Stând și gândindu-mă, îmi dau seama că am petrecut multe momente împreună cu cei dragi, cele mai semnificative fiind cele petrecute cu mama. Inima blândă a mamei este cea care mi-a fost alături în cele mai grele clipe ale vieții, împreună cu ea trecând peste multe clipe grele.

Timiditatea și neîncrederea în mine m-au făcut să fiu un copil închis în sine, sensibil și foarte ușor de rănit. Ajungând adolescentă, am avut de întâmpinat cea mai grea cumpănă din viața mea. Mama, îngerul meu păzitor, mângâierea și lumina mea, stâlpul meu de susținere, a început să-și înece amarul în băutură, din pricina tuturor greutăților care au copleșit-o. Nu mi-a fost ușor, ca suflet de copil, să văd că mama, iubirea mea supremă, se transformă într-un „monstru”… Au urmat multe clipe de durere, iar lacrimile nu mai conteneau să curgă. Poate de aceea izvorul lor a secat, și multă vreme n-am mai reușit să plâng. M-am închis, că așa mi-era firea, și n-am vorbit cu nimeni despre durerea mea cea mare. După mult plâns și întristare, zilele au început să se întunece din ce în ce mai mult, rupând toate legăturile cu cei din jur și cu mama, ajungând chiar să-i urăsc din tot sufletul meu. Liceul l-am terminat afundându-mă și mai mult în groapa în care eram.

Din marea milă și dragoste a Domnului, la vârsta de 17 ani am întâlnit un băiat care m-a plăcut, deși nu eram la fel de atrăgătoare ca prietenele mele. Nu îndrăzneam să mă gândesc cât de puțin la el… Mi se părea prea frumos pentru mine, dar la Domnul toate sunt cu putință. Ne-am plăcut, ne-am iubit și am închegat o relație care încă viază de unsprezece ani de zile, slavă lui Dumnezeu! Doi ani am comunicat la distanță și ne vedeam destul de rar, apoi am luat hotărârea să mă mut la el. Problemele mele nu dispăruseră, dar nici el, nici nimeni altcineva nu știa nimic. Mă vedea cam ciudățică și că nu prea cooperam, dar punea toate acestea pe seama timidității și mă iubea așa cum eram.

Au trecut anii și am început să mă îngrijorez din ce în ce mai mult de trăirile mele, și am zis să caut ajutor. Am început să-i explic iubitului meu prin ce treceam, dar el nu înțelegea și zicea că n-am nimic. Așa am început să caut singură rezolvări. Am început să caut pe internet metode de vindecare a depresiei, astfel că am căzut în înșelarea yoghină și agnostică – că acum toate sunt amestecate. Mi-am luat cărți și am făcut tot posibilul să mă rup de credința mea ortodoxă, pe care o consideram unul dintre motivele pentru care am căzut psihic. Așa cum citisem într-o carte, nu doream să mă mai simt ca un „vierme păcătos”, astfel că a trebuit să renunț urgent la religia mea.

A fost o cădere imensă și o moarte sigură a sufletului meu, pe care am trăit-o din plin.

Meditam și vedeam „lumini”, mă linișteam și deveneam insensibilă la tot, suferința dispărând… Credeam că am ajuns la iluminare. Dar toate aceste trăiri durau puțin, ca mai apoi să cad și mai rău. Cu toate acestea, insistam și tot încercam să ajung la „fericirea absolută” prin meditație yoghină. Am renunțat cu frică și cu groază atunci când, în loc de „lumini”, începusem să văd… diavoli. Mă dădusem cu totul diavolului… Dumnezeu nu mai încăpea în sufletul meu.

Diavolul mi-a dat multe ispite și m-a chinuit tare. Pot să zic că trăiam iadul pe pământ. Rugăciunea… nu mă mai hrănea deloc. Nu o mai trăiam în suflet deloc, deși mă forțam să mă rog. Dumnezeu… nu mai era acolo unde Îl știam, în inima mea. Nu-L mai găseam nicăieri și nu-L mai simțeam. Diavolul îmi dădea nenumărate gânduri negre, de care nu reușeam să scap cu nici un chip. Îmi insufla să fac cele mai cumplite lucruri, cum ar fi să-mi ucid iubitul sau familia… Îmi era foarte greu să mă opun, drept pentru care, cu frică vă mărturisesc, am încercat să-mi iau viața… Gândeam că mai bine ajung eu în iad decât să fac vreun rău celor dragi…

Am luat cincisprezece calmante puternice și am băut și clor, și spirt, și seara m-am culcat cu gândul că a două zi nu voi mai fi vie, dar… mila și dragostea Domnului, care e mare, m-a apărat și nu m-au vătămat cu nimic acestea. A două zi m-am trezit vie, fără nici cea mai mică stare de rău. Disperată, am luat hotărârea să fac și lucrul la care mă gândeam cel mai puțin: să merg la un preot… Așa că m-am interesat de un preot bun și am mers la dânsul, astfel că acest minunat preot m-a ajutat, m-a ajutat enorm… și, ușor-ușor, am început să mă ridic din patul morții, urcând cu pași mici, dar siguri, către Dumnezeu.

