21 noiembrie 1918  – †10 august 2003

 În 2018 se împlinesc 100 de ani de la naştere şi 15 ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui profesor Constantin Galeriu. Fostul șef de promoție de la Teologie, ajuns preot de țară, a fost chemat la oraș de către un episcop impresionat de cuvântările sale. A slujit la Parohia Sfântul Vasile din Ploiești un sfert de veac, iar din anul 1973 a fost numit asistent spiritual și în anul următor profesor la Facultatea de Teolgie din capitală. Întrucât prin atitudinea sa „deranjase” regimul ateu, fusese întemnițat în mai multe rânduri la începutul anilor ’50. Acei ani grei, dar și alte încercări de pe cărarea vieții aveau să-l îndreptățească să spună adesea iubiților săi studenți, astăzi preoți: „Vă vorbesc dintr-o rană sufletească” sau „De-a  lungul anilor mi-am luat viața în serios!”.

În ultimele trei decenii de viață, Părintele a slujit la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, iar după 1989 a conferențiat de-a lungul și de-a latul țării, fără a-și cruța bătrânețile, ca un adevărat Apostol. Redăm în cele ce urmează o scrisoare primită la redacţie de la un fiu duhovnicesc. (pr. I.I.)

 

Am fost şi mă consider şi acum unul dintre ucenicii părintelui Galeriu, chiar dacă, în unele privinţe, ne deosebeam. Eu personal îi sunt dator cu viaţa mea, pentru că mi-a dăruit o altă viaţă: viaţa cea adevărată, viaţa în Hristos. Deşi era un om al cuvântului dumnezeiesc, el nu prea ne spunea cum să facem, dar ne îndruma prin exemplul său.

Îmi amintesc că l-am întrebat odată cum să spun Rugăciunea lui Iisus. În loc să-mi spună să alung toate gândurile, să mă concentrez pe cuvinte, ca fiind adresate lui Hristos şi altele pe care le puteam găsi în cărţi, mi-a spus doar: „Fă aşa!ˮ. A închis ochii şi a rămas tăcut câteva momente, cu mâna dreaptă în dreptul inimii. Atât!

Acum, la atâţia ani de la plecarea părintelui nostru la Cel pe care L-a iubit mai mult decât viaţa sa, eu îl văd ca pe un vas sfinţit, pe care Dumnezeu l-a umplut cu darurile Sale. Toţi suntem vase în care Dumnezeu toarnă câte ceva din ale Sale. Părintele Galeriu însă a fost cu siguranţă unul dintre cele mai încăpătoare. Unii primesc, dar nu dau mai departe. Părintele a dat cât a putut de mult şi, slavă Domnului, a avut ce da!

Cred că părintele Galeriu – avva Galeriu – poate fi comparat cu un potir al lui Dumnezeu, din care se împărtăşeau cu toţii: şi noi, cei care îi eram apropiaţi, dar şi cei care îl întâlneau doar trecător.

„Pot să renunţ, dar nu pot să refuz 

O să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evidenţiez câteva dintre virtuţile sale. În primul rând, părintele nostru avea un principiu de temelie pe care voia să ni-l transmită şi nouă: să facem ca binele să devină „contagiosˮ! Şi el a făcut asta toată viaţa sa.

Primul dar dumnezeiesc pe care părintele Galeriu l-a răspândit în jurul său a fost cel al dragostei de Dumnezeu. Nu voi da exemple, pentru că întreaga viaţă a părintelui a fost un exemplu de dragoste nesfârşită pentru Dumnezeu, pusă în cuvânt şi în faptă. Dragoste trăită, cum spunea părintele, „în viul vieţiiˮ. Al doilea dar al său a fost dragostea de aproapele,  tradusă în  darul jertfelniciei, al compasiunii, dar şi al bucuriei în Hristos pentru semenii tăi. E cunoscut faptul că părintele, într-una din detenţiile sale din vremea comunismului, când era la muncă, parcă la Canal, şi-a scos bocancii din picioare şi i-a dăruit unui bătrân cu tălpile sângerânde, apoi a continuat munca în picioarele goale pe bolovani şi glod uscat. Părintele, în orice situaţie şi la orice oră, accepta cu bucurie o solicitare duhovnicească sau materială din partea oricui ar fi venit. Spunea: „Pot să renunţ, dar nu pot să refuzˮ. Renunţarea era de la sine însăşi. Se bucura cu cei ce se bucurau şi se îndurera cu cei îndureraţi. Compasiunea sa se îndrepta și către cei de alt neam sau credinţă.

