Bunica… Cândva a fost și ea doar o fărâmă de copil. Avea pe atunci trei ani. Și, mergând cu părinții pe ulița satului, la margine de drum, lângă rigola cu apă din fața unei case bătrânești, a zărit un mănunchi de frăguțe. Mărunte și coapte, așezate parcă acolo pentru ea. Era doar o fetiță. Și, pentru că așa sunt mereu copiii, și-a întins mânuțele pentru a le culege. O clipă doar. O clipă cât o viață de om!

Și-apoi, fărâma de copil a căzut… Și, din casă în casă, până la marginea cealaltă a satului, sub curgerea apei, copila a fost purtată în josul văii, spre vărsare. Până când, îndemnată de Bunul Dumnezeu, o bătrânică din vremuri demult apuse s-a aplecat spre a ridica pălărioara ce se zărea deasupra apei. Și, cuprinsă de spaimă, a strâns în brațe o fărâmă de copil!

De-atunci, bunica mea și-a pierdut darul vederii, putința de-a zări lumina, de-a privi frumusețile lumii acesteia, bucuria întâlnirii unei priviri mângâietoare și minunea de a-și privi propriul copil la vremea rânduită. A pierdut totul! Dar nici măcar o clipă nu s-a socotit pe sine însăși a fi pierdută. Mi-am petrecut toată copilăria alături de ea, până în cea de pe urmă clipă. Însăși viața ei a fost o minune! Și bunica a fost pentru mine minunea și binecuvântarea vieții mele.

Și-a trăit viața în grădina mângâierilor cerești și și-a primit suferința ca binecuvântare, nicidecum ca blestem. Când eram copil, ascultam Sfintele Evanghelii și-mi spuneam mereu că, dacă Mântuitorul Hristos ar fi fost contemporan cu noi, mi-aș fi luat bunica de mână și El ar fi tămăduit-o. Pentru că Îl iubea cu adevărat! Și-am rămas de-atunci cu credința că, mult prea adesea, noi suntem orbii veacului acestuia și că nouă ne este pecetluită deslușirea adevărului și a binecuvântării. Pentru că noi privim, dar nu vedem; zărim, dar nu deslușim! Ne este mult mai lesne să ne întoarcem privirea și să fugim de teama asumării vreunei responsabilități, menite să ne definească urcușul pe calea vieții duhovnicești.

Bunica mea, însă, făptură firavă fiind, avea darul de a privi limpede prin ochii sufletului. Mi-e inima o rană deschisă când îmi amintesc vorbele unora și ale altora, care îi spuneau mereu că ei s-ar fi sinucis dacă le-ar fi fost hărăzit să trăiască în noapte. Și-mi sângerează sufletul, gândindu-mă câtă durere s-a cuibărit de-a lungul anilor în sufletul ei sensibil. Și cât de adesea și-a rănit picioarele, poticnindu-se până la sânge de pietrele pe care nu le putea zări. Dar mi-e cugetul treaz, și astăzi răsar încă pe firul minții mele cuvintele cu care bunica se împotrivea celor nepricepuți, spunându-le că Dumnezeu este Cel care a suflat peste ea duh de viață, și tot El va fi Cel care, la ceasul hotărât, îi va curma firul vieții.

Pentru că ea vedea limpede cu ochii duhului! Nu-i erau de trebuință ochii firii, atâta vreme cât Lumina sălășluia în căușul inimii ei. Pentru că nu umbla întru întuneric și nu-i era frig sub umbra nopții. Ci îi era inima deschisă spre primirea harului dumnezeiesc și îndumnezeitor, și așa se odihnea în străfundurile ființei ei credința nestrămutată în dreapta rânduială a Ziditorului. Și, iată de ce, între granițele unei lumi care propovăduiește noaptea îndoielii, port în sufletul meu convingerea că bunica mea și-a trăit viața sub oblăduirea minunii. Și că însăși viața i-a fost o minune a devenirii!

Aceasta rămâne și pricina pentru care mi-am petrecut copilăria în lumină, chiar dacă bunica mă întreba mereu cum arată mama – fiica ei – și noi, nepoții pe care ne-a înconjurat cu iubire; ce culoare au jucăriile și florile sau dacă e soare și vreme senină afară. Pentru că, suflet senin fiind, îndrăgea soarele și lumina, bine-știind că Soarele vieții ei era Hristos. Și că Hristos este și rămâne Izvorul minunilor, mari sau mici, cu răsunet peste veacuri sau în taina fiecărui suflet, chiar și într-o lume în care minunile se cer a fi ascunse în spatele cortinei.

Așa se face că astăzi scriu aceste rânduri pentru a mărturisi minunea vieții bunicii mele, în preajma căreia am învățat că orice durere poate fi preschimbată în mărturisire, că întunericul nu se definește mereu prin prisma împovărării, că lumina sălășluiește în noi chiar și atunci când ochii firii ne sunt neputincioși, că adevăratele minuni se petrec zi după zi, în duh de rugăciune și la ceas de taină, nicidecum în lumina reflectoarelor și înaintea oglinzilor retrovizoare ale societății care aleargă cu nesaț în jurul senzaționalului.

Și, mai cu seamă, m-a învățat că viața însăși poate fi o minune!

Irina Căpățână

Sibiu

 Locul I la concursul de

eseuri al lunii iunie 2018

http://familiaortodoxa.ro/magazin_1/produs/septembrie-2018/