Trăim în epoca cuvintelor fără lesă. Supravieţuim în epoca imaginilor scăpate din giganticul laborator-închisoare al unor minţi bolnave. Cuvintele s-au sălbăticit, muşcă, pulsează înrăite în tâmplă, devorează, ucid. Imaginile roiesc spectral-narativ şi ne inundă cu impresii, reacţii şi lumi scoase din minţi. Cum să ne apărăm de o asemenea invazie fără precedent? Putem sta nepăsători? Cu siguranţă, nu. Acestui soi pervers de redefinire a societăţii trebuie să-i răspundem fără întârziere. Dar cum? Ne vom prevala de discursuri minuţios închegate? Vom „spoi marea cu valuri”?

Am ajuns într-un moment delicat al vieţuirii noastre în acest veac. Foarte mulţi au sperat că, după decembrie ’89, vom avea în sfârşit libertatea de gândire şi de expresie. Şi, într-adevăr, au fost tipărite cantităţi uriaşe de cărţi, reviste, ziare, şi oricine s-a putut exprima, competent sau incompetent, pe teme dintre cele mai diverse. Suntem mulţumiţi? E o soluţie să vorbim şi iar să vorbim, să scriem sufocând lumea cu talentul nostru, să sfătuim după cum intuiţia politică înrobitoare ne sugerează?

România e în asediu. Şi nu mă refer aici la politică. Nu mă refer la furt, la rapt, la corupţie, la investigaţii, la treburile care nu merg deloc, la oamenii incompetenţi puşi în funcţii de răspundere, la tot ce frământă – oarecum iluzoriu şi superficial – bietele noastre minţi. Fiindcă acestea sunt doar imagini-capcană, teme-capacană ce ne sleiesc. Ne sunt aruncate astfel de „ciosvârte” ca unei haite de fiare ce trebuie să devoreze; iar noi devorăm.  Discutăm la nesfârşit despre penali, despre arestări, despre reforme, despre americani, ruşi, maghiari. O facem la serviciu, pe stradă, acasă şi, mai grav, o facem chiar şi atunci când suntem singuri. Deşi ar trebui ca „discuţiile” să înceteze, ele capătă contur înlăuntrul nostru, „se povestesc” delirant. Oare într-acolo trebuie orientată energia noastră?

Falsele soluţii şi imperiul deznădejdii

Implicarea noastră în „discuţii” are consecinţe. În primul rând, suntem cuprinşi într-un „program” special de deviere de la sensul vieţuirii noastre pe acest pământ, de la mărturisirea cea adevărată. Ironia e că ajungem să credem că soluţiile sunt „discuţiile” însele. Şi dobândim convingerea că noi chiar participăm, într-un mod curajos şi direct, la aşezarea treburilor în această ţară. Este incredibil cât suntem de naivi şi de influenţabili, dar toate au o explicaţie. Nu ne preocupă faptul că ne punem false probleme, că exersăm false dialoguri, că se ivesc, în gândurile noastre tulburi, false soluţii, că ne clădim existenţa de zi cu zi pe argumente superficiale. Trăim la suprafaţă şi ne e de-ajuns. „Sursele” noastre sunt la vedere, suntem „informaţi”, spunem „adevărul” şi suntem stupefiaţi că nu se mişcă nimic în ţărişoara asta. Noi ne-am făcut „datoria”, lucrurile merg prost.

Acumulăm dezamăgiri. Participăm în continuare la „discuţii”, dar ca nişte oameni care au dus „lupte”, ca nişte „veterani”, având în minte ce-ar trebui să se facă în ţară, cum ar trebui limpezite lucrurile, care sunt potrivnicii, geniile rele şi ţapii ispăşitori, ce reforme, ce legi, ce ordonanţe de urgenţă ar fi necesare, în fine, o întreagă logistică de suprafaţă. Nu ştiu câţi rezistă să nu se „înarmeze” şi să intre în „discuţii”. Nu ştiu câţi pot contesta sensul „patriotic” al „implicării”. Ne pricepem şi asta ne dă forţă. Suntem mulţi şi asta ne dă curaj. Fierbe sângele în noi, „discuţiile” sunt aprinse, ne dezlănţuim şi ucidem în această teribilă încleştare.

Ne indignăm cu telecomanda în mână. Noi „ştim” cum trebuie să meargă lucrurile, dar „ăştia” (nenorociţii) trag sfori, sunt vicleni şi pot deturna chiar şi „perspectiva” unui întreg popor. Nu ne gândim o clipă că trăim o fantasmă, că patinăm pe iluzia gândului tern de suprafaţă, că avem obişnuinţa bolnavă de a explora orizontalitatea, în toată neînsemnătatea ei. Zi de zi urmărim „ce se mai întâmplă”, care sunt actorii, evenimentele, detaliile. Vrem să nu trăim „sub pământ”, să fim „la curent”, să avem „calitate”, să fim cetăţeni onorabili care participă la viaţa cetăţii.

