Nu am crezut că voi învăța a muri vreodată!

Am privit moartea, unsprezece luni de zile, prin ochii soțului meu, și am văzut că, de fapt, nu moartea e cel mai urât lucru pe lumea asta, ci durerea despărțirii, pe care o aștepți din clipă în clipă, ceas de ceas. Cuvintele rămase nespuse, teama de a nu vorbi prea mult despre asta, despărțirea de cei dragi…

Adică să știi că pleci, să știi că e inevitabil, dar să nu te lamentezi, să nu-ți strigi durerea fizică și deznădejdea că nu poți interveni cu nimic. Din dragoste pentru ceilalți, ca să nu-i faci să sufere, să duci povara singur, din iubire… să taci. Dar și tăcerea doare! Și de-o parte, și de cealaltă, tăcerea doare. Tăcerea din iubire e toată durere. Sufletul țipă ca un pescăruș, iar glasul i se-nfundă în talazul valului. Ca o zbatere de aripă, pleoapa ține strâns stropul de lacrimă sărată precum marea… marea care se contopește cu cerul… Uite-așa, ridicând ochii către Înaltul, simți cum îți ridici cugetul căzut.

– Nu-i nimic, dacă așa a vrut Dumnezeu, asta este. Dar mă doare că vă las singuri, într-o lume rea…

Eram o familie normală: doi părinți, o bunică și doi copii. O familie ca oricare alta, cu bune, cu rele, de douăzeci și șase de ani răzbăteam împreună într-o lume nebună-nebună. Copiii erau deja mari, construisem casa visurilor noastre, aveam serviciu cu toții. Trăiam prinși în goana nebună a existenței zilei de mâine, fără a mai simți frumusețea clipei, a prezentului atât de trecător. Și a venit nebunia…

– Omule, nu înțelegi?! Ai cancer! Cancer, nu o bubiță! Nimic pe lumea asta nu te mai poate face bine, nici măcar nu te putem opera!

Eu…

Am rămas fără cuvinte… lângă ușă… priveam monitorul la care se uitau o grămadă de medici, strângând maxilarele dureros. Credeam că-i doar un vis urât… am să mă trezesc și o să fie bine.

El…

Liniștit, pe scaun, cu un zâmbet în colțul gurii, resemnat, ca un copil care, știind că a greșit, nu mai poate plânge că i s-a luat jucăria, spune, mutându-și privirea-n cerc, de la unul la celălalt:

– Asta este, ce-o vrea Dumnezeu! Cine sunteți voi să știți zilele omului?

Am ieșit din cabinet, copiii erau pe hol, ne-am îmbrățișat, plângând. Noi plângând, el încurajându-ne pe noi.

„Ce-o fi fost în sufletul lui?”, m-am întrebat, și încă mă mai întreb.

Dragostea lui pentru noi nu i-a dat voie să se lamenteze, să se vaite, să se revolte. S-a agățat de Dumnezeu și de voia Lui. Și noi la fel.

Am plecat de la spital hotărâți să învingem dușmanul. Dragostea noastră era atât de mare. Îl doream lângă noi, aveam nevoie de el, voiam să învingem și să trăiască.

Și…

Am crezut cu tot sufletul că vom putea învinge dușmanul care, pe nevăzute, pe nesimțite, a intrat în viața noastră, în corpul soțului meu, omorându-l zi de zi, ceas de ceas…

Cancerul este o vietate care își ucide gazda, murind împreună cu ea.

Ce vietate nebună! Ce folos are?… Ce nebunie!

Am trăit în unsprezece luni cât nu trăisem în douăzeci și șase de ani! Ne-am strigat iubirea ca în prima zi. Ne-am arătat că ne pasă și că ne putem sacrifica unii pentru ceilalți, ne-am protejat de suferința gândurilor care făceau să ne explodeze capul. Nu am lăsat deznădejdea să se vadă, deși fiecare o purta în sufletul său, doar oameni eram. Vorbele erau doar de încurajare, chiar și atunci când sufletul era la pământ.

Eu…

Plângeam pe stradă, să nu mă vadă el. La fel și copiii. Și el, el oare ce făcea când rămânea singur? Întotdeauna m-am întrebat. Cât de mult ne-a iubit, dacă nu s-a lăsat pradă deznădejdii!

