Când eram copil, mă gândeam cu groază cum ar fi să cazi într-o prăpastie. Locul acela întunecos, stâncos… Și mai era ceva ce mă îngrozea: faptul că nu-i puteam vedea capătul.

Bunicii din partea mamei locuiau între două sate, într-un loc liniștit, zonă deluroasă, cu o pajiște de vis – noi o numeam „imaș” –, ce culmina cu o vale adâncă, Valea Scaiului. Valea aceasta era plină de mărăcini și ni se spusese că e tare adâncă. Bunica ne avertiza să ne ferim, să nu ne jucăm în preajma marginilor prăpastiei, ca să nu ne dezechilibrăm și să cădem.

Ei bine, acum îmi dau seama că nu am fost niciodată tentați să ne apropiem de marginile prăpastiei și să încercăm să privim în jos; era așa de multă veselie, mă jucam toată ziua cu frații și verișorii, alergam pe tot imașul… Cine să se mai gândească la prăpastie? Locul acela era mirific, plin de frumusețe și iubire.

Anii au trecut, m-am maturizat cu voie sau fără de voie, și iată că, într-o zi de septembrie, mama mea avea să ne părăsească, plecând la Domnul. Tatăl meu începuse să fie interesat de noi relații amoroase, iar nu de copiii lui. Nu mai eram la vârsta jocului, eram adult, așa că, încet-încet, m-am depărtat de imașul cel frumos, cu jocuri și veselie, și am început să fiu interesată de prăpastia ce se adâncea tot mai mult în sufletul meu. Drama din mine a culminat cu eșecul personal în dragoste; era prima dată când iubeam pe cineva și aveam să trăiesc o iubire neîmpărtășită. Nu mă mai mulțumea nimic – intrasem la facultate cu o medie bună, aveam prieteni in jurul meu, mergeam la biserică, mă împărtășeam regulat, și totuși golul creștea… Am ajuns să fug noaptea de-acasă, să umblu singură pe străzi, să nu vreau să mai văd zâmbete și să-mi doresc tot mai mult să pier, convinsă fiind că nu am nici un loc pe lume. Nu eram împăcată cu soarta mea tragică, și în minte îmi tot venea chipul mamei, neputând înțelege hotărârea lui Dumnezeu de-a mă lăsa în lume așa, fără iubirea ei. Disperarea și deznădejdea ce se tot adânceau m-au condus până la a fi deranjată de prezența icoanelor din camera mea; când priveam un sfânt cu fața smerită, îl acopeream, nu mai putem privi acele fețe… Și, într-o zi am luat hotărârea să închei totul, să-mi pun capăt zilelor. Dar, de fiecare dată când îmi venea „s-o termin cu mine”, ceva se întâmpla: ori venea o prietenă să mă scoată la plimbare, ori mă suna cineva…

Aveam o mică iconiță, cu Hristos legat, purtând cununa de spini, de care nu mă puteam despărți. Când simțeam că mă doare tare sufletul și cineva îmi șoptea cu ardoare să fac lucruri nebunești, să-mi fac singură rău, strângeam cu toată puterea iconița mea, ajutorul meu. Hristos, cu Care eu mă cuminecam și pe care nu-L lăsam să lucreze în inima mea singură și tristă, Acest Hristos pe care părinții mi L-au arătat ca pe Adevăratul Dumnezeu încă din copilărie, m-a lăsat pe marginea prăpastiei disperării, dar nu m-a lăsat să cad. Când stai pe marginea prăpastiei, iar un gând negru te îndeamnă să sari, simți mult frig, multă singurătate și durere… Teama de necunoscut te face sa te oprești, apoi vin din nou gândurile ce-ți șoptesc și nu te lasă: „Unde ești, Doamne?” „De ce eu?” „De ce?” „De ce?”…

M-am zbătut așa vreme de doi ani, până când am simțit că gândurile rele mă părăsesc. Am simțit din nou mirosul pomilor în floare, m-am bucurat din nou de primul fulg de nea… Astăzi înțeleg că nu eu am dus lupta aceasta pentru viața mea, ci Hristos a făcut-o pentru mine. Greșeala mea a fost că am crezut că eu trebuie să lupt, și nu L-am chemat pe El.

Voi, cei ce nu mai aveți nădejde, când veți ajunge pe marginea prăpastiei iar cineva vă va șopti că nu puteți primi iertare, să știți că vă minte! Hristos ne iubește și ne iartă pe toți, și nu ne lasă, și nu vă va lăsa nici pe voi! Aveți curaj și chemați-L!

După nouă ani de la întâmplarea aceasta, acum, când vă scriu cu inima strânsă, vă pot enumera câteva din micile mele realizări: am trei copilași, sunt profesor și am un soț care mă iubește. Cât de neiertat au putut fi greșelile mele dacă Hristos mi-a dat o familie plină de bucurie? Mai pot eu acum să-mi doresc pieirea, când cei trei copilași îmi spun în fiecare zi: „Te iubesc!”… Prin iubirea lor simt iubirea lui Dumnezeu. El mi-a plinit iubirea care-mi lipsea.

Și pot spune cu toată încredințarea: lipsa iubirii din familie aduce atât de multă durere copiilor! Nu-ți iubești copilul când îi oferi numai lucruri materiale, dar nu petreci și timp cu el; când te mânii foarte repede pe năzbâtiile lui; când te interesează mai mult viața ta decât a lui. Dacă noi, părinții, am conștientiza că în mâinile noastre stă fericirea sau blestemul vieții lui!… Dragi părinți, iubiți-vă copiii, jucați-vă cu ei, trăiți alături de ei copilăria! Veți primi drept răsplată sufletul lor devotat și iubirea lor necondiționată.

N.

Locul al II-lea la concursul de eseuri

al lunii octombrie 2015

Foto: Simona Andrusca

IULIE 2018