Continuăm în acest număr istoria vindecării minunate a Daianei Talianu, medic oftalmolog român din Belgia, care a biruit în două rânduri cancerul. Descoperim din această poveste puterea vindecătoare a rugăciunii făcute pentru ceilalţi, descoperim puterea unei parohii vii, în care toţi sar atunci când un suflet strigă cu disperare: „Ajutor!”.

Atunci când durerea celuilalt devine durerea ta, roagă-te pentru el ca pentru tine, iar Domnul cel Bun şi Milostiv nu va întârzia să-Și arate iubirea. (R.T.)

 

– Doamnă Daiana, ne-ați povestit că ați trecut prin câteva încercări grele: un cancer ovarian, cu manifestări extrem de rare, în urma căruia ați fost pe punctul de-a vă pierde vederea, apoi un nou cancer, la vezică. V-aţi supărat pe Dumnezeu pentru încercările prin care ați trecut? I-aţi reproşat: „De ce eu?”?

Daiana: Nu, de supărat nu m-am supărat. Am încercat să înţeleg de ce, să înţeleg care e scopul a ceea ce mi se întâmplă. După aceea mi-am dat seama că, practic, schimbarea asta de viaţă mi-a adus mult mai multă bucurie decât puteam să-mi închipui. Modul cum eram înainte, modul cum gândeam, modul cum simţeam – ştiam că nu e bine, dar nu ştiam ce anume nu e bine.

Deşi material nu aveam de ce să mă plâng, totuși nu aveam acea bucurie, acea linişte… Eram tot timpul în căutare de ceva, şi nu ştiam ce anume. De aceea, în momentul în care a venit diagnosticul, şi prima oară, şi a doua oară, am înţeles că, de fapt, Dumnezeu îmi vrea binele, nu vrea să mă mai întorc spre lucruri care mă macină, care mă chinuie, care mă consumă, care-mi fac rău. Şi, efectiv, lucrul ăsta l-am simţit pentru toată familia, că aceste încercări ne-au unit, ne-au schimbat modul de-a gândi, ne-au schimbat modul de-a privi copiii, de-a privi problemele – ne-au schimbat foarte mult aceste încercări, şi eu zic că în bine.

Până la urmă, acum, patru ani trecând – şi nu numai acum, ci şi atunci – am simţit o bucurie… Chiar și în perioada cu chimioterapia, nu am simţit acea dărâmare; nu, am simţit o linişte şi o pace şi o bucurie extraordinară. Ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu mi-a dat oameni care m-au înconjurat cu credinţă şi cu putere, toate acestea nu m-au lăsat niciodată să cad. În momentul în care simţeam că sunt pe punctul să cad, mă duceam la rugăciune, mă duceam şi mă simţeam, aşa, ca Sfântul Petru când se ruga: se îneca şi întindea mâna către Iisus ca să-l ridice din apă, să nu se scufunde…

„Am rugăciunile în spate, suntem acoperiţi”

– La al doilea cancer speraţi că o să vă vindecaţi?

Daiana: Al doilea cancer, cu rugăciunile Părintelui şi rugăciunile tuturor, deja nu l-am mai privit cu disperare, l-am privit mult mai relaxată. Am fost operată, am început o chimioterapie locală și, slavă Domnului, lucrurile au mers bine.

Dacian: În momentul în care îi ceream Părintelui să se roage pentru noi, numai aşa pleca starea aceea, altfel nu pleca. La orice examen, la orice analiză, la orice operaţie se punea întâi motorul „candelei”[1] în funcţiune, și ştiam că totul o să meargă bine, neîncepând nici examenul, nici operaţia, nimic. Deja ştiam că lumea se roagă, este bine, deci „umbrela” e pusă, mergem înainte.

