Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia

Necazurile, încercările, ispitele sunt dascăli buni, care ne călăuzesc paşii spre viaţa adevărată, spre ceea ce sufletul caută neîncetat, spre Hristos Domnul. Suferinţa pricinuită de manifestările extrem de rare ale unui cancer ovarian i-a făcut pe cei doi soţi, Daiana şi Dacian Talianu, să răscumpere vremea cf. Efeseni 5:16 şi, încet-încet, odată cu preschimbarea lor duhovnicescă, să preschime și durerea în bucurie: în bucuria descoperirii unei vieţi noi, în bucuria participării la slujbe şi a curăţirii sufletului prin Taina Spovedaniei, în bucuria descoperirii unei familii mari şi iubitoare – parohia din care fac parte –, ai cărei membri îi susţin şi se roagă neîncetat pentru ei. (R.T.)

 

– Doamna Daiana, vă rugăm să ne spuneți povestea dumneavoastră. Cu ceva timp în urmă s-a declanşat pentru prima oară cancerul – primul cancer, căci au fost două. Cum aţi aflat de boală?

Daiana: S-au împlinit patru ani de-atunci. Eram, ziceam eu, bine cu sănătatea, aparent foarte bine, nu aveam, practic, nici un simptom. Eram la schi şi totul a început cu nişte tulburări de vedere – eu fiind medic oftalmolog. Prima dată am crezut că e oboseala mea, că am schiat prea mult, că am stat cu ochii în soare… Dar nu mi-a trecut. Apoi am zis că e o migrenă, eu suferind foarte mult de migrene. Dar tot nu a trecut; din contră, se agrava. Şi, în perioada cât am stat la schi, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Eram derutată de simptome, nu se lega mai cu nimic din ceea ce văzusem în practica curentă: vedeam lumini care se mişcau în faţa ochilor, din ce în ce mai multe şi mai agresive.

Am ajuns în Belgia şi am început investigaţiile. Totul părea bine, ceea ce pe mine, de fapt, mă îngrijora foarte tare. Începusem să conturez nişte diagnostice, dar, din nefericire, nu au ieşit acele diagnostice pe care le voiam. Deja aveam în minte o temere, dar refuzam să cred, nici nu puteam să-mi închipui că ar putea fi așa ceva.

Atunci, în acele momente, m-am îndreptat spre  Părintele Ciprian. Îl cunoşteam pe Părinte, dar, din păcate, deşi îl cunoşteam, nu prea mergeam la biserică. Ajungeam pe la sfârşitul slujbei, din când în când… Nu aveam o viaţă de parohie, nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva.

– Dar cum vă raportaţi până atunci la Dumnezeu?

– Am fost crescută într-o familie ortodoxă şi respectam sărbătorile, dar nu cum trebuie; era un fel de-al nostru de interpretare personală a ceea ce trebuie să facem. Mama este  credincioasă, dar ea niciodată nu ne-a impus să mergem la biserică. După aceea şi-a reproşat că nu ne-a dus. De exemplu, când îi văd acum, la biserică, pe toţi copiii cum se împărtăşesc, îmi dau seama că eu nu am făcut la fel pentru copiii mei. I-am dus o dată sau de două ori în atâţia ani de zile, nu am considerat că este un lucru atât de important. Deşi nu puneam în dubiu existenţa lui Dumnezeu, aveam o viaţă destul de lumească amândoi.

În momentul în care au apărut problemele cu ochii, m-am îndreptat spre Părinte. Ajutorul Părintelui a fost extraordinar, tot ce ne-a sfătuit, tot ce ne-a spus… Părintele a început să ne vorbească de Sfântul Nectarie, de Sfântul Efrem şi de Sfântul Luca al Crimeei, care a fost medic şi opera şi rezolva şi probleme oftalmologice. Așa a început să mă sfătuiască să le citesc vieţile. Și am început să le citesc vieţile.

