Cred că nu există durere mai sfâșietoare în sufletul unei mame decât atunci când trăiește spaima de a-și pierde copiii. Dar, pentru că toate ni se dau după măsură, tot așa ar trebui să le și primim, acceptând și învățând din încercările date nouă. Însă firea noastră e pătimașă și ușor ne este să alunecăm în deznădejde, neavând credință.

Și ce poate fi oare mai înălțător pentru om deznădăjduit, care crede că nimănui nu-i pasă de zbuciumul lui sufletesc, decât cercetarea lui Dumnezeu?

Atunci când te caută Dumnezeu, sufletul tău se transformă în suflet de copil și primește acea chemare părintească unde își află liniștea, acceptarea, dar mai cu seamă iubirea. Atunci când simți că Dumnezeu te iubește, îți dai seamă că, de fapt, nimic aici pe pământ nu poate egala această iubire și apoi, încet, încet, înveți să o prețuiești, pentru că știi cât de imposibil e să mai trăiești fără ea.

Călătorind pe marea vieții, am ajuns, din mila și îndurarea lui Dumnezeu, să trăiesc incomparabila experiență de a deveni mamă. O mamă bătrână, pentru că să naști la 39 de ani e, totuși, prea târziu. Însă noi calculăm mereu omenește, tragem linii și facem ecuații care ne complică existența și care apoi se șterg uimitor, ca să ajungem, în cele din urmă, cu mâna goală tot la Creator, cerșind îndurare și cazând în brațele Lui tămăduitoare, de o iubire nemărginită.

Așa s-a făcut că, în dimineața zilei de 19 martie 2014, Dumnezeu a lăsat pe această lume, puțin prea devreme (la 31 de săptămâni), doi îngeri, iar eu am fost acolo să-i prind în brațe, dar iarăși cu neîndemânare. Nu știu dacă I-a fost prea greu să-i lase pe pământ, datorită frumuseții cu care i-a creat, și S-a răzgândit după puțin timp sau poate altceva s-a întâmplat, că au venit în viața noastră pe neașteptate, și iarăși ceva în calculele mele pământești a rămas fără răspuns, doar cu un profund subînțeles.

Cu voia lui Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului și ale Sfântului Nectarie, am născut natural, fără complicații, două fetițe absolut superbe în ochii mei, la interval de câteva minute între ele, care au fost resuscitate imediat după naștere și conectate la aparate de respirat, urmând să fie transportate la spitalul de copii din orașul Chicago. Tot ce rețin din acele clipe e dorința aceea inexplicabilă de mamă care ar fi fost în stare să alerge cu tot cu masa de operație ca să-și revadă copilițele, să le strângă la piept, să le mai privească o dată, să știe că le-a atins, să le alăpteze, să le mângâie degețelele minuscule, să le audă respirația liniștitoare, să adoarmă liniștită cu ele la piept…

Eram îndurerată, corpul oricum îmi era anesteziat și nu-l mai simțeam, eram ca un muribund în căutarea restului de întreg, pentru că așa rămăsesem: cu părți sfâșiate din suflet, pe care nu puteam să le las, nu eram pregătită să le pierd.

Doi îngeri învinețiți și singuri”

După vreo două-trei ore de la naștere am ajuns pe picioarele mele în sala unde erau separați, pentru prima oară în șapte luni, doi îngeri ce dormeau învinețiți și singuri. Îmi amintesc și acum privirea îngrijorată a infirmierelor, care îmi făceau loc în salon și mă sprijineau, alături de soț, să ajung la copilele dragi.

M-am apropiat de primul incubator, unde mișca încetișor o copilă superbă, cu gurița întredeschisă, pielea fină și rozalindă – era fetița noastră „cea mare”, parcă ieșită dintr-o baie cu petale de trandafiri… din Rai. Am început să plâng, de fericire că respira și de durere că nu puteam s-o iau în brațe, fiind conectată la aparatele care o țineau în viață.

Eram aproape fericită că mă aflu lângă Nicole, dar nu am reușit să stau prea mult să o sorb din priviri, pentru că undeva, într-un alt colț, mă aștepta cealaltă bucată din inimă. Am alergat, parcă, târând după mine aparatul cu perfuzii, să o ating pe Anna, care stătea nemișcată, aproape fără viață, învinețită și umflată, cu ochiul drept vânăt închis.

În vârtejul emoțiilor, pentru o clipă, am ezitat să mă apropii. Nu știam dacă mai e în viață, nu știam cum să reacționez… Am îndrăznit să o ating și a tresărit. Am început să plâng, să plâng încet, parcă simțeam că nu o s-o mai văd, că ea va pleca înapoi, la cer, în scurtă vreme. În nedumerirea mea, timpul alături de ea a fost prea scurt atunci.

