Încă din Antichitate, oamenii au fost fascinați de asemănările și deosebirile dintre ei și au încercat să ne împartă, potrivit firii noastre, în „colerici”, „sanguini”, „flegmatici” sau „melancolici”. Nevoia de a anticipa tipul de răspuns al persoanelor ne-a împins să căutăm noi criterii și să facem noi taxonomii, să așezăm totul în categorii, ordonând informațiile și simplificând înțelegerea unei mulțimi de elemente prin evidențierea aspectelor ei definitorii. (I.P.)

A plasa oamenii în „cutiuțe” și a fi convins că îi poți „citi” cu precizie de îndată ce i-ai atribuit unei categorii, în funcție de un criteriu sau altul, poate fi însă o naivitate. Oamenii manifestă mai degrabă tendințe, care îi aseamănă în modul lor de a se prezenta, de a vorbi, de a gândi, de a acționa și de a se comporta.

Despre aceste tendințe ne vorbește și Gretchen Rubin, în cartea sa „The Four Tendencies”. Autoarea americană a observat comportamentul indivizilor în funcție de capacitatea lor de rezistență la schimbare, iar cărțile ei au fost primite cu entuziasm de public, devenind best-seller-uri. În „Cele patru tendințe”, autoarea pleacă de la ideea că oamenii sunt ființe ale obiceiurilor („creatures of habits”). Unele obiceiuri sunt benefice, ajutându-i să trăiască frumos, plenar, altele însă le strică viețile, împiedicându-i să fie fericiți. Criteriul luat în considerație a fost modul în care oamenii răspund la așteptările pe care le au de la ei înșiși, dar și la așteptările pe care le au ceilalți de la noi. Altfel spus, ce facem vs. ce se așteaptă să facem – iar rezultatul chestionarului la care suntem invitați să participăm ne orientează către una din următoarele patru categorii:

  • Upholder”/ „Susținătorul”: te ridici la înălțimea așteptărilor, adică faci ceea ce lumea se așteaptă de la tine să faci, dar faci și ceea ce ți-ai propus tu singur să faci. Pe scurt, nu-i dezamăgești pe ceilalți și nu te dezamăgești nici pe tine, adică ești tipul de individ foarte responsabil, de nădejde, pe care oamenii se pot baza.

  • Obliger”/ „Îndatoritorul”: faci ceea ce ți se cere să faci și ții morțiș să nu dezamăgești pe nimeni, chiar dacă pentru aceasta trebuie să renunți la lucruri importante pentru tine. Când vine însă vorba de obiectivele tale personale, acestea sunt întotdeauna pe ultimul loc și adesea trebuie să te împingă altcineva de la spate ca să te ocupi și de ele.

  • Questioner”/„Întrebătorul”: ești opusul tipului Îndatoritor, adică îți ții bine promisiunile pe care ți le faci, nu te dezamăgești și faci mai mereu ceea ce ți-ai propus, dar când e vorba să faci ceea ce alții așteaptă de la tine, nu te apuci până nu pui o mulțime de întrebări ca să te convingi dacă chiar trebuie să faci ce ți se cere sau nu.

  • Rebel”/ „Rebelul”: te opui aproape organic oricărui tip de convenție, regulă și normă. Ești tipul pentru care „trebuie” nu are nici o însemnătate, alegând să fii spontan, autentic și adesea imprevizibil. Îi lași baltă pe ceilalți când le e lumea mai dragă, alegând să trăiești clipa, indiferent de consecințe. Îți poți abandona cu ușurință chiar propriile interese pe termen lung dacă pe moment ai chef să faci altceva. Altfel spus, ești tipul de individ pe care nu te poți baza, exact opusul tipului Susținător.

Pornind de la aceste patru categorii, vom analiza, în cele ce urmează, cum anume educația pe care o dăm copiilor noștri și exemplul nostru personal îi împinge fie către o tendință, fie către alta, formându-le anumite obiceiuri păguboase pentru viața lor, dat fiind că suntem cu toții rezultatul propriei copilării. Putem alege însă, așa cum ne arată Gretchen Rubin, să fim și rezultatul a ceea ce am decis să schimbăm la noi înșine, astfel încât să ne dăm singuri un upgrade.

