„Un copil ca un fulg de nea” sună a figură de stil menită să descrie gingășia, frumusețea, unicitatea, dar și fragilitatea unui copil – însă atunci când metafora se aplică unei generații întregi, simbolistica deja ne pune pe gânduri…

Expresia snowflake generation („generația fulgilor de nea”) a fost consacrată în 2016 de cartea britanicei Claire Fox, intitulată „I find It Ofenssive!” („Mă ofensează!”). Potrivit lui Fox, scriitoare și întemeietoare a Institute of Ideas, membrii generației fulgilor de nea „sunt în mod autentic supărați și stresați de orice idee contrară opiniilor lor”. Toleranța lor la frustrare e foarte scăzută, motiv pentru care trăiesc mult mai des și mai intens stări de iritare, nervozitate, supărare, furie, dezamăgire etc., fiind în consecință mult mai predispuși decât generațiile anterioare unor probleme și tulburări de natură psihică.

Atât Claire Fox, cât și Bryony Gordon (o populară jurnalistă și romancieră britanică) pun această predispoziție a „generației fulgilor de nea” pe seama schemei cognitive denumită entitlement – dacă ar fi să o traducem în românește, i-am spune „mi se cuvine”. Cu alte cuvinte, generația aceasta este formată din puștimea crescută în era mi-se-cuvine-tismului în parentaj: fără limite sănătoase („Să nu-i îngrădim copilului personalitatea!”), fără reguli („Să nu sufocăm copilul!”), fără măsură („Îi luăm copilului tot ce-și dorește, că doar de-asta muncim!”), fără responsabilități („Singurele lui responsabilități sunt joaca și școala!”), fără „nu” („Să nu cumva să traumatizăm copilul!”).

Când am auzit pentru prima dată această metaforă care li se atribuia tinerilor cu vârste cuprinse între 16-24 de ani, am căzut pe gânduri, pentru că îi descrie prea bine pe mulți dintre ei: frumoși și bine dezvoltați, inteligenți – dar ultra-fragili: se simt unici, minunați, prețioși, pentru că aceste lucruri li s-au tot spus și arătat din plin, dar cum îi ia viața puțin „în focuri”, imediat „se topesc”. Nu suportă să fie contraziși, cu atât mai puțin să fie „puși la punct” de cineva, și orice le ceri să facă, musai trebuie să fie însoțit de explicații, altfel li se pare că le cam dai ordine, iar ei nu pot suporta așa ceva. Și-au obișnuit părinții să negocieze cu ei, nu să le dea instrucțiuni, să primească ceva în schimb indiferent ce fac (pentru ei, de bună seamă, doar nu pentru alții!). De ei, părinții lor s-au rugat; pe ei, părinții nu i-au „luat pe sus”, așa că, dacă îndrăznești să le ceri socoteală pentru faptele lor, poți să ai parte de o vehemență neașteptată, iar asertivitatea lor proverbială poate să se transforme cât ai pocni din degete în țâfnă, chiar obrăznicie. Nu au răbdare, vor totul acum. Te pun la punct de îndată ce-ai greșit. La locul de muncă, se simt egali cu toată lumea, și nu doar la drepturi, ci și la merite și experiență – pe care, evident, nu o au, dar cred că o suplinesc prin genialitatea lor, de care să nu cumva să îndrăznești să te îndoiești, că riști să devii un „dinozaur” (chiar dacă ai doar 30 de ani).

„Acest lucru ne afectează sănătatea mentală!”

Unii dintre acești tineri sunt cu adevărat geniali, și poate că niciodată nu a fost o generație mai precoce decât aceasta. Sunt mai precoce, cognitiv vorbind, dar dezvoltarea lor emoțională este, în general, precară. Marea lor problemă este că au fost învățați să creadă despre ei că sunt „speciali” – și se cred „speciali”, mult mai „speciali” decât toți ceilalți oameni de pe planetă care au existat. Ever!