În acel moment, în capul meu era o foarte mare confuzie, sinceră să fiu. Lucrurile avansau tot mai mult, eu nu ştiam de ce să mă leg, mă simţeam efectiv neputincioasă, îmi dădeam seama că formarea mea ca medic nu mă ajută cu nimic. Vederea mi se degrada tot mai tare și mă tot rugam la Dumnezeu să mă îndrume către cineva care să-mi pună un diagnostric. Am fost la control în Bruxelles, în diferite părţi, dar nu prea aveam încredere în ceea ce mi se spunea. Nici nu înţelegeam, mi se părea de necrezut: cum, dacă am o boală, de ce tocmai ochii? Ca oftalmolog mă întrebam: de ce ochii şi nu altceva?

Ulterior am înţeles că de asta Dumnezeu mi-a dat aceste simptome chiar la ochi, ca să caut şi să merg mai departe cu investigațiile. Căci, dacă aş fi stat liniştită, cum mi se spunea: „Staţi liniştită şi ne vedem peste câteva luni!”, poate că ar fi fost prea târziu…

„Va orbi, asta e situaţia!”

Daiana: În acele momente grele de deznădajde, ne rugam ca Dumnezeu să ne trimită un ajutor, un semn, o speranță. Mă rugam mult la Sfântul Luca al Crimeei să mă vindece sau să trimită el un medic care să facă acest lucru în locul său. La un moment dat am găsit un profesor care mi-a pus diagnosticul corect – era ceea ce bănuiam: cancer ovarian. Investigaţiile au fost foarte rapide şi operaţia a mers relativ repede.

Ceea ce am avut eu la ochi a fost o manifestare extrem de rară. Practic, eu nu prea am întâlnit-o ca oftalmolog. O ştiu din cărţi – o ştim toţi din cărţi, dar nu o întâlnim și în realitate. Era o manifestare paraneoplazică, o reacţie imună: organismul încerca să creeze nişte anticorpi împotriva cancerului, nişte anticorpi absolut ineficienţi, dar care găsesc o secvenţă comună cu retina umană din ochi, şi atunci anticorpii încep să atace ochiul, li se pare că el e „vinovatul” – asta fiind o boală extraordinar de rară, practic nici nu există tratament. Din păcate, toate încercările erau cu rezultate dezastruoase.

Aici soţul m-a ajutat foarte mult, pentru că eu nu mai rezistam să caut prin literatura medicală, să văd ce-aş putea face. Dumnezeu ne-a ajutat și am găsit tratamentul pe care l-am urmat şi care a mers foarte bine pentru ochi.

– Domnule Dacian, cum ați găsit tratamentul?

Dacian: L-am găsit întâmplător, mai mult pentru că Daiana mă împingea de la spate, pentru că eu nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla, nu înţelegeam cum se poate să se ajungă la o asemenea degradare a ochiului – erau 10 cazuri în lume! –, nimeni nu ştia nimic despre ea, toată lumea îi spunea să stea liniştită. Daiana m-a împins să caut un profesor din Gent, un om extraordinar, care, atunci când am intrat peste el şi i-am spus: „E ceva, trebuie să găsiţi…”, mi-a zis: „Mai mult v-am ascultat şi am mers după instinct”. Și a găsit, într-adevăr, când toţi ceilalţi îi spuneau că nu e nimic la ochi, a găsit că intră în cadrul unei manifestări foarte rare care acompaniază manifestările cancerului.

În momentul acela au început investigaţiile, şi după aceea am căutat tratament, căci tot ce ne spuneau şi cei din Belgia, şi cei din State, și cei din Japonia – cu care comunicam prin e-mail – era orbirea fără întoarcere: „Va orbi. Trebuie să vă obişnuiți, asta e situaţia!”. Am zis: „Nu! Vom căuta!”. Şi Daiana m-a împins: „Caută, caută, caută…”. Veneam de la serviciu, nopţile, adormit, și căutam, căutam… Şi am intrat pe studiile americane de research, unde am găsit un singur studiu în care o femeie fusese ameliorată cu tratamentul ăsta experimental. Ne-am întors la profesorul din Gent şi i-am spus: „Ăsta e tratamentul!”. Am simţit că ăsta e tratamentul, pur şi simplu, aveam şi binecuvântarea Părintelui să urmăm tratamentul ăsta. Şi omul s-a uitat la noi şi a zis: „Nu ştiu de ce, dar vă cred”. El a plătit totul, ne-a suportat financiar, că nu era uşor: 4.000 de euro pe lună…

