Între generația de aur a celor ce au pătimit în temnițele comuniste – printre care se numără și Părintele Boris Răduleanu, dar și fiica sa, Galina – și generația tinerilor de astăzi se cască o prăpastie cumplită, începând cu idealurile care ne mișcă, și sfârșind cu aluatul din care suntem plămădiți: unii din diamant, alții din cocă moale. Cuvintele acestor mărturisitori se arcuiesc spre noi ca o punte peste această prăpastie, o punte ce ne îndeamnă să nu uităm că stăm pe umerii unor uriași, și tocmai de aceea putem privi atât de departe. (A.S.)

 Doamna Galina Răduleanu, sunteți un psihiatru cu o experiență bogată în spate. Dacă aţi putea să faceţi o şedinţă de psihoterapie poporului român, ce diagnostic aţi pune?

Poporul român a fost schimbat genetic de cei cincizeci de ani de comunism. Poporul român cel de altădată, bun, omenos, credincios, cuviincios, acel popor nu mai există, decât rămăşiţe, pe ici, pe colo, în creierul munţilor. În rest, am devenit violenţi, intoleranţi, cruzi, lipsiţi de dragoste faţă de părinţi, şi mai ales lipsiţi de dragoste faţă de ţară. Înainte, cea mai mare pedeapsă era exilul. Acuma, se pare că cea mai mare pedeapsă e să rămâi în ţară! Pleci pentru nişte motive economice, că am ajuns să spunem ca latinul: Ubi bene, ibi patria, adică să nu mai avem patrie decât în funcţie de interesele economice. Mi se pare lucrul cel mai îngrozitor.

Să pleci?… Așa, e ca o psihoză: de la 16-17 ani, cei mai buni nu fac altceva decât să se gândească unde să plece, ce burse să ia! Nu-i interesează că ţara rămâne cum rămâne, nu. Nu ne pasă! Cel mai îngrozitor lucru este că nu ne mai pasă: nu ne pasă de părinţi, nu ne pasă de copii, nu ne pasă de ţară. Nu ne pasă decât de propriul nostru înveliş, că nici de sufletul nostru nu ne mai pasă…

„Poporul român trebuie reîncreştinat”

Cum s-a ajuns la o asemenea mutilare?

Din cauza celor cincizeci de ani de comunism, din cauză că, în aceşti cincizeci de ani, a fost interzisă catehizarea. Am ajuns să cred, în acest moment, că poporul român trebuie reîncreştinat. Pentru că ceea ce văd în jur numai creştinism nu se poate numi. Că sunt mici biserici izolate, unde oamenii sunt trăitori, bine – în rest, atitudinea noastră de ură, violenţă, intoleranţă, materialism crâncen, nu se poate numi creştinism.

Eu am o casă într-un sat, unde duminica biserica e goală, nu sunt decât vreo zece babe. Dar cred că preoţii nu se sesizează de lucrul acesta. Mie mi se pare că noi ne aşteptăm apostolii. Pentru că, în general, oamenii nu mai ştiu ce înseamnă religia, nu mai știu ce înseamnă Liturghia… Să vă dau un exemplu, aşa, să zicem hazos. Se duce dimineaţa la 8 băbuţa cu banul la biserică şi pleacă imediat. Şi, când eu mă duc la ora 10, la Liturghie, spune: „Păi acuma veniţi?! Eu am fost deja şi-am dat leturghia”. Deci nu au nici un fel de noţiune de ce înseamnă Liturghia, de cuvintele pe care le rosteşte preotul – şi nu numai acolo, ci în general. Foarte puţine biserici unde credincioşii înţeleg care este momentul euharistic. Am văzut că, la momentul euharistic, la unele biserici din Bucureşti se stă pe scaun, liniştit! Când preotul spune: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri…”, ei stau pe scaun – deci nu ştiu, pentru că nu li se spune, de aceea spun că ar trebui pornită într-adevăr o acţiune de recreştinare.

Cine s-o pornească ?

„Voi sunteţi sarea pământului, dar dacă sarea se strică…” Matei 5:13. Dacă n-ar fi credinţa în mila lui Dumnezeu, aş zice că totul e pierdut. Dar nu cred că Dumnezeu nu va avea milă de poporul acesta.

– Dar ar trebui şi din partea noastră puţină pocăinţă, puţină rugăciune pentru neam, puţin interes…

– Sunt pustnici care se roagă, să nu credeţi că nu există. Poate datorită acestora ne mai ţine Dumnezeu. Sunt locuri pline de evlavie, pline de credinţă, aşa puţine cum sunt, sunt mănăstiri, sunt oameni care merg la pustie… Eu sunt convinsă că, undeva, un germene va porni.

– Aceştia sunt oameni care au o nevoinţă deosebită, dar noi, cei care trăim în lume, ce putem face? Puţinul nostru, pentru a-I aduce jertfă lui Dumnezeu, care ar fi?

