Părintele Zaharia de la Essex ne îndrumă cumva pe una dintre cele mai tainice şi mai importante incursiuni pe care o poate face omul cât trăieşte pe pământ: pe drumul către inima sa. Nu este simplu, deşi inima nu e la mii de ani-lumină, unde mulţi îşi imaginează că ar trebui să ajungă omul în Univers. Iar greutatea nu constă în faptul că ar fi nevoie de cine ştie ce vehicul, ci pur şi simplu în faptul că, pentru a putea să ne urnim pe această cale, trebuie să dobândim zdrobirea şi străpungerea inimii.

Avem, aşadar, în faţa noastră un ghid esenţial pentru a câştiga odihna şi pacea inimii, unirea cu Dumnezeu – precum şi un lucru de mii de ori mai important decât câştigarea Referendumului: îndumnezeirea, singura care mai poate shimba ceva în lumea noastră care zace în păcat.

A venit oare vremea să urmăm sfatul Părintelui Zaharia?… (V.G.)

– Părinte Zaharia, încep prin a vă ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre „programul duhovnicesc” pe care trebuie să-l urmeze creștinul astăzi; despre cum să înfrunte ispitele pentru a înainta pe calea lui Hristos.

– Vechiul Testament dă o definiție a omului, aceea că omul este inimă adâncă, cu simț înțelegător și duhovnicesc. Prin urmare, omul este menit să păzească acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi. Acesta este „programul” creștinului. Pentru a păzi acest simț înțelegător și duhovnicesc în inima lui, zi de zi, trebuie să se lupte pentru a dobândi un duh de sfințenie în frica de Dumnezeu – „desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu” II Corinteni 7:1, după cum spune cuvântul apostolic. Asta e menit omul să facă.

Și câtă vreme are acest simț înțelegător în inima lui, este puternic împotriva ispitelor, puternic împotriva gândurilor vrăjmașului, și nu se clatină în viața lui de vânturile vrăjmașului. Cu alte cuvinte, trebuie ca lucrarea lăuntrică pe care o face în inima lui să fie mai puternică decât ceea ce se întâmplă în jurul lui.

– Cum să dobândim această lucrare lăuntrică?

– Să fie ceea ce spune Apostolul Pavel: trebuie să fim oameni cu „inimă tăiată-împrejur”– adică oameni cu inimă rănită, „inimă zdrobită”. Pentru că, atunci când omul are inimă zdrobită, este mai tare decât toate cohortele diavolilor, zice Sfântul Simeon Noul Teolog. Fiindcă Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei și a toată mângâierea. Și cu cine se însoțește El? Cu cei care ne apropiem de El cu durere de inimă, cu zdrobire de inimă. De aceea și Psalmul zice că „inima zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” Psalm 50:18. Câtă vreme păstrăm un duh smerit și zdrobit suntem mai puternici decât năvălirile vrăjmașului.

Deci acesta este programul de viață al creștinului: să păstreze un duh smerit și zdrobit. Pentru că doar atunci poate fi ucenic al smeritului și blândului Învățător Hristos. „Învățați-vă de la Mine”, zice Domnul, „că sunt blând și smerit cu inima” Matei 11:29.

– Să păstrăm acest duh smerit… dar, mai întâi, cum să-l dobândim?

– În multe feluri. Toate virtuțile creștine duc la aceasta. Dar, mai presus de toate, prin rugăciunea de pocăință. Și, ca să spunem mai limpede, prin lacrimile pocăinței. Ele sunt cele care fac tăierea-împrejur a inimii. Și îi e foarte lesne creștinului să aibă această zdrobire și aceste lacrimi ale inimii dacă își aduce aminte câte binefaceri a luat de la Dumnezeul lui și cât de nerecunoscător s-a arătat față de binefăcătorul lui, Dumnezeul și Mântuitorul lui, Care l-a mântuit printr-o jertfă atât de necuprins cu mintea și prin patimi atât de grozave.

Cel fără de păcat, Dumnezeu, Cel sfânt a primit să rabde toate, să facă totul ca să ne ridice din căderea noastră și să ne înalțe la Cer. Când își aduce în minte toate acestea este cu neputință să nu fie străpuns la inimă.

Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre”

– În zilele noastre, suntem asaltați de mult zgomot, de televizor, de calculator; apoi suntem prinși de muncă, de grijile cu copiii, de duhul lumii – toate acestea ne îndepărtează de la rugăciune…

– Da. De aceea trebuie să ne facem un program, ca să nu ne predăm zădărniciei lumii acesteia, să nu ne lăsăm atrași de modelele ei și să nu ne supunem înșelăciunii ei, care ne înfățișează, chipurile – și asta o pățesc chiar și creștini buni! –, că dragostea lui Dumnezeu e compatibilă cu dragostea lumii. Avem nevoie de un program de viață. Zi de zi trebuie să fim cu băgare de seamă, și să punem început bun zilei printr-o necesară rugăciune de pocăință, care să ne însoțească întreaga zi și să ne dea puterea să stăm în această chemare creștină. Că zice Psalmul: „Pentru cuvintele buzelor Tale am păzit căi aspre” Psalm 16:4. De trăiește înlăuntrul nostru Cuvântul lui Dumnezeu, și de chemăm numele Lui atotputernic, atunci vom avea puterea să ținem calea Lui cea aspră și nu să o luăm pe calea lesnicioasă, ce duce la pierzania sufletului.

Așadar, ca să păstrăm acest duh smerit și zdrobit, trebuie să chemăm cu deadinsul necurmat numele lui Hristos, oriunde suntem și cât putem. Dacă nu sistematic, măcar cât mai des. Dacă nu-i putem afierosi timp mai mult, cel puțin să avem mintea la el, așa încât, de îndată ce se ivește prilejul, să alergăm la numele Domnului.

  • Să afierosim, adică, o jumătate de oră, o oră pe zi?…

– Oricât am afierosi, nu va fi îndeajuns. Dar și dacă afierosim puțin, de ne smerim și ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, chiar și atât ne va fi de ajuns pentru a ne împotrivi răului și păcatului. 

Totodată, pe lângă numele lui Dumnezeu, cuvântul Lui trebuie să trăiască necurmat înlăuntrul nostru. Căci cuvântul lui este luminător, dar este și reînnoitor. Și cuvântul Lui are și o atracție harismatică. Când citim cuvântul lui Dumnezeu, când învățăm limba prin care Acela ne-a vorbit, atunci Dumnezeu ne dă o atracție harismatică către El Însuși. Adică ne atrage, precum Însuși a spus: „Când Mă voi înălța, îi voi trage pe toți la Mine” Ioan 12:32.

Când cuvântul lui Dumnezeu și poruncile Lui trăiesc înlăuntrul nostru, atunci ni se dăruiește această atracție harismatică către Domnul, către Persoana Domnului. Și aceasta ne ține duhul zdrobit, fiindcă în această atracție harismatică ne vom vedea toată sărăcia duhovnicească și ne vom apropia de Domnul cu zdrobire de inimă. Că zice întâia Fericire: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acestora este Împărăția Cerurilor”. Și de-a dreptul după această Fericire a celor săraci cu duhul urmează cea care zice: „Fericiți cei ce se tânguiesc, că aceștia se vor mângâia”. Adică, atunci când avem cuvântul Domnului înlăuntrul nostru, când strigăm necurmat numele Lui, ne va da această harismă a sărăciei duhului din întâia Fericire, care va naște înlăuntrul nostru tânguirea ce aduce mângâierea Duhului celui Mângâietor. Una se leagă de cealaltă.

– De aceea trebuie să citim zilnic Evanghelia…

– Da. Căci una din lucrările de căpătâi ale creștinului este aceea de a studia cuvântul lui Dumnezeu, „ziua și noaptea”, după cum spune Psalmul (1, 2), și de a se strădui să învețe limba lui Dumnezeu. Căci cuvântul lui Dumnezeu ni s-a dat ca să-I învățăm limba, să învățăm care este limba cu care Dumnezeu ne-a vorbit, astfel încât și noi să-I putem vorbi Lui cu aceeași limbă. Aceasta va fi pentru noi și limba rugăciunii. Cuvântul acesta, care a devenit limba lui Dumnezeu pentru a ne binevesti mântuirea Lui, devine pentru noi și limba cu care venim să ne înfățișăm noi înaintea Lui – o limbă care să aibă trecere. Fiindcă, dacă ne rugăm cu cuvintele Evangheliei, cu cuvintele Scripturilor, înseamnă că Duhul cel Sfânt Se roagă înlăuntrul nostru, fiindcă Duhul acesta e Cel ce a dat aceste cuvinte.