Daiana: De fapt, firma a făcut rost de bani, pentru că tratamentele neconvenționale nu sunt recunoscute de Casa de Asigurări, deci, practic, nu sunt rambursate – e ceea ce se numeşte off-label. E vorba de un tratament pentru alte boli, care mi-a fost aplicat mie şi care, din fericire, a avut rezultat. Mai era un studiu făcut de americani, în care discutau că și numai dacă se stopează evoluţia bolii se consideră favorabil. Şi la mine nu numai că s-a stopat, ci s-a și ameliorat. Practic, ajunsesem să nu mai văd, nu puteam să mai conduc…

Dacian: Pe stradă o duceam eu de mână.

Daiana: Nu mai vedeam clar faţa copiilor, nu-mi mai puneam nici problema de a profesa – îmi puneam doar problema de-a trăi, de-a vedea.

„Sfântul Nectarie o să vă vindece!”

Daiana: Acea perioadă a fost destul de grea, cu gânduri destul de negre, în care singurul sprijin a fost Dumnezeu. Adică mi-am dat seama că, la un moment dat, medicina are o limită. Chit cât am învăţat eu în facultate, cât ştiam eu ca oftalmolog, ştiam că, practic, aici se opreşte. Recunosc că am avut multe momente de îndoială, îmi era foarte greu să cred că aşa ceva se poate trata. Ştiu că-i spuneam mamei că o să orbesc, şi mama zicea: „Nu, stai liniştită, nu-ţi fă probleme, nu ne lasă Dumnezeu!”. Şi eu mă gândeam: „Săraca mama, ea nici nu ştie ce boală am! Nu-i mai spun, ca să n-o îngrijorez…”.

Într-adevăr, asta a fost o palmă peste necredinţa mea. Nu puteam să-mi închipui că aşa ceva se poate trata, nu puteam să-mi închipui că, în stadiul în care eram, se mai poate trata. Îmi aduc aminte, când a fost „Duminica orbului” la biserică şi Părintele citea Evanghelia şi zicea că e greu să ne închipuim bucuria acelui orb care a fost tămăduit, mă gândeam: „Eu, din fericire, pot să-mi închipui, ştiu ce înseamnă să fii acolo şi să te întorci la vedere normală!”. Asta a fost o chestie extraordinară!

După aceea, cu ajutorul Părintelui, mi-am dat seama că, la început, toată necredinţa mea şi tot ce nu înţelegeam eu – „De ce mie?”, „De ce ochii?” –, am reuşit să înţeleg că, de fapt, totul este spre binele meu, că, dacă nu aveam nici un simptom, puteam să stau mult şi bine până descopeream cancerul, şi poate atunci ar fi fost mult prea târziu. Dumnezeu mi-a dat o problemă, dar mi-a dat şi rezolvarea – mi-a dat foarte mult, mi-a dat toate căile să le rezolv.

Apoi, după punerea diagnosticului, disperarea era destul de mare. Mă operasem a doua oară, pentru că prima dată ei au refuzat să creadă că e cancer şi au făcut o operaţie mai mică la ovare, eu tot susţinând că e cancer. Le cerusem să-mi scoată tot, ei au refuzat şi iniţial au făcut o primă operaţie, mai mică. Atunci s-a dovedit că era vorba într-adevăr de cancer şi după aceea au trecut la operaţia mare, cea completă.

Dacian: Şi cei de la Ginecologie au zis: „Aţi avut dreptate…”.