Am luptat și am pierdut! Așa a fost să fie. Nu mai contează că am pierdut, că am căzut. Contează că am luptat cu boala, cu sistemul, cu banii care nu ne mai ajungeau, cu nedreptatea din spitale.

Ca să te ridici, trebuie să cazi.

Ca să răsară soarele, trebuie să vină dimineața.

Pentru a trăi, trebuie să te naști.

Pentru a muri, trebuie să trăiești.

Pentru a trăi veșnic în Lumină, trebuie să trăiești frumos, aici, pe pământ.

Pentru a trăi Marea Înviere în Cer, trebuie să mori aici, pe pământul de lut.

Să cazi și să te ridici, nădăjduind la mila Domnului, ca fiu al Lui.

Să fii Lumină!

În toată nebunia aceasta, am întâlnit și oameni adevărați, Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru asta. Despre cei care au fost mai puțin oameni este o altă poveste… Pentru ei trebuie să avem milă și compasiune, căci nu știu ce-i iubirea și nici nu L-au cunoscut pe Dumnezeu.

Eu…

Noi…

Familia noastră am învățat o lecție de viață. Ne-am trezit la realitate, acum altele sunt prioritățile, nu ne mai supără nimicurile!

Am înțeles că viața e scurtă și că venirea noastră pe pământ e doar o lecție. Am învățat despre ale sufletului. Despre cum să fii bun, iubitor de ceilalți, și nu despre a aduna cele materiale. Nu suntem dumnezei, așa cum toți ne credem. Nemuritori și invincibili. Nu suntem stăpâni peste nimic, nici măcar peste noi înșine, nici peste alții, nici peste averi, glorie și altele; căci dacă Dumnezeu nu este, nimic nu este. Dumnezeu și dragostea Lui. Acestea durează veșnic – în rest, toate-s praf scuturat de vânt.

Mie…

În urechi încă mai aud vorbele lui:

– Cât de mult te-am iubit! Am fost un prost, trebuia să-ți fi spus asta tot timpul!

Timpul…

Apropo, știe cineva ce este timpul, timpul acela în care celălalt se luptă cu fiecare clipă care trece, timpul lui devenind eternitate?

Atunci am înțeles amândoi că fuga prin viață, prinși de grijile mărunte, nu ne-a adus eternitatea pe pământ. Pământul cuprinde cu ambele mâini viața, și viața se transformă în eternitate… Toate se conjugă acum la timpul trecut. Și atunci sufletul celui rămas se sparge în mii de bucățele: „Cum, toate sunt acum trecut?”, te întrebi, iar și iar. Și cazi, și la propriu și la figurat. Și, în afară de cei dragi, rămași fiecare cu durerea lui în suflet, care pe care să se susțină în cădere, Cel care mângâie inima omului și-i culege lacrima sufletului este doar Dumnezeu. Fără Dumnezeu sufletul meu ar fi rămas bucăți, cioburi, la pământ. În Dumnezeu mi-am pus nădejdea, ridicându-mi sufletul la cele de Sus; neputința, temerile și frica pe care le-am trăit mi-ar fi lăsat sufletul căzut în deznădejde.

Oameni buni, aveți grijă de voi! Iubiți-vă unii pe alții, după porunca lui Dumnezeu, căci nu știm când vine clipa în care nu vom mai putea face nimic. Asta-i realitatea! Aici suntem doar în vizită. În Rai este Casa noastră, pentru ea merită să facem, din căderile noastre, pod de rugăciune pe care să urcăm la Cer. Acasă ne așteaptă Tatăl plin de iertare. Iubirea Lui merită efortul nostru de-a vrea să fim cu El. Chiar dacă genunchii ne sunt dureros de zdreliți după atâtea căderi, recompensa pentru că ne-am ridicat e ca un balsam, e Dragostea care Este. Dumnezeu este Iubire. Alfa și Omega. Început și Sfârșit. Este Cuvântul care S-a făcut Toate câte Sunt, în Cer, pe Pământ, în Văzduh și pe Ape.

Oare merită căderile mai multe cuvinte decât Ridicările?

Slavă Ție, Doamne, pentru toate!

Gina Dan

Bâcu, Giurgiu

 Text premiat la concursul de

eseuri al lunii august 2018

foto: Ivan Kruk

Octombrie 2018