Nu făceam nimic fără să avem binecuvântarea Părintelui, şi soţia, așa cum a spus, era liniştită – o vedeam liniştită şi ştiam că e liniştită: „Mă duc la operaţie. Nu ştiu cum va fi, dar am rugăciunile în spate, e suficient, suntem acoperiţi”. Așa a fost totdeauna, altfel nu plecam nicăieri. Îi trimiteam mesaj Părintelui, dacă era ceva urgent şi nu puteam să-l vedem; îi spuneam: „Părinte, uite, mâine mă duc la analize”. Şi apoi Părintele spunea: „Cum a fost?”.

Din momentul acestei boli, și eu, şi soţia ne-am schimbat, ne-am schimbat foarte mult. Pentru ea, a fost ce a fost, și durere, şi binecuvântare în acelaşi timp, pentru că ne-a îndreptat spre Dumnezeu pe toţi, de la cel mai mic la cel mai mare. Până la a treia spiţă din neam toată lumea se ruga şi se spovedea şi ştia că era un lanţ al rugăciunii care se pornea în momentele cheie ale tratamentului.

Daiana: Şi nu numai – ci întotdeauna.

Dacian: Şi nu numai. Astfel încât pe Părintele l-am pus stâlp al familiei, l-am pus „naş” – nu ştiu cum să spun altcumva. Adică, chiar şi atunci când plecam în pelerinaj, nu luam biletele până nu spuneam: „Părinte, vrem să plecăm”. Odată am luat, şi ne-a fost aşa de ruşine când i-am zis: „Am luat biletele, daţi-ne binecuvântare…”. Atât de ruşine ne-a fost… Şi de atunci nu mai facem. Orice facem, bilete, tot, luăm binecuvântare.

Daiana: Am încercat să nu mai facem voia noastră, pentru că voia noastră nu e întotdeauna cea mai bună. Am învăţat lucrul acesta. Credem că ceva e bine şi, peste un timp se dovedeşte că, de fapt, nu e deloc bine şi trebuia făcut altceva. Am învăţat să căutăm voia lui Dumnezeu prin duhovnic, şi nu voia noastră. De aceea soţul zicea că ne-a fost ruşine, pentru că aceea nu a mai fost cerere de binecuvântare, tot voia noastră a fost.

Și, la fel și fetiţa, când s-a hotărât la ce facultate să dea, a mers şi a vorbit cu Părintele, ca să aibă binecuvântare în ceea ce vrea să facă. În toate încercăm şi pe copii să-i educăm aşa, încercăm să-i facem să înţeleagă că, practic, indiferent unde le va duce viaţa paşii, tot spre Dumnezeu trebuie să se întoarcă, acolo e singurul sprijin.

„Mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu ceva”

– Spuneţi-ne despre regimul alimentar pe care l-aţi urmat pentru a vă vindeca.

Daiana: Aici a fost o schimbare pe care am impus-o un pic întregii familii, mai mult sau mai puţin. În momentul în care am primit diagnosticul şi am început tratamentul – nu am putut să mă gândesc să nu-l urmez, pentru că și anii de facultate, şi meseria și-au spus cuvântul, adică am urmat chirurgia, am urmat chimioterapia –, în paralel mi-am dat seama că nu stă totul aici, că trebuie să fac şi eu ceva. Atunci am început să mă interesez de alimentaţie și am făcut niște schimbări: în măsura în care se poate, încercăm să mâncăm „bio”, în măsura în care se poate, nu mai gătim, nu mai prăjim… Modul de a găti l-am schimbat foarte mult, iar eu am încercat să mănânc cât mai mult „vegan”: să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc ouă, să nu mai mănânc derivate de lapte, nimic care să ţină de animal, să nu mai mănânc nimic dulce, să nu mai mănânc pâine… Am încercat să prepar cam totul în casă şi să mănânc legume de toate felurile: legume fierte, legume crude, să beau sucuri verzi – 2-3 litri pe zi de sucuri din legume presate la rece. Un astfel de suc verde poate fi preparat în diverse combinații: broccoli, varză, pătrunjel, conopidă, ţelină, ţelină verde – în general, combinaţii pe care le schimbam de la o zi la alta, ca să fie mai gustoase. Am eliminat în schimb legumele dulci, cum ar fi sfecla – deși sfecla roşie e foarte sănătoasă, totuși are conţinut de glucoză destul de ridicat, motiv pentru care am scos-o din alimentație.