O pocăință care nu are sfârșit pe pământ”

– Așadar, prima lucrare de căpătâi a creștinului e să cheme numele Domnului, a doua, să studieze cuvântul Lui – și a treia?…

– A treia este Dumnezeiasca Liturghie. Fiindcă în Dumnezeiasca Liturghie vedem chipul Aceluia care era bogat în slavă și a sărăcit pentru noi. De aceea în Liturghie se descrie întreaga iconomie a lui Dumnezeu, și în centrul ei stă Jertfa înfricoșătoare a Golgotei. Adică, Liturghia ne dă „portretul” celui bogat în slavă, Care a sărăcit pentru mântuirea noastră, ca să ne îmbogățim noi cu harul Lui. Și această icoană pe care ne-o dă Liturghia ne străpunge inima. De aceea în Liturghie ne rugăm cu dor să ne atingem de Sfântul Sfinților, să putem să-I predăm în Liturghie toată viața noastră și să primim de la El viața Lui. Este un loc în care facem un schimb al micii noastre vieți cu marea viață a lui Dumnezeu, ca să putem și noi găsi Duhul Sfânt: „Văzut-am Lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credința cea adevărată…” – toate acestea pe care le zicem la sfârșitul Liturghiei.

Foarte important în Liturghie este aceea că se zugrăvește înaintea noastră chipul Domnului Iisus, a Celui care de dragul nostru S-a umplut de răni din creștetul capului până în vârful picioarelor, după cum spune prorocul Isaia, ca să poată tămădui rana cea mare a căderii noastre. Și aceasta ne zdrobește inima de recunoștință către Dumnezeu Mântuitorul.

Așadar, Dumnezeu ne-a dat multe: numele Lui, cuvântul Lui, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – Taina Lui cea mare, și toate cele pe care harul Lui le lucrează înlăuntrul nostru.

Un alt mijloc care ne dă tărie este mulțumirea. Când Îi mulțumim lui Dumnezeu necurmat, mulțumirea aceasta mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru neputința noastră. Cu alte cuvinte, împlinește lipsurile noastre. Și vine un moment când vrem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, chiar și pentru fiecare răsuflare pe care ne-o dă. Dar noi nu avem tăria să-I mulțumim așa cum am vrea și cum I se cuvine. Și atunci vine peste noi o mare întristare; o întristare care, însă, dă viață și naște pocăință. O pocăință care nu vine din remușcări pentru anumite păcate concrete, ci din osândirea conștiinței noastre că nu-I putem mulțumi cum se cuvine unui Dumnezeu ca Acesta, Care ne-a mântuit într-un fel atât de înfricoșător. Și aceasta naște o pocăință care nu are sfârșit pe pământ.

După cum spune și Apostolul Pavel „Şi pentru acestea, cine e destoinic?”. Iar noi rămânem acolo întristați – dar nu în sens psihologic, ci duhovnicesc: singura întristare care i se îngăduie creștinului este aceea de a nu-I putea mulțumi lui Dumnezeu după cum I se cuvine. Și această întristare alungă toate celelalte întristări psihologice. Cel care Îi mulțumește necurmat lui Dumnezeu și trăiește slăvindu-L pe Dumnezeu și mulțumindu-I, acela nu va avea niciodată vreo depresie psihologică.

Este un lucru ieșit din comun. Am văzut oameni tămăduindu-se de depresie severă, fără să mai aibă nevoie de medicamentele tari pe care le luau, atunci când au început să-I mulțumească stăruitor lui Dumnezeu pentru toate cele din viața lor.

– Și pentru cele rele, și pentru situațiile grele prin care treceau?

– Da.

-fragment-

(va urma)

Interviu realizat de

Virgiliu Gheorghe

Traducere de

Caliopie Papacioc

Noiembrie 2018