Pot funcționa de minune câtă vreme totul merge bine, dar de îndată ce lucrurile merg anapoda, de îndată ce dau peste un obstacol, par că ies de pe „șine”. Frustrarea lor atinge cote apocaliptice atunci când lucrurile nu sunt exact așa cum vor ei. Și, cum lumea nu merge deloc ca un ceas elvețian reglat de acești tineri după preferințele lor, viața lor devine adesea mult prea stresantă, pentru că acumulează frustrări mari din lucruri mărunte, iartă greu, acceptă greu, devin agresivi sau depresivi, și mulți dintre ei găsesc că orice fleac poate fi un motiv întemeiat de sinucidere, cu condiția să fie suficient de supărător. „Tristețea” lor nu mai e o simplă tristețe (adică o stare normală), ci „depresie” (adică o stare clinică); când vor să spună că sunt „supărați”, spun „deprimați”. Dacă nu le faci pe plac ori dacă-i cicălești, devii „stresant”, nu „nesuferit”. Aceste cuvinte arată nivelul de supra-psihologizare la care s-a ajuns în educarea copiilor, în detrimentul eficientei, dar atât de „neinteresantei” pedagogii.

Un articol publicat în decembrie 2016 de ziarul „The Telegraph” din Marea Britanie și intitulat „Nu ne mai porecliți «generația fulgilor de nea» – acest lucru ne afectează sănătatea mentală!” arată că 72% dintre tinerii cu vârste între 16-24 ani care au participat la un studiu s-au arătat foarte iritați de porecla „fulgi de nea”, susținând că nu-i reprezintă, iar 74% dintre ei s-au arătat îngrijorați și supărați, afirmând că acest lucru le afectează sănătatea mentală! Q.E.D: sunt atât de sensibili, că îi rănești până și atunci când le spui că sunt… delicați!

Studiul demonstrează, practic, că generația își merită numele pe deplin, că poate or fi ei oamenii cei mai deștepți care au existat vreodată, dar, în același timp, sunt și cei mai fragili psihic din câți au existat vreodată. Astfel, 50% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 16-24 ani au trăit experiențe percepute ca fiind „stresante, frustrante și anxiogene”, comparativ cu doar o treime dintre adulții care au participat la studiu. De pildă, în ultimul an, 45% dintre tinerii cu vârsta între 16-24 de ani consideră că au avut parte de stres, față de 37% din adulții de peste 24 de ani. De asemenea, 46% dintre „fulgii de nea” declară că în ultimul an au suferit de anxietate, față de 35% dintre adulții respondenți. Totodată, 39% dintre cei cu vârsta până în 24 de ani au trecut prin depresie în anul anterior, față de 30% din adulții de peste 24 de ani.

Aceste date arată, în fond, percepția subiectivă a participanților, adică felul cum simt ei, cum văd ei realitatea. Or, tocmai despre acest lucru este vorba. E mult mai probabil ca adulții peste 24 ani să aibă parte de factori de stres mai importanți (rate la bancă, copii, probleme de sănătate, probleme cu părinții în vârstă, solicitări serioase la locul de muncă și acasă), comparativ cu tinerii sub 24 ani, ai căror factori de stres sunt mai degrabă reprezentați de examene, cursuri, integrare socială, relații romantice. Și tocmai acești tineri mai puțin presați de probleme cu adevărat grave s-au resimțit semnificativ mai mult decât adulții, lucru ce indică o rezistență psihică mai scăzută și abilități mai slabe de a face față situațiilor în mod adaptativ. Mai pe românește, sunt doborâți mai ușor de lucruri mărunte, neavând o rezistență psihică bună.

Unde greșim?

Dar ce anume îi fragilizează, încă din copilărie? Iar noi, părinții, ce anume greșim și este nevoie să îndreptăm?

  1. Lipsa limitelor și regulilor

Părinții vor să le cultive în acest fel încrederea în ei înșiși și sentimentul că sunt în stare să facă orice, că pot doborî orice obstacol. Greșit! În realitate, le dau sentimentul că au dreptul să facă orice își doresc, fără să țină cont de nimeni și de nimic altceva.

Cum este bine?

Dacă vreți să-i învățați că pot face orice își pun în minte, mai întâi trebuie să-i ajutați să-și dezvolte abilitățile necesare pentru a deveni autonomi, cultivându-le diverse abilități care, în timp, le vor da convingerea că sunt competenți, că, într-un fel sau în altul, vor putea face față oricărei adversități. Apoi au nevoie să fie obișnuiți să facă alegeri și să-și asume răspunderea pentru ceea ce fac, aceasta implicând suportarea consecințelor logice sau naturale ce decurg din faptele lor. 