Și un an de zile nu am lucrat, am stat doar pe sucuri. Mâncam foarte puţin. După aceea, când am lucrat, am încercat să continui cu alimentaţia – și asta deşi sunt medic, şi medicina alopată nu merge spre aşa ceva, iar în clinicile de oncologie se recomandă alimentaţie absolut normală, clasică, cu mâncăruri prelucrate, cu E-uri. Dar sunt ferm convinsă că alimentaţia, dacă nu este corectă, poate fi distrugătoare, sau, dimpotrivă, poate să te ajute, dacă este o alimentaţie favorabilă.

Dacian: În acelaşi timp, am încercat să diminuăm şi produsele toxice din casă, de la detergenţi până la produsele cosmetice – asta pentru toată familia. Nu mai avem detergenţi anionici, ci doar detergenţi „bio”, săpunuri „bio”… Nu mai este nimic în casă care să provină din substanţe chimice prelucrate. Există magazine specializate pentru așa ceva, și pe internet găsim produse naturale, care nu sunt atât de parfumate. Evităm parfumurile, nu mai avem în casă decât produse care nu sunt parfumate, dar sunt sănătoase.

„Doamne, rămâi lângă mine!”

– După ce aţi cunoscut atâta suferinţă şi, din păcate, şi momente de deznădejde, cum vedeți rostul suferinţei în viaţa omului?

Daiana: Consider că, dacă la un moment dat apare suferinţa în viaţa omului și este bine ghidată, poate să se transforme într-un lucru bun. Dacă însă eşti singur şi nu-L vezi pe Dumnezeu lângă tine şi nu-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, această suferinţă poate fi distrugătoare. Dacă o duci în faţa lui Dumnezeu, atunci, în final, această suferinţă îţi poate aduce mult folos duhovnicesc. Tot timpul mă întrebam la început care e rostul plecării noastre din ţară. Apoi am înţeles: practic, Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către o parohie, către un duhovnic şi, prin el, către Dumnezeu. Poate că, rămasă în România, nu aş fi găsit acest lucru, poate că nu aş fi ştiut să-mi îndrept pașii spre Dumnezeu. Deci această disperare eu am transformat-o în rugăciune şi m-am dus cu ea la Dumnezeu, și mi-a fost mult mai uşor să trec peste boală.

Ştiu că, la un moment dat, o colegă spunea la serviciu: „Păi, ce se poate întâmpla mai rău decât ce ţi s-a întâmplat?”. Era aşa de mirată că nu eram deloc supărată – îngrijorată eram, nu pot să spun că nu aveam momente, dar nu aveam deznădejdea aceasta lumească. De aceea, când a venit psihologul de la spital să vorbească cu mine, în cadrul echipei multidisciplinare, cu chirurg, cu oncolog, cu psiholog – este o procedură pe care eu nu am cerut-o –, a fost unul dintre cele mai grele momente, pentru că mi-a adus în faţă o deznădejde umană, adică raporta totul numai la noi, la oameni, la o medicină limitată şi la o deznădejde omenească. Nimic altceva, decât că existăm noi, oamenii, şi această medicină limitată, şi mai departe nu există absolut nimic, şi dacă merge, bine; dacă nu merge, iarăşi bine! Așa am înţeles că, de fapt, această deznădejde trebuie să o duci la Dumnezeu, să o transformi în rugăciune, indiferent ce hotărăşte Dumnezeu cu tine de-a lungul vieţii.

