20 iulie 1974. Armatele turce invadează Ciprul după o încercare eșuată de unire a Ciprului cu Grecia. Bilanțul: 4.000 de ciprioți uciși, 2.000 dispăruți, femei batjocorite și nenorocite pe viață, copii ce și-au văzut părinții executați în fața ochilor, sute de soldați luați prizonieri, pierduți fără urmă în închisorile Turciei, alții omorâți în chinuri, legați la mâini și la picioare și îngropați de vii, ca să nu se mai consume gloanțe pe ei, nici bani pentru o supraviețuire de mizerie în vreo închisoare. 37% din teritoriul insulei a intrat sub influența Turciei, constituindu-se Republica Turcă a Ciprului de Nord. Peste 250.000 de ciprioți se retrag în jumătatea de sud a țării, devenind refugiați în propria țară. Și toate acestea la numai 14 ani de la eliberarea de sub coloniștii britanici, realizată cu uriașe eforturi politice și militare.

Era un dezastru sub toate aspectele. În zona ocupată a Ciprului se instalaseră baze militare turce, iar în zona liberă existau baze britanice, care funcționau în calitate de „garanți ai păcii și securității”, deși în timpul atrocităților nu mișcaseră un deget pentru a veni în ajutorul civililor neînarmați.

Mulți tineri ciprioți plini de râvnă pentru patria lor, căutând soluții politice, s-au dus la Cuviosul Paisie Aghioritul să ceară sfat: „Părinte, ce putem face? Cum și când vom elibera Ciprul? Mereu am fost sub ocupație: sute de ani sub turci, au venit apoi englezii și ne-au scăpat de turci, dar ne-au luat ei în stăpânire, iar acum iarăși au venit turcii peste noi!”. Bătrânul Paisie le-a răspuns: „Ciprul va fi eliberat atunci când ciprioții se vor pocăi. Să faceți și voi baze – baze duhovnicești însă: mănăstiri bune, enorii bune, familii creștine – și așa veți pune pe fugă bazele vrăjmașilor, ale turcilor, englezilor și americanilor. Vor dispărea de la sine”. Pentru Bătrânul Paisie, „chestiunea cipriotă” era întâi de toate una duhovnicească, mai degrabă decât etnică sau politică, iar soluția nu putea veni decât prin pocăință și rugăciune.

Cum e însă posibil ca soluția unei crize politice să se găsească în sfera duhovnicească? Un om format la școala postmodernității, pentru care viața religioasă e un demers individual, ținând strict de sfera privată, nu poate înțelege cu ușurință o asemenea viziune. Viața cetății presupune anumite abilități, anumite strategii, anumite demersuri lobbystice și de manipulare. Ce legătură au toate astea cu pocăința și rugăciunea? Omul politic se impune să fie realist și rațional, nu visător, nici idealist sau mistic, tocmai pentru a acționa cu maximă eficiență în condițiile date.

Prima victimă este adevărul

Și cât de vital este să fii astăzi realist și rațional într-o lume bombardată de fake news, în care războaiele de pe Google, Twitter sau Facebook produc victime în lumea reală, iar dezinformarea virală modifică nu doar rezultatul confruntărilor de orice fel, ci chiar destinul națiunilor!… Războiul și politica s-au mutat într-un nou tip de spațiu: pe smartphone-uri. „Internetul constituie deja sistemul nervos al lumii noastre, dar și un câmp de luptă. Trebuie să înțelegem legile noului joc și să ne adaptăm”, avertizează Peter W. Singer, specialist american în strategiile de război ale secolului nostru, autor al bestseller-ului Like War: The Weaponization of Social Media.

Întunecatele teatre de operațiuni tactice ale politicii și războiului au loc acum pe mediile de socializare, iar acest lucru vestește un viitor înfricoșător, în care prima victimă este adevărul, în timp ce valorile noastre fundamentale sunt grav puse în pericol”, spune amiralul James Stavridis, fost Comandor Suprem al flotei NATO. De altfel, din 2011 încoace, noul Război Rece se desfășoară cu precădere pe terenurile digitale, iar Like-urile pot fi uneori la fel de eficiente împotriva inamicului ca și armele reale.