O infirmieră s-a apropiat de mine și m-a anunțat că trebuie să mă retrag, pentru că a venit ambulanța să o transporte mai întâi pe Anna, care se află într-o stare gravă și nu ar fi supraviețuit fără o aparatură mai performantă care să o mențină în viață, iar acel aparat se găsea doar la spitalul de copii născuți prematur.

Personalul de excepție al spitalului ne-a asigurat că o să ne țină la curent cu toate evenimentele de sosire, transfer în spital și acomodare – dar, ce folos? Când nu poți să fii lângă copiii, nimic nu-ți mai oferă siguranță.

Soțul meu a fost lângă mine în toată această vreme și m-a ajutat să merg, dar parcă mă simțeam abandonată de întreg pământul. Mă simțeam goală, fără suflet, mică și neputincioasă. Nu aveam cu ce să-mi ajut copilul, parcă nici nu-mi aparținea, parcă nu îl purtasem eu în pântece și nu îl născusem cu numai câteva ore înainte… Nu puteam s-o ajut cu nimic în acel moment. Apoi, ca prin minune, mi-am amintit că aveam iconițe în portofel. Am luat o iconiță din hârtie plastifiată cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nectarie și le-am cerut infirmierelor să le pună în incubator, alături de Anna. Am cerut să rămână iconița mereu cu ea, să aibă grijă să nu se piardă când o transferă la spital.

Apoi am condus-o pe un coridor gol și rece, care mi-a congelat inima de durere la gândul că poate nu o s-o mai văd în viață. La scurtă vreme am condus-o și pe Nicole, care părea să fie într-o stare mai bună. Rămăsesem noi doi, eu și soțul meu, ținându-ne de mână, în tăcere, pentru mult timp, iar eu plângând fără oprire.

Se cutremura pământul sub mine de durere”

Doar noaptea aceea am rămas internată. A doua zi m-am „prefăcut” că sunt bine – m-am forțat să par așa, că oricum n-aș fi reușit să-mi vin în fire departe de copilele mele –, așa că am cerut externarea și am plecat în aceeași stare muribundă la spital.

Ne despărțeau mai mult de 24 de ore acum.

Am ajuns la Nicole în cameră. Părea acum mai mică, mai firavă, dar liniștită. Se hrănea cu o pompiță și era conectată la multe fire care îi alimentau corpușorul. Era în siguranță. Doar atingerea și vocea mamei au făcut-o să se trezească. Am sorbit-o din priviri, ca să-mi rămână imaginea ei pentru eternitate și i-am cerut soțului să mă ducă (eram în scaun cu rotile, pe o pernă cu gheață) la Anna.

Starea Annei era critică. Când am ajuns în salonul ei, mi-am dat seama că numai îndurarea Creatorului o poate lăsa cu noi. O durere grea, străpungătoare, mi se înfipse în suflet. Simțeam o presiune mare în cap și un gol al deznădejdii în suflet. Am stat înțepenită mult timp acolo, în salon. Apoi, silită de infirmiere, am plecat să mă „odihnesc” și să încerc să aduc colostru pentru fetițe, ca să se „reconecteze” la mine.

Îmi amintesc doar că, în drum spre casă, soțul, căruia numai Dumnezeu i-a cunoscut durerea, a oprit la un magazin. Eu am rămas singură în mașină, în fața unui zid, și m-am trezit scoțând un strigăt puternic de durere. Am simțit cum parcă se cutremură pământul sub mine de durere, cum strigătul a atins bolta cerului, care s-a cutremurat – dar tot acel plâns s-a transformat, la scurt timp, din durere și deznădejde, în speranță și mângâiere.

Abia atunci am înțeles că Dumnezeu e alături de mine, de noi, și că nădejdea, indiferent de situație, trebuie să fie doar în El.

Asta mi s-a întâmplat mie și mărturisesc că am simțit cum Dumnezeu ne-a purtat în brațe prin această încercare. Am deznădăjduit din lipsă de credință, dar Dumnezeu mi-a alinat durerea și ne-a trimis oameni binevoitori și preoți care să ne ajute și să ne întărească în tot acest timp.

Am mers în fiecare zi la spital, timp de două luni. Mi-am petrecut ziua cu ele și noaptea cu rugăciunea și privegherea, iar copilașii mei dragi și-au revenit. Anna a ieșit mai târziu din spital decât Nicole, iar astăzi, când privesc în ochișorii lor curați, îmi amintesc mereu de îndurarea și iubirea lui Dumnezeu.

Sunt conștientă că Anna și Nicole nu ne aparțin, că sunt copiii lui Dumnezeu, de aceea mă rog să ne călăuzească în creșterea lor, să ne dea răbdare și înțelepciune, să învățăm împreună cu ele care e voia Lui și să ne și lăsam purtați pe drumul cel bun.

Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu se revarsă peste noi în fiecare clipă, dar poate unii dintre noi o simțim doar atunci când ne aflăm în suferință.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Maria Lipan

Wisconsin, SUA

Foto: Robert Kovacs

Noiembrie 2018