  1. Răsplătirea tantrumurilor cu atenție și recompense

Mulți părinți consideră că răspunsul firesc al copilului mic la frustrare (tantrumul – altfel spus, criza de plâns și urlat) este, de fapt, o traumă, prin urmare, consideră că de fiecare dată când copilul urlă de frustrare (de cele mai multe ori, din pricină că nu primește ce vrea), este de datoria lor să-l aline, să-l împace, să-i facă pe plac – orice, numai să liniștească copilul. Greșit! Crizele de acest fel nu sunt traumatizante decât pentru părinți. Este adevărat, copilul plânge, răgușește, transpiră, se epuizează, însă nu trăiește un șoc emoțional, nu este speriat, îngrozit, terifiat, nu se simte abandonat, nici amenințat cu moartea. Este doar foarte necăjit, nervos, supărat la culme. Toate aceste emoții sunt normale și avem nevoie să le experimentăm și să ne obișnuim și cu ele, pentru că fac parte din paleta noastră de emoții și stări firești, chiar dacă sunt neplăcute.

Cum este bine?

Am nevoie să dezvolt toleranța copilului la frustrare, permițându-i să fie frustrat, să fie supărat, să experimenteze refuzul, opoziția și să accepte situațiile pe care nu le poate schimba pentru că nu depind de el, dar învățându-l să-și schimbe singur starea, din neplăcută, în plăcută. Adică, învățându-l să se regleze emoțional. Aceasta înseamnă să-l învăț să găsească ceva mai plăcut de făcut în locul a ceea ce și-a propus, ceva care să-l calmeze: să respire profund și să se liniștească atunci când este nervos, iritat sau anxios, să se gândească la ceva ce-i place, să cânte un cântecel care să-l aline, să se joace un joc care-l ajută să se simtă mai bine, să citească ceva ce-i face plăcere, să stea de vorbă cu cineva despre lucrurile care îl deranjează, să caute soluții la problemă etc. Am nevoie să-mi învăț copilul să dezvolte autocontrolul, acesta fiind un factor intern ce dezvoltă reziliența.

  1. Lipsa de implicare în viața copiilor

Mulți părinți sunt foarte prinși în carierele lor profesionale, în afacerile pe care le conduc cu mai mult sau mai puțin succes, și pun câștigul financiar pe primul plan în economia timpului lor, justificând că astfel le pot oferi copiilor lor „tot ce-și doresc”. În timp însă, mulți părinți ajung să regrete amarnic că nu le-au oferit copiilor lor doar ceea ce le era cu adevărat necesar, că i-au răsfățat, că le-au făcut toate poftele și că au lipsit prea mult din viața lor. Am spus adesea și o repet: nu există educație în absența relației! Nu sunt acolo, afectiv și fizic, pentru copilul meu, mă văd cu el doar câteva ore pe săptămână (și poate nici acelea întregi), nu pot să-mi educ copilul, iar lucrurile pe care i le ofer drept premiu de consolare pentru absența mea nu vor putea substitui niciodată o relație.

Cum este bine?

Copiii rezistenți din punct de vedere psihic au o bază de siguranță și de iubire solidă: relația cu părinții lor. Dacă se simt iubiți, apreciați, dacă li se acordă timp, dacă fac lucruri împreună, dacă trăiesc experiențe împreună, clădind o arhivă de amintiri și construind o istorie personală, acest lucru îi face puternici din interior. Relația bună cu părinții și cu familia extinsă, bazată pe afecțiune și încredere reciprocă, este un factor extern important pentru reziliență.

  1. Supraprotecția

Un copil poate fi protejat în mod excesiv de către părinții lui din teama și angoasa că ar putea să-și facă rău. Supraprotecția îmbracă diverse forme, dar efectul este infantilizarea copilului (îl tratăm ca și cum ar fi mai mic decât este și incapabil să se descurce singur – să se spele, să se hrănească, să-și pregătească hainele și ghiozdanul pentru a doua zi, să-și pună ordine în lucruri etc.) și izolarea copilului de cei de vârsta lui (pentru a-l proteja de un presupus anturaj rău). Riscul este să nu-și dezvolte abilitățile sociale și interpersonale, să nu știe cum să creeze și să mențină relații stabile cu cei din jur.