Revoluția informatică ne târăște într-o lume în care vigilența rațiunii este adormită de diversiunea fantasmelor specializate pe fiecare tip de patimă, care ne bântuie precum monștrii lui Goya. O lume în care think tank-uri, think factories și brain boxes – peste 7.500 la ora actuală în lume – confecționează la comandă, în funcție de principiile ideologice, de sursele de finanțare și de potențialii consumatori, diferite politici și inginerii sociale, menite să influențeze, să manipuleze și să mintă masele pe baza unor metode științifice precise de analiză a factorilor de decizie și a erorilor din procesele cognitive umane. Erori numite și „vulnerabilități ale sistemului uman”. Turmele și lupii nu se mai confruntă doar în spațiul real, ci mai ales în cel virtual. Simplu spus, ingineria socială este un tip de atac psihologic în care atacatorul determină victima să facă ceea ce el intenționează ca ea să facă. De altfel, începând cu Revoluția Sovietică, toate revoluțiile și războaiele – sângeroase sau nu – ale istoriei contemporane sunt produsul unor astfel de inginerii. E suficient să ne gândim la istoria recentă a Egiptului, Siriei și Ucrainei, ca să ne edificăm.

Calea de scăpare este numai în Sus

Care sunt însă „vulnerabilitățile sistemului uman”? Care este forul interior care permite invazia minciunilor? De ce ne lăsăm atât de ușor mințiți și devastați de impresii, fără să ne confruntăm cu realitatea? „Vulnerabilitatea” generică a omului este chiar nevoia lui de minciună – conștientizată sau nu. Foarte mulți credem intenționat în minciuni, știind prea bine că sunt minciuni, și asta pentru că minciuna ne convine, ne aranjează confortabil viața, în timp ce adevărul presupune, poate, un efort și o suferință. Ne construim o lume interioară și exterioară la adăpostul falsurilor și minciunii și avem impresia că va dăinui veșnic, că nimic și nimeni nu o va putea destrăma.

Alții, însă, inconștient, „ne închipuim umbra în loc de adevăr”, după cum diagnostichează Sfântul Grigorie Sinaitul. Pur și simplu, suntem incapabili să mai distingem realitatea – victime ale minciunii, stăpâniți de ea până în străfunduri. Este o stare de boală sufletească de care suferim mai toți, cauzată de anumite disfuncții din centrul personalității noastre. „Această maladie, în diferite grade, își rupe victimele de realitate”, spune Părintele Ioannis Romanidis, „și, din cauza acestei maladii, omul nu e capabil să mai distingă între realitate și închipuire”.

Există însă vreo cale de scăpare din aceste labirinturi dedaliene, care au toate ieșirile blocate și în care, la tot pasul, ne pândesc minotaurii minciunii? Una singură, iar Dedal a intuit-o corect: calea de scăpare este numai în Sus. Cu multă măiestrie, și-a confecționat aripi și s-a eliberat din labirint zburând.

Pentru noi, aripile cu care ne putem elibera din labirinturile rațiunilor pervertite și schimonosite sunt Rațiunea ipostatică, Adevărul Însuși, Hristos, iar dobândirea lor se face prin curăție, „căci este cu neputință să fie sau să se facă cineva rațional, după fire, fără curățire și nestricăciune”, zice Sfântul Grigorie Sinaitul. Iar „raționali după fire s-au arătat numai sfinții”, căci, împărtășindu-se de rațiunile necreate ale lui Dumnezeu, cunosc prin cercare dacă o experiență este adevărată sau falsă.

Labirinturile minciunii

Revenind la realitățile noastre, Referendumul prin care am trecut ne-a oferit o evaluare pertinentă a capacității noastre de a ne orienta între minciuni și adevăr, între fantasme și realități. S-a verificat o dată în plus cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul, cum că „este cu neputință să se facă dreaptă calea și nevinovată fapta, atâta timp cât nu e dreptate în inimă”. Acesta este și motivul pentru care Bătrânul Paisie propunea ca soluție a eliberării politice de inamici crearea de „baze duhovnicești” – cu alte cuvinte, acele ieșiri în Sus din labirinturile minciunii. Pe orizontală nu există ieșiri.

În paradigmă creștină, „Dedal” este Sfântul. El este cel care vede de Sus adevăratele ieșiri, cunoaște din experiență forța minotaurului și viclenia regelui stăpân peste labirint. El este cel care poate evalua corect situațiile și poate oferi soluții, pentru că este cu adevărat rațional și realist.

Dar noi, fiecare în parte, cum vom putea ajunge la această vedere, atâta timp cât ochii sufletului ne sunt acoperiți de straturi peste straturi de întinăciuni pestilențiale, ca în grajdurile lui Augias? Hercule a reușit să le curețe într-o singură zi deviind două râuri și lăsând să curgă peste ele, din plin, ape limpezi. Sunt apele pocăinței adevărate, de care vorbea Sfântul Paisie, care pot înnoi fiecare om și pot renaște un neam întreg.

Chiar și într-o singură zi.

Tatiana Petrache

Foto: Zbigniew Kosc

http://familiaortodoxa.ro/magazin_1/produs/noiembrie-2018/