Părintele Galeriu mai avea darul milosteniei – sau, cum spune Părintele Patriarh Daniel, „darul iubirii milostiveˮ. Am văzut cum, într-o duminică, după miruit, o bătrână sărmană i s-a plâns că îngheaţă în casă, neavând lemne de foc. Părintele a luat-o de mână şi s-a îndreptat spre ieşire, parcă căutând pe cineva care trebuia să vină. Doar peste câteva clipe au intrat în biserică două doamne corpolente, bine îmbrăcate, care l-au rugat pe părintele să primească un semn al recunoştinţei lor pentru un mare bine făcut lor cândva de dânsul. Şi i-au înmânat un plic gros. Părintele le-a mulţumit şi, spre stupefacţia lor, fără să se uite măcar la plic, l-a dat pe loc bătrânei pe care o ţinea de mână.

„Vă aşteptam. Poftiţi la masă! 

Părintele, ca un adevărat preot de vocaţie, nu şi-a legat niciodată lucrarea sa de vreo răsplată materială sau de altă natură. Nu a avut casă proprie şi nici maşină. A primit odată, pe când se reconsolida turla bisericii avariată de cutremure, două cecuri a câte 25.000 de dolari fiecare, de la nişte credincioşi din America. Un cec era pentru biserică, iar celălalt pentru nevoile sale personale. Părintele, fără nici o ezitare, l-a dăruit şi pe al dânsului bisericii. Ştiu asta pentru că soţia mea se ocupa de contabilitatea lucrărilor de refacere a turlei.

Părintele Galeriu şi preoteasa sa, doamna Argentina, aveau permanent casa deschisă şi pregătită pentru a primi şi oameni străini. Uneori aveau loc scene de pateric.

Într-o duminică după-amiază, când părintele lua masa în casă, în faţa uşii au apărut două martore ale lui Iehova, care au început să strige, proferând injurii la adresa preoţilor, a Bisericii etc. După un timp, văzând că nu pleacă, doamna pretoteasă şi bucătăreasa, o femeie solidă şi dintr-o bucată, au ieşit din casă pentru a le pofti afară din curte pe cele două sărmane trompete ale necuratului. Deodată, pe uşă apare din casă părintele în reverendă, cu un şervet la gât – se ridicase doar de la masă – şi, cu braţele deschise, trece printre cei doi străjeri feminini ai săi şi se adresează duşmancelor: „Bine aţi venit, dragele mele, vă aşteptam. Poftiţi la masă! Apoi, fără să i se poată împotrivi, le-a luat de mână şi le-a pus la masă pe cele două, care amuţiseră de uimire. Nu ştiu cât a durat întâlnirea, dar mi s-a spus că părintele le-a readus la Hristos.

Deşi părintele îşi cunoştea valoarea şi harismele, toate le punea pe seama milei, bunătăţii şi proniei lui Dumnezeu, şi nu l-am auzit lăudându-se niciodată. Avea dânsul o vorbă frumoasă: „Nu sunt nici de lăudat, dar nici de lepădat!ˮ.

Părintele profesor Gheorghe Ispas, parohul bisericii Sfântul Mina din Bucureşti, ne-a povestit câtorva cum, fiind pe stradă cu părintele Galeriu, a trecut pe lângă ei un tramvai plin, cu uşile deschise. De pe scara tramvaiului, din mers, un tânăr de-ai noștri, de culoare, i-a tras un scuipat abundent părintelui pe reverendă. Părintele Galeriu, calm şi blând, a dat o binecuvântare spre „viteazulˮ care se îndepărta, şi-a scos batista, s-a şters şi şi-a continuat drumul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Părintele a mai avut darul unei memorii prodigioase şi a unei cunoaşteri vaste şi profunde într-o mulţime de domenii şi discipline, rod atât al harului lui Dumnezeu, cât şi al unui neobosit studiu personal. Dar, fie că era medicină sau psihologie, istorie sau fizică cuantică, folosofie sau biologie, toate le trecea prin filtrul adevărului şi al dragostei dumnezeieşti. Şi, uimitor, era la curent chiar şi cu componenţa echipei naţionale de fotbal!

Darul înaintevederii 

Părintele Galeriu este recunoscut ca unul din cei mai mari predicatori ortodocşi români contemporani. Părintele nu respecta niciun şablon omiletic, dar avea cuvinte de foc, cuvinte care zguduiau, trezeau la viaţă, îţi răspundeau la întrebări înainte de a i le pune. Răspundea la întrebări esenţiale, care atingeau temelia lucrurilor, a existenţei, care redau sensul pierdut al multor vieţi.