– Să avem grijă fiecare de sufletul nostru şi, în măsura în care cel de alături o permite, şi de sufletul celuilalt. Să ne creştem copiii – să-i creştem, nu să-i omorâm! Unde s-a pomenit să fie o a doua Românie omorâtă? Unde s-a pomenit genocidul acesta îngrozitor la care s-a ajuns din pricina așa-zisei libertăţi pe care i-am dat-o femeii? Dar femeia nu e conştientă, absolut nu-i conştientă… Ne omorâm pruncii, sunt locuri în care se închid şcolile, satele sunt părăsite, nu mai sunt copii, şi cei care mai sunt pleacă. Rămânem un ţinut deşert, bun de luat în stăpânire. Poate asta se şi urmăreşte.

„Dacă vor spitale, vor avea parte de spitale de psihiatrie!”

– Privind în jurul nostru cum prin mass-media se încearcă mutilarea sufletelor tinerilor, credeți că putem vorbi de „un nou Piteşti”, „o nouă reeducare”?

– Pe scară largă, da. Ştiţi, se spune în Evanghelie: „Nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul, ci de cei care vă ucid sufletul” cf. Matei 10:28. Acolo, la Pitești se ucidea trupul, aici însă se ucide sufletul, sau cel puțin se caută asta.

E o acţiune satanică, nu e vorba de ceva, aşa, întâmplător – nu e nimic întâmplător. Şi diavolul există! Spunea un mare filosof: „Cea mai mare victorie a diavolului este aceea de a-l face pe om să creadă că el nu există” – or, el există, i se vede acţiunea peste tot. Da, dar noi credem că nu există, aşa cum foarte mulţi cred că nu există Dumnezeu, şi este o acţiune foarte concertată împotriva acelora care cred, şi chiar împotriva noţiunii de credinţă. Tot felul de ONG-uri foarte „luminate” care cer scoaterea icoanelor, scoaterea religiei… Mie mi s-a părut ceva cumplit: dacă în ʼ89, după o perioadă de ateism, la Revoluţie, tinerii îngenuncheau şi cântau „Tatăl nostru” în Piaţa Universităţii, acum, când a fost tragedia de la Colectiv, s-a ieşit în stradă să se strige: „Vrem spitale, nu catedrale”. Aici s-a ajuns, aici s-a ajuns… Ăsta-i tineretul! Păi, dacă vor spitale, cred că vor avea parte de spitale de psihiatrie! Da…

– Dacă ar fi să se facă o terapie pentru aceşti tineri, de unde ar trebui să se înceapă?

– În primul rând, ar trebui să accepte ei, să înțeleagă că sunt bolnavi și să caute vindecarea. În al doilea rând, terapia o poate face nu un medic psihiatru, categoric nu, doar un duhovnic, pentru că sunt atâţia care, găsind duhovnicul, îşi regăsesc şi sufletul şi pornesc pe un drum cu adevărat creştin, de om adevărat.

Nu se pot da nişte reţete – pentru fiecare există altă modalitate, dar omul trebuie să vrea. Taică’miu spunea că credinţa presupune doi factori: tu să vrei, şi Dumnezeu vine la tine. Sau, am găsit un exemplu foarte frumos la un autor englez, care spunea că „în credinţă tu trebuie să te străduieşti să ridici un altar plin cu lemne, dar focul vine din Cer”. Foarte frumos. Tu trebuie să te străduieşti. Nu aştepta. Taică’miu spunea: „Nu poate să intre soarele într-o casă în care sunt obloanele trase; deschide obloanele, atunci va intra soarele!”. Și în Evanghelie se spune: „Eu stau la uşă şi bat” Apoc. 3:20 – păi Hristos nu intră cu forţa: dacă-i deschis intră, dacă nu, nu. Deci trebuie să vrei. Credinţa, după mine, este şi un act de voinţă.

– Cum pot fi aduşi tinerii la biserică?

– Nu se poate spune aşa, ştii, ca la manifestaţie: „Hai la biserică!”. În primul rând, trebuie în sufletul lor să le încolţească dorinţa de-a veni la biserică, de-a simţi ceva în timpul slujbei, de-a veni cu dorul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Nu pot să fie aduşi – cum să fie aduşi?! Ăsta nu este un act de forţă majoră, ăsta este un act de libertate; credinţa e cel mai mare act de libertate. Dumnezeu ne-a făcut liberi, deci tânărul trebuie să aibă conștiinţa că acolo este locul lui, acolo este drumul lui în viaţă, acolo este mântuirea. Nu poţi să zici: „Hai, dom’le, vino, hai, hai!”, ca și cum ar fi obligatoriu, mergi și semnezi condica. Nu. Să simţi că acolo-ți este lucrul cel mai important, acolo e inima ta, acolo e comoara ta cf. Matei 6:21.

Poţi să vorbeşti cu el, fără îndoială, fiecare poate să vorbească, dar scânteia aceea trebuie să iasă din el. Nu se poate prin discuţii: „Hai să te fac credincios, hai să te conving!”. Credința nu e un act raţional. Poate la alte confesiuni, poate la alte religii, dar în Ortodoxie nu e un act raţional. Nu. Trebuie să vrei.

fragment

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Septembrie 2018