Așa am început să citesc Biblia, care pentru mine a fost o carte vie, prin care L-am cunoscut pe Hristos, am început să merg la biserică, să mă spovedesc… Lucrurile s-au așezat un pic pe linia de plutire, dar neliniștile duse la extrem nu au luat sfârșit. Rugăciunile Părintelui m-au purtat în mâinile lor cât să am timp să mă întăresc în credință, ca să pot lupta singură. Dar peste un an de zile a sosit un nou moment de cumpănă: am făcut o criză psihotică destul de dură. Am lipsit o noapte de acasă, noapte în care iubitul meu, disperat, nu știa pe unde să mă mai caute. M-a găsit a doua zi la Spitalul de Urgență. Câtă bucurie avea când m-a găsit… și câtă întristare când m-a văzut în ce hal eram… Nu mai judecam… deloc… M-a adus acasă strângându-mă tare la piept, cu lacrimi în ochi. În seara aceea am mai făcut o criză, amenințându-l și chiar încercând… să-l omor… pe iubitul meu… Speriat din cale-afară, a chemat Salvarea și m-a dus la Spitalul de boli psihice.

Eu am plecat… el a rămas acasă, nedumerit și cu lacrimi dureroase, necunoscute până atunci…

A venit să mă viziteze a două zi, aducându-mi toate cele necesare. M-a găsit în salonul de femei, în spatele a două uși mari de fier, zăvorâte… A vorbit cu asistenta și a intrat să mă vadă. A găsit acolo o altă persoană, nicidecum iubita pe care o știa el: cu ochii tulburi și pe jumătate adormită, nu vroia să-l primească, spunându-i să plece.

Credeam că nu va mai veni la mine… dar, deși îl alungam, nu am rămas fără mângâierile și încurajările lui. Am stat trei săptămâni internată, săptămâni în care la câteva zile eram vizitată de iubitul meu, care îmi aducea tot ce aveam nevoie. Se așeza în pat, lângă mine, mă mângâia, mă încuraja și mă îmbrățișa.

În acest timp cât am stat eu în spital, el acasă nu mai avea nopți și nu știa dacă numărul lacrimilor sale a întrecut numărul firelor de nisip… Eu nu mai știam de mine, dar el suferea enorm și nu mai știa cum să se încurajeze ca să nu-mi arate mie suferința sa. A dus lupte imense cu sine… Cugetul și prietenii îi spuneau să mă părăsească: „Doar n-o să stai cu o nebună toată viața! Ești tânăr și ai o viață înainte…”, dar el s-a împotrivit sieși și a ales să rămână alături de mine, chiar cu riscul de-a nu mă vindeca niciodată și cu teama că în orice clipă îi pot face rău… A promis în fața lui Dumnezeu că nu mă va părăsi niciodată și nu și-a putut încălca promisiunea. Nu a lipsit nici rugăciunea îndurerată din sufletul său. L-a rugat pe Dumnezeu și pe Măicuța Domnului măcar cât de puțin să mă pună pe picioare… Rugăciunile i-au fost ascultate și i s-a oferit mai mult decât a cerut. A căutat ajutor și la un Părinte al unei mănăstiri, care l-a îndemnat să ne căsătorim urgent, ca lucrurile să se așeze. Asta am și făcut, la o săptămână după ce am ieșit din spital.

Și înainte de căsătorie au fost piedici, inclusiv din partea mea, dar soțul meu nu a renunțat până nu ne-am căsătorit. Eu nu mi-am revenit după ce am ieșit din spital, așa că după două săptămâni iarăși m-am internat. Probabil a fost o nouă încercare pentru soțul meu, care nu a renunțat nicidecum să aibă grijă de mine.

Am ieșit din spital, am schimbat medicul și, ușor, ușor, lucrurile s-au aranjat, slavă Domnului! Acum sunt mai bine ca oricând. Sunt fericită și mă bucur de viață cu adevărat. Dar toate acestea le-am reușit doar cu Dumnezeu, care ne-a dăruit mult mai mult decât ne așteptam…

Multe s-au schimbat de la această întâmplare, dar toate spre bine. Acum suntem mai fericiți unul cu celălalt, iar dragostea care ne leagă a devenit mult mai puternică, și parcă nu mai ține de lumea aceasta…

Împreună, inimă lângă inimă, suflet lângă suflet și cu Dumnezeu de mână am reușit. Am învins teama, minciuna vieții și, aș putea spune eu, chiar și moartea… Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 Anonimă

Locul I la concursul de eseuri

al lunii decembrie 2017

August 2018

Foto: Ilarion Moga