Părintele drag al nostru avea şi darul înaintevederii. Soţia mea, care avea o tumoare tiroidiană foarte mare – doctorii îi spuneau „nodul”, dar era de mărimea unui ou de gâscă –, a fost sfătuită de cel mai bun doctor endocrinolog din ţară să se opereze. S-a dus la părintele nostru, care îi era şi ei duhovnic, să îi dea binecuvântare pentru operaţie. Era deja programată. Părintele s-a rugat câteva clipe, apoi i-a zis: „Doiniţa, tu nu eşti de operaţie. Caută să te trateziˮ. Cuvântul duhovnicului versus cuvântul celui mai bun specialist din ţară! Povestea e mai lungă şi nu poate fi redată aici în amănunt. Cert e că, internându-se totuşi, a făcut un blocaj renal în spital, a scăpat ca prin urechile acului de la moarte şi operaţia s-a amânat. Între timp, a găsit un medic care i-a prescris un tratament care a scăpat-o de tumoare fără operaţie. Aşa cum i-a spus părintele după câteva clipe de rugăciune.

Le fel, şi copiilor noştri cei mari, Emanuel şi Cristiana, părintele Galeriu le-a văzut şi le-a marcat viitorul. Băiatului nostru cel mare, Victor-Emanuel, când era în şcoala generală şi maică-sa i-a arătat părintelui o scândurică sculptată de el, părintele i-a spus că din sculptură va trăi. Acum, deşi este preot bun şi apreciat, cu şapte copii, din sculptură îşi întreţine familia. Despre fiica noastră Cristiana, care acum este soţie de preot, şi cu doi copilaşi, pe când era în şcoala primară, învăţătoarea ne-a spus că are probleme serioase la învăţătură, mai ales la matematică, din cauza – credea ea – unui handicap intelectual. Soţia, îngrijorată, a mers la părintele pentru sfat. Ce credeţi că i-a spus părintele? „Doiniţa, fata voastră este de matematici superioare. Ea din matematică va trăiˮ. Şi fiica noastră, cea cu „handicap intelectualˮ, a terminat Electronica la stat, cu brio, şi de curând a terminat şi Facultatea de Matematică, şi este profesoară de informatică şi matematică!

„De poţi face ceva, ajută-mă! 

Printre cele mai mari daruri care au umplut potirul părintelui nostru a fost cel al rugăciunii. Ţin minte că am avut la un moment dat o altercaţie dură cu şeful hoţilor de buzunare din cartierul unde locuiam. L-am întrerupt cam brutal din activitatea sa „profesională” şi a ieşit cu bătaie (din partea lui). Mi-a cerut şi o sumă mare de bani ca să mă lase în pace. I-am răspuns fără nici o teamă, ceea ce l-a descumpănit şi a plecat. Totuşi, aveam o soţie şi trei copii, într-un cartier mărginaş, în care nu prea vedeam poliţia la faţă. M-am dus direct la părintele şi i-am povestit ce s-a întâmplat. După ce m-a sfătuit să nu mai intervin decât dacă cineva e în pericol de moarte, mi-a spus să merg acasă fără grijă. Din acel moment Porojică – aşa îl chema pe bandit –, care era o matahală de om, timp de trei săptămâni, deşi ne întâlneam aproape zilnic, el pur şi simplu nu mă vedea, iar când intram într-un magazin în care opera el şi cu ai lui, ieşeau val-vârtej, speriaţi, parcă eram cu trupa de jandarmi după mine. Sigur, rugăciunile părintelui îşi făceau efectul, pentru că de mine nu aveau de ce să se teamă.