Împreună construim, piatră cu piatră, giganticul imperiu al deznădejdii. Dăm la pedale cu lanţul sărit. Deviem. O sumedenie de devieri politice ale gândului. Un gând slab şi epuizat, care nu-i în stare să suporte altă perspectivă decât ceea ce-i pământesc, vremelnic, efemer. Noi dăm întâietate îndeletnicirilor zilnice. Suntem concentraţi pe mâncare, îmbrăcăminte, încălzire, gospodărire, întâlniri, vizionări, realizări. De-aici vin şi „discuţiile” interminabile. De-aici provin blocajele, panica, blazarea, deznădejdea, frica, plictiseala, suferinţa şi cele mai dureroase nedumeriri din viaţa noastră. Fantasmele ce bântuie prin minţile noastre ne prilejuiesc „călătorii”, „excursii”, „plimbări” printr-un teritoriu fără ieşire. România din minţile noastre e o biată plăsmuire a gândului nostru bolnav, muribund. Falsele noastre entuziasme, falsele noastre dispoziţii de luptă, falsele reuniri sub stindardul schimbărilor esenţiale în România, toate acestea sunt premisele imperiului deznădejdii care se edifică uluitor în cuget. Nu ne-o spune mai nimeni, fiindcă în jurul nostru sunt combatanţi care au acelaşi crez fals. Ne îndreptăm spre „locurile” unde suntem trimişi de falsele noastre convingeri.

Propria definire lăuntrică echivalează cu o mărturisire

Putem oare răzbate prin tot acest hățiș al vieţii fizice şi psihice, prin tot acest rulaj al impresiilor de suprafaţă? Cum o putem face? Doar Dumnezeu poate vindeca gândul de pornirea lui bolnavă, de devierile lui politice, de superficialitate. Iar noi trebuie să ne dedicăm zilnic exerciţiilor de recuperare a adevăratei mărturisiri, care atât de mult ne lipseşte. Ştiu, pare aproape imposibil să mergem contra curentului, dar adevărata mărturisire obligă.

Într-un celebru roman al lui Dostoievski, prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin se-ntoarce în Rusia, după ce lipsise vreme de mai bine de patru ani din cauza bolii tratate la un sanatoriu din Elveţia. În Rusia, prinţul Mîşkin încearcă să se integreze în societate, dar societatea îl respinge. Este considerat „idiot”. De ce? Pentru nobleţea lui, într-o lume rapace şi egoistă. Pentru iubirea lui sinceră, într-un univers inundat de trădări şi minciună. Pentru liniştea, blândeţea şi inteligenţa lui, într-o omenire continuu frământată de patimi, griji meschine şi răzbunare. Prinţul susţinea ceva incredibil, anume că frumuseţea va salva lumea. Dar spusele sale sunt puse la îndoială. El era un copil, în lumea unor adulţi angrenaţi într-o luptă „adevărată”.

În plan simbolic, prinţul e un mărturisitor. El vine în lumea noastră dintr-o altă lume, unde tot noi l-am exilat, prin versatilitatea proprie. Suntem bolnavi, dar convenim în unanimitate să negăm acest lucru. Suntem dispuşi să sacrificăm pe oricine ne-ar spune-o sincer. Prinţul Mîşkin e prea delicat pentru a o face, dar se-ntâmplă ceva cu totul neaşteptat. Fără să acuze pe nimeni, simpla sa prezenţă îi demască pe ipocriţi, pe resentimentari, pe oamenii care se chinuie unii pe alţii transformând existenţa într-o cursă ambiţioasă. El este un profet care a venit să ne reamintească sensul vieţuirii pe acest pământ într-un moment de totală amnezie. Trece discret prin lumea gândurilor noastre, dar este exclus de preocuparea noastră excesivă pentru „discuţii”. Suntem prea „prinşi”, iar prezenţa lui e insuportabilă tocmai prin faptul că reprezintă libertatea de a fi.

Curajul mărturisirii. Prinţul reînvesteşte sensul acestei mărturisiri sau al acestui curaj. Zăbovirea noastră în desişul vieţii fizice şi psihice a lăsat urme adânci. Poate părea halucinant, dar noi avem nevoie de o realfabetizare în plan duhovnicesc. Sunt multe noţiuni fundamentale pe care le-am falsificat în conţinutul lor. Însăşi mărturisirea necesită un conţinut adecvat, un conţinut al Duhului întru care nu ne-am odihnit. Hăituiţi de impresiile şi întipăririle imediate, nepăsători la aprofundare, adâncire, echilibru, ne-am trezit legatarii unei atitudini sfidătoare şi ai unui comportament duplicitar.