Tot timpul mă rog la Dumnezeu să rămână lângă mine şi să-mi dea linişte – nu ştiu dacă neapărat merit eu să rămână Dumnezeu lângă mine, dar asta e rugăciunea mea. Din primele clipe a fost: „Doamne, ajută-mă să mă vindec!”. După aceea, cu timpul, rugăciunea a trecut în „Doamne, dă-mi linişte şi rămâi lângă mine!”, pentru că am înţeles că vindecarea poate să apară, poate să nu apară, nu ştii niciodată, dar cel mai important e să-ţi dea Dumnezeu linişte, ca să treci peste toate lucrurile pe care le ai – chiar şi bune, că uneori nu ştii nici peste ele cum să treci.

„Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge”

– Cum vedeți rostul suferinței?

Dacian: Eu am fost un pic spectator în tot ce i s-a întâmplat soţiei. Şi am văzut-o și înainte, şi după. Până să ajungă să zică: „Vreau să merg la Părintele Ciprian!”, era în suferinţă, în deznădejde… Tot ce scrie în cărţile lui Cioran era aici: cădere, disperare, gânduri negre şi foarte negre. În momentul în care am văzut că alunecă pe această pantă, în acest abis, am zis: „Acum mergem la Părintele Ciprian şi-i spui tot!”. Și a rămas la spovedanie câteva ore, exact ca într-o operaţie – eram și eu afară, în jurul bisericii, tot ca într-o operaţie: stai şi te gândești oare cum o fi… Iar când a ieşit, a ieşit alt om, care de-atunci nu s-a mai schimbat.

Deci înainte era suferinţă, iar după aceea nu a mai fost suferinţă chiar deloc; doar suferinţa fizică a fost. Până să ajungă la acea spovedanie, aceea a fost suferinţă. O vedeam cum se prăbuşeşte sub ea însăşi, pur şi simplu, la toate nivelurile: uman, emoţional, psihologic, relaţional, în familie… tot-tot, era un dezastru omenesc. Şi, după ce s-a spovedit, a ieşit alt om, spălat, curat, liniştit. Nici măcar nu am întrebat cum a fost. Eram atât de mulţumit să o văd bine! Şi de fiecare dată când o vedeam că e pe punctul să alunece, gata, mergeam la Părintele!

Aşa facem toţi acum. Când simţim că alunecăm, ştim că e timpul să venim la spovedanie.

– Dar putem găsi bucuria în suferinţă?

Dacian: Fără Dumnezeu, nu! Părintele mi-a zis odată lucrul acesta: „Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge, suferinţa ne omoară, suferinţa ne striveşte. Cu Dumnezeu, da, putem răzbi, dar fără Dumnezeu, nu”. Asta o ştiu, pentru că am văzut-o pe soţie înainte şi am văzut până unde putea să ajungă dacă Dumnezeu, până la urmă, nu o trăgea în Biserică. Pentru că noi fusesem în biserică, mergeam la slujbe, dar mergeam aşa, ca vizitatori. Ne bucuram, nu ştiu, poate la fenomenul exterior al slujbei. În momentul când am înţeles şi am văzut duhovnicul din Părintele Ciprian, atunci efectiv ne-am agăţat de el, ne-am agăţat zi şi noapte…

Daiana: Şi, prin el, de Dumnezeu. Că, practic, acesta e şi scopul, să ajungem şi prin Părinte, și prin parohie, la Dumnezeu. Şi nu numai noi, cum a zis şi soţul, ci şi familia. Mă bucur foarte mult să văd că şi fratele meu şi-a căutat după aceea duhovnic, apoi și nepotul, toţi. Unde înainte nici nu-şi puneau problema… Și au făcut-o cu bucurie, nu a fost ceva la modul: „A, trebuie s-o facem, că dacă nu, Daiana va muri!”. A venit ca un firesc. Şi văd că se duc în fiecare duminică cu bucurie, adică s-au schimbat cu adevărat.

Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat această încercare pentru a preveni alte lucruri mai rele, sunt convinsă.

(…)

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

August 2018

[1] Vezi „Am transformat această disperare în rugăciune” (I), în Familia Ortodoxă, nr. 7 (114)/2018.