O altă întâmplare care arată puterea rugăciunii părintelui a fost aceasta. Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, apare în biserică un bărbat care îl roagă pe părintele să vină cu el. Unde? Să spună un cuvânt de folos la inaugurarea primei celule a Armatei Salvării din România, în cadrul aşa-numiţilor „Creştini după Evanghelie”. La sectanţi!… Nu-mi explic nici acum îndrăzneala acelui om. Părintele s-a gândit puţin şi mi-a spus: „Florineˮ – aşa îmi spunea dânsul – „mergi tu în locul meuˮ. Cum să merg eu la sectanţi în locul părintelui Galeriu, şi ca reprezentant al Ortodoxiei?… Eram student la Teologie, cred că în an terminal. Am făcut ascultare de duhovnic şi m-am dus. Era o sală mare, arhiplină, în care erau prezenţi şi reprezentanţi ai primăriei, parcă şi de la Culte. Se uitau sectanţii la mine ca la urs. În sfârşit, mi-au dat şi mie cuvântul. Cât am aşteptat, m-am tot gândit ce să spun, dar nu se lega nimic. Când m-am urcat pe estradă, la microfon, dintr-odată au început să curgă vorbele ca apa. Am vorbit sută la sută ortodox. Şi, la tot ce le spuneam, ca ortodox care nu se joacă cu cuvintele, ei îmi răspundeau, cu entuziasm chiar: „Amin!ˮ. Şi au tot repetat „Amin!ˮ până la finalul cuvântării mele. Ce putea să fie asta? Delir în masă, sau convertire în masă? Nici una, nici alta. Era doar urmarea rugăciunilor părintelui care, fără să meargă el însuşi, a făcut să se audă şi chiar să fie primit un cuvânt ortodox într-o adunare de sectari, cuvânt care, poate, avea să lucreze tainic în inima vreunuia dintre ei. Mare e puterea Ta, Doamne!

La sfârşitul unei Sfinte Liturghii, duminica, au apărut în biserica Sfântul Silvestru două doamne mai vârstnice, susţinând de subţiori o tânără ce părea să nu ştie de ea şi care abia păşea. Însoţitoarele, mama şi mătuşa fetei, i-au spus părintelui, în cuvinte puţine, că fata, care ajunsese o semi-legumă şi avea în plus și strabism (se uita cruciş) – în urma unor exerciţii yoga – a fost externată din spital în starea aceasta de către medici, care au declarat, după încercări de tratament, că nu e de competenţa lor. Mama îndurerată i-a spus părintelui Galeriu, precum tatăl copilului demonizat lui Hristos: „De poţi face ceva, ajută-mă!ˮ. Părintele i-a chemat pe cei doi preoţi coslujitori, părintele Nicolae Bordaşiu şi părintele Ştefan Alexe – Dumnezeu să-l odihnească! –, şi le-a propus să-i facă Sfântul Maslu. Fetei i s-au făcut trei slujbe de maslu, în decurs de o săptămână. După primul maslu – am fost de faţă – ochii i s-au îndreptat şi părea că înţelege ce se întâmplă în jurul ei. După al doilea şi-a revenit complet, dar a venit şi la al treilea, pentru stabilizarea stării de sănătate. Sigur, a urmat, când a redevenit conştientă, şi spovedania, care era neapărat necesară.

Au fost şi alte vindecări minunate, trupeşti şi mai ales sufleteşti, prin rugăciunile părintelui nostru, dar la aceasta am fost martor nemijlocit.

„Fericiţi făcătorii de pace… 

Părintele Galeriu a avut şi darul de a aduce pacea lui Hristos. Pe lângă pacea pe care ne-o dăruia nouă, celor care cu îndrumarea şi rugăciunile lui ne regăseam rostul şi sensul vieţii, părintele a avut o contribuţie importantă la salvarea păcii sociale, într-un moment când era pe cale să izbucnească un război civil în România.

În ianuarie 1999 a avut loc a cincea mineriadă din România postdecembristă. După ce 15-20.000 de mineri, sprijiniţi de localnici, au învins 2.000 de jandarmi şi forţe speciale la Costeşti, judeţul Vâlcea, şi pe majoritatea i-au luat ostatici, preşedintele de atunci, Emil Constantinescu, sprijinit de clasa politică, a luat o hotărâre iresponsabilă şi a trimis armata, ca la război, în întâmpinarea răsculaţilor. Ar fi ieşit un măcel îngrozitor şi de o parte, şi de cealaltă, pentru că armata avea putere de foc, iar minerii şi localnicii erau mulţi, hotărâţi, curajoşi, cu multe basculante, excavatoare şi alte utilaje, greu de oprit. În acele momente, când toată ţara era cu sufletul la gură – totul se transmitea în direct – eram la părintele în casă. La un moment dat, la telefon sună părintele lector Dumitru Pintea de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi i se adresează părintelui Galeriu: „Părinte, ce facem? Sunt copiii noştri. Îi lăsăm să se omoare între ei?ˮ. Părintele Galeriu s-a scuturat şi a spus: „Nu, nu se poate!ˮ. A închis telefonul şi l-a sunat imediat pe Părintele Patriarh Teoctist, cu care nu oricine putea lua legătura oricând. Sfătuindu-se amândoi, au ajuns la concluzia că cel mai nimerit pentru a încerca aplanarea conflictului era Preasfinţitul Ioan Selejan, episcopul de atunci al Covasnei şi Harghitei, care fusese duhovnicul lui Miron Cozma, liderul minerilor răsculaţi şi, în acelaşi timp – el, episcopul – era cunoscut şi respectat de mineri. Patriarhul l-a sunat de urgenţă pe Preasfinţitul Ioan, iar acesta a iniţiat şi organizat tratativele ce s-au concretizat prin ceea ce a rămas ca „Pacea de la (Mănăstirea) Coziaˮ. Astfel, Dumnezeu a rânduit ca părintele Galeriu să fie o verigă importantă prin care harul Său a readus pacea între români.