Mărturisirea nu e doar un act exterior, o luptă în afară. Aici e devierea primejdioasă a gândului. Mărturisirea înseamnă adâncire, oprirea cu orice preţ a fluxului de evenimente exterioare, a acumulărilor narative care ne distrag de la ţelul nostru. Nu putem mărturisi pe Hristos fără a avea Viaţă în noi înşine. Nu putem gira această dezbinare: vrem să mărturisim cu orice preţ, dar lăuntric suntem lipsiţi de mărturisire. Prinţul Mîşkin e rechizitoriul cel mai dur ce ni se aduce pentru această jonglerie meschină. Problema noastră e că nu ne considerăm câtuşi de puţin „idioţi”. Noi suntem cei ce nu avem nevoie de medic: „specialişti” în probleme de suprafaţă, „profesori” în concepte şi discursuri, neîntrecuţi susţinători ai ideii de salvare a lumii. Care lume? Această junglă în care întâlnim la tot pasul prilejuri de-a ne răni unul pe altul? Şi cum vom salva noi ceva, când nu suntem în măsură să ne salvăm pe noi înşine din banalitatea „discuţiilor”, din plictisul îndatoririlor lumii acesteia?

Mărturisirea lăuntrică şi răspunsurile demne

Atunci când viaţa noastră nu e doar o întindere pustie pe orizontală, noţiunile capătă un sens uimitor. Fără să le compunem noi prin exerciţiu logic raţional, răspunsurile demne vin în situaţiile care se ivesc aproape zilnic, aproape clipă de clipă. Din lucrarea lăuntrică, din zbaterea noastră continuă de a ne curăţi mintea de patimi înjositoare, dobândim libertatea de a răspunde celor care vor să ne mâne, ca pe o turmă de oi, prin scaieţi şi mărăcini. Fără vindecare, fără rugăminte sinceră şi insistentă către Tămăduitorul minţilor şi al inimilor, nu putem înţelege ce-i libertatea, nu putem asuma gesturi şi fapte demne, nu putem „acoperi” noţiunile pe care le folosim nelegitim. Dar păşind pe calea curăţirii de patimi, pe uimitoarea cale a pocăinţei lăuntrice, începem să înţelegem că mărturisirea noastră a şi început.

Mărturisirea începe înlăuntru, dar nu se poate tăinui la nesfârşit. Această frumuseţe a mărturisirii se înfăţişază ca fapt istoric, ca istorie, şi este minunat că se întâmplă aşa. Dumnezeu răspunde astfel unei societăţi bolnave, unei lumi ucigaşe, aducând înainte martori. Din când în când apar evenimente publice la care trebuie să fim prezenţi. Acolo e necesară mărturisirea noastră. Un astfel de eveniment este şi cel al Referendumului pentru familie din 6-7 octombrie. Votând pentru definirea termenului de „soţi” ca „bărbat şi femeie” în definiţia constituţională a căsătoriei, mărturisim nădejdea noastră într-o societate normală, având ca model familia tradiţională. Dumnezeu ne solicită calitatea de martori într-un moment istoric precis. Nu e vorba de un gest politic, ci de a răspunde demn acestei chemări. Alături de noi va fi şi prinţul Mîşkin, cel care încă crede că frumuseţea va salva lumea. Înrudirea noastră constă tocmai în acest gest de mărturisire şi de încredinţare. Şi noi credem că frumuseţea va mântui lumea, şi noi credem că, având înlăuntrul nostru Frumuseţea, vom fi în măsură să răspundem de fiecare dată minciunii, perversităţii, nefirescului, urâţeniei. Şi noi suntem încredinţaţi că Dumnezeul nostru nu ne-a abandonat unei lumi în derivă, ci ne ocroteşte cu iubire şi ne îndrumă spre ceea ce-i frumos, bun şi adevărat.

Vom fi martori. Vom fi prezenţi. Şi vom fi acolo unde Dumnezeu vrea să fim, dând răspunsurile pe care El ni le cere. Ne obligă iubirea faţă de El. Ne obligă istoria însângerată a luptelor lăuntrice purtate de bărbaţii desăvârşiţi pe care România i-a dat, şi pe care nu va înceta să-i dea.

Sergiu Ciocârlan

Foto: Benedict Both

Octombrie 2018