familiei și neamului lui Hristos!

Tatiana Petrache

Decembrie 2018