Nu în ultimul rând, părintele Galeriu a primit de la Dumnezeu şi a cultivat toată viaţa darul răbdării în suferinţă cu inimă bună. Părintele a răbdat, fără să se plângă, ştiind că tot ceea ce ne atinge e cu voia sau cu îngăduinţa lui Dumnezeu spre folosul nostru: şi detenţii, în închisoare, şi colonii de muncă forţată, şi boli, şi umilinţe, şi bătăi cumplite, ca cea din vara lui 1989.

Experiența Luminii necreate 

Părintele Galeriu a primit darul de a fi învăluit în Lumina necreată, pe care o cântă Sfântul Simeon Noul Teolog în poemele sale şi despre care aflăm şi din viaţa Sfântulului Serafim de Sarov sau în scrierile Sfântulului Grigorie Palama. Aceasta o ştim şi de la un om cu frica lui Dumnezeu. El mi-a spus că, înainte de a-mi destăinui mie minunea la care a fost martor, treizeci şi ceva de ani nu mai vorbise despre ea decât duhovnicului său. Voi povesti cu cuvintele lui, deci la persoana întâi:

„Aveam cam 18 ani şi urmam o şcoală profesională în Ploieşti. Obişnuiam să merg duminica la biserica unde slujea părintele Galeriu, pentru că mă atrăgeau foarte mult predicile lui. Într-o duminică, eram în strană cu cântăreţii când, deodată, curând după începutul predicii, văd că faţa părintelui începe să strălucească, în jurul capului său apare un nimb de lumină aurie care se tot măreşte. Această lumină a acoperit catapeteasma bisericii, apoi s-a tot răspândit dinspre părinte, cuprinzând toată biserica şi oamenii din ea, până spre ieşire. Era o lumină dulce, caldă. Deodată, după ce am fost şi eu cuprins în această lumină, am simţit că părăsesc biserica şi mă îndrept în sus cu o viteză ameţitoare. Nu ştiu cât a durat drumul acesta, dar ştiu că mi s-a făcut foarte frică şi am spus: «Doamne, sunt prea tânăr. Nu vreau să mor!». Şi m-am oprit. Apoi, cu aceeaşi viteză, m-am întors înapoi. M-am trezit la loc în biserică, spre sfârşitul predicii, când lumina se retrăgea spre capul părintelui, în sens invers de cum izvorâse. Când mi-a venit rândul la miruit, părintele m-a privit în ochi, ca şi când ştia că i-am aflat taina, dar nu a spus nimic.

După aceea, în biserică şi pe drum spre internatul unde locuiam, pe oamenii pe care îi auzeam vorbind nu-i înţelegeam. Parcă vorbeau un fel de italiană cu spaniolă; suna cunoscut, dar de neînţeles. În drumul meu, am dat de o cofetărie în care am intrat, m-am aşezat la o masă unde, fără să spun nimic, am fost servit cu o prăjitură pe care aş fi voit să o comand. Nu mi s-a cerut să o plătesc şi nu mai ştiu dacă am plătit-o. Am plecat şi pe drum am întâlnit doi bărbaţi care se certau şi i-am judecat. În momentul acela, am reînceput să înţeleg ce vorbeau cei din jurul meu. Practic, abia atunci mi s-a părut că m-am întors cu totul în lumea noastră.

Aceasta este povestea mea cu taina părintelui Galeriu şi, nu ştiu de ce, dar nu am mai spus-o până acum, de atâţia ani, decât părintelui meu duhovnic.

 

(…)

Preot Florin Emanuel Ganciu

Centrul de Îngrijire şi Asistenţă nr. 1,

Sfântul Vasile, Bucureşti

August 2018