Cum este bine?

Copilul are nevoie să fie încurajat și lăsat să participe la cât mai multe activități școlare și extrașcolare, să meargă în vizite și să primească vizite acasă, singur sau împreună cu familia, să meargă în tabere și la diverse cercuri școlare, să aibă hobby-uri și să practice sporturi. Noi, ca părinți, avem nevoie să-i cunoaștem colegii și prietenii, să-l încurajăm și să-l ajutăm să aibă propriul cerc social, să-l învățăm cum să-și aleagă prietenii și cum să se ferească de influențe nefaste.

  1. Gândire catastrofală

Mulți părinți nu realizează că ei sunt „ochii și urechile” prin care copilul vede și înțelege lumea, cu alte cuvinte, noi, ca părinți, îi „traducem” lumea pe înțelesul lui, cel puțin în primii 14-15 ani de viață. Prin urmare, e foarte important să înțelegem că atitudinile, convingerile și valorile noastre îl vor forma pe copilul nostru într-un mod nevrotic, dacă și noi suntem nevrotici. Când vezi lumea în culori sumbre, când vezi amenințări peste tot în jur, când orice eșec este o catastrofă, când vedem mereu jumătatea goală a paharului, atunci și copiii noștri vor gândi exact ca noi. Mulți își imaginează că, învățându-i pe copii cum să se ferească de o mie unul de pericole și punând mereu răul înainte, îi vor face prudenți și chibzuiți. Realitatea arată că-i transformă în oameni fricoși, anxioși, inhibați, resentimentari, cu o gândire irațională.

Cum este bine?

Avem nevoie să fim pentru copiii noștri un model de gândire rațională, de chibzuință, de optimism sănătos, nu excesiv, de atitudine pozitivă; să-i ajutăm să vadă întotdeauna partea bună, chiar în lucrurile cele mai neplăcute, să le transformăm eșecul în experiență de învățare, și înfrângerea într-o antecameră a succesului. Aceasta îi va face cu adevărat rezistenți psihic, gata să îmbrățișeze experiențele de viață așa cum vin, să organizeze, să planifice, dar să reușească să rămână și spontani, flexibili și adaptabili. Perseverența e o virtute, dar încăpățânarea e un viciu. Excesul dăunează, oricum ar fi.

  1. Cultivarea voinței

Mulți părinți sunt foarte încântați de voința acerbă a copiilor lor și de faptul că nu se lasă până când nu primesc satisfacție. Aceasta este „voința activă”, adică voința necesară pentru începerea unei activități și continuarea ei până la atingerea scopului propus. Puțini însă realizează că mai există și o altă latură a voinței – „voința inhibitoare”, adică aceea care te face să amâni o anumită activitate sau să te abții de la a face ceva pentru atingerea unui scop sau pentru evitarea consecințelor neplăcute („Mă abțin să merg la petreceri cu prietenii luna aceasta, pentru că se apropie examenul de bacalaureat și am nevoie să studiez. Voi ieși la distracție după examen”). Or, această latură însemnată a voinței, care se mai numește și „înfrânare”, se dezvoltă cu greutate, punând limite și reguli.

Cum este bine?

Este important ca să ne obișnuim copilul să prioritizeze și să se abțină de la lucrurile neimportante (de exemplu: „Nu mă întrerupi în timp ce vorbesc la telefon, așteaptă până termin convorbirea”, „Ai răbdare să-ți vină rândul la joc, altfel nu mai joci”, „Te bălăcești în piscină 20 minute, după care stai pe prosop cel puțin 15 minute” etc.). Cu alte cuvinte, învățând copilul să aibă răbdare. Posturile, ritualurile, tradițiile în familie ținute cu strictețe ne învață copilul să se înfrâneze, să poată să-și spună: „Pot face cutare sau cutare lucru, dar singur mă abțin să-l fac, pentru că este mai bine să procedez astfel”).

 

(…)

Psih. Irina Petrea

Articolul integral poate fi citit în numărul din iulie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

IULIE 2018