Cele patru tendințe, cu plusuri și minusuri

Curiozitatea m-a împins să-mi administrez testul lui Rubin și să văd dacă „mă citește” corect. Da, tipul Upholder, cum m-am așteptat. M-am amuzat să parcurg caracterizarea acestei tendințe: lungile liste de „To Do”, regăsindu-mă printre aceia care își încep ziua citindu-și agenda de lucru imediat cum au deschis ochii. Mi-am adus aminte brusc de întrebările pe care mama mi le punea în copilărie ori de câte ori părea că nu m-am achitat deplin de sarcinile zilnice: „Ce-ai făcut să-ți meriți hrana pe ziua de azi?” „Ce-ai făcut astăzi, în afară de umbră pământului?”. Mărturisesc, cu mâna pe inimă, că aceste întrebări îmi răsună și acum în minte, provocându-mi o stare de alarmă ori de câte ori listele mele cu îndatoriri sunt doar parțial realizate la finalul zilei.

A fost bine că m-a crescut așa? Categoric, da, mi-a prins bine. Niciodată nu a fost nevoită să-mi aducă aminte că am teme pentru acasă, ori teză, ori examen, niciodată nu a fost nevoită să-mi promită vreo recompensă ca să iau note bune ori să îndeplinesc sarcini domestice. „Trebuie” a fost verbul cel mai des folosit în dialogurile noastre și mi l-a implantat în minte ca pe un „soft” care m-a „programat” să-mi realizez obiectivele și să mă achit mereu de sarcini, să nu cumva să dezamăgesc în mod voit pe cineva sau pe mine însămi.

Au fost neajunsuri pentru că m-a crescut astfel? Categoric, da. Am avut nevoie să învăț să mă relaxez, să-mi regăsesc spontaneitatea, să mă bucur de clipa prezentă fără apăsarea termenelor de lucru. Am avut nevoie să accept că, dincolo de sarcini și îndatoriri, există și meditație, și bucurie, și spontaneitate, și hobby-uri, cu alte cuvinte, că viața este mai mult decât doar muncă.

Cumva, noi toți, ca părinți, facem ce a făcut și mama mea: le imprimăm copiilor noștri una din tendințele observate de Gretchen Rubin:

– „Upholder” / „Susținător”: cuvântul de ordine este autodisciplina. Faci ce trebuie, ce se așteaptă de la tine, dar nu pentru că te controlează cineva, ci pentru că tu ești cel mai important critic al tău, pentru că ai învățat să-ți pui singur limite, să te motivezi, să fii corect și să ai reguli. Numai un părinte autoritar (dar nu despotic!) poate face acest lucru pentru copilul său. Îl disciplinează punându-i limite sănătoase, menite să-i dezvolte înfrânarea, îi stabilește reguli și obiective, dar îi dă libertatea de a-și asuma răspunderi, de a lua inițiative și de a suporta consecințele – bune sau rele, plăcute sau neplăcute – ale acțiunilor sale. Astfel, îl învață să aibă reguli și obiective proprii și să nu-și fure singur căciula, cum s-ar zice, adică să fie onest față de sine și complet autentic.

Părintele care își învață copilul să facă alegeri și să-și asume răspunderea pentru ele, care îl învață să deosebească binele de rău și să aleagă binele, care îi cere copilului să-și respecte cuvântul și să-și onoreze angajamentele, să-și ducă la bun sfârșit sarcinile și obiectivele, acest părinte are toate șansele să-l orienteze către această tendință – evident, dacă își însoțește la rândul său cuvântul cu fapta, trăind după aceleași norme.

Upholder-ii au o motivație externă puternică, dar au și o motivație internă încă și mai puternică. Nu au nevoie să fie supravegheați în îndeplinirea sarcinilor; ei au nevoie de realizare, și asta îi motivează cel mai mult. Sunt dornici să realizeze mereu câte ceva și sunt în permanentă mișcare. Nu pot sta degeaba. Sunt harnici, serioși, dedicați, de cuvânt și respectă regulile, dar, la extrem, pot deveni dogmatici și mult prea orientați pe scop. Dacă nu înțeleg ce se așteaptă de la ei, devin anxioși, paralizați de frică. Tot ei sunt însă cei care se pot schimba cu ușurință și își pot forma cu ușurință noi obiceiuri, mai bune, mai sănătoase. Practic, părinții autoritari și deschiși, afectuoși, fermi și blânzi, care le fixează copiilor reguli și limite sănătoase, sunt cei care reușesc să-și orienteze copiii către această tendință.

 -fragment-

Psih. Irina Petrea

Noiembrie 2018