Daiana: Da, din păcate. Eram disperată, vederea mi se degrada, deşi făcusem tratamentul, începusem chimioterapia, dar vedeam foarte-foarte prost, mă deranjau luminile… Noaptea, dacă se întuneca puțin, nu mai vedeam nimic. Ţin minte că era turneul de la Roland Garros şi-mi plăcea să urmăresc meciurile la televizor. Vedeam pete de culoare care se mişcau, asta era tot ce mai vedeam.

Soţul a zis atunci, în disperarea în care eram: „Mergem la Sfântul Nectarie!”. Eram proaspăt operată de o săptămână, chimioterapie… „Mergem la Sfântul Nectarie!”. A cumpărat repede biletele și am plecat. Îmi aduc aminte cum am plecat: nu vedeam mai nimic, mă ducea din loc în loc prin aeroport să mă aşez, căutam orice canapea să mă întind, fiind imediat după operaţie şi după prima şedinţă de chimioterapie. Am ajuns în Grecia, şi acolo, dintr-odată, nu a trebuit să mă mai aşez. Dumnezeu mi-a dat puterea să merg şi la Sfântul Efrem cel Nou, şi la Sfântul Nectarie. Nu trebuia să mă mai aşez, aveam puterea să stau acolo cât simţeam nevoia. Am cunoscut-o şi pe măicuţa stareţă de la Sfântul Nectarie, care m-a încurajat foarte mult, şi efectiv am simţit cum marea ei credință mă întărește și-mi dă puteri. Din păcate, nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele, e ceva greu de descris ce am simţit, ceva ce nu am mai simţit niciodată… Am simţit că nu sunt singură, că Bunul Dumnezeu este cu mine.

Dacian: Când am ajuns la Eghina, Daiana avea îndoieli şi a zis: „Nu ştiu ce să facem…”. Și ne-a chemat Măicuţa Anastasia, o maică româncă de acolo, şi ne-a dus la maica stareţă, o femeie de vreo 80 de ani; şi-i povestea soţia că are dubii ce să facem. Era icoana Sfântului Nectarie în stânga ei, n-am să uit niciodată, și maica stareță ne-a zis: „Cum adică aveţi dubii? Sfântul Nectarie o să vă vindece!”. Parcă ne-a şters toată îndoiala din inimă. S-a întors către Anastasia şi i-a zis: „Te duci acum şi iei de la candela Sfântului ulei şi-i dai!”. Mie mi-a zis: „O ungi cu ulei!” – dar aşa, ca un ordin. Şi apoi, avea metanierul în mână şi a zis: „Ia-l, ia-l pe ăsta!”, şi i l-a dat Daianei. I-a spus să se roage. Asta a fost.

 „Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

 – Vorbeaţi de rugăciunea parohiei. Este vorba, probabil, de „candela” rugăciunii [1], în care se face o rugăciune continuă, „nestinsă”, zi și noapte, pentru cei bolnavi.

Daiana: Într-adevăr. Totul, totul a mers cu rugăciunile parohiei, cu „candela” şi cu Părintele. Orice făceam, orice investigaţie aveam de făcut, orice. Ochii şi-au revenit, dar, după aceea, am mai avut mici recăderi. Pentru orice îl rugam pe Părintele să facă rugăciuni, întotdeauna. Ţin minte, când am mai avut recăderi, că refăceam din nou tratamentul şi mergea bine. De două ori am avut aceste recăderi la ochi. Au început luminiţele, dar nu am mai început tratamentul; singurul lucru care s-a făcut au fost rugăciunile parohiei. Şi lucrurile şi-au revenit; nu numai că s-au oprit, dar parcă era mai bine ca înainte.

Oftalmolog fiind, nu e vorba de autosugestie: cunosc simptomele, ştiu prea bine să mi le descriu, să mi le controlez… Din păcate, le cunoșteam foarte-foarte exact şi nu era doar o impresie. Era vorba de câteva săptămâni în care lucrurile nu mergeau bine, şi l-am rugat pe Părinte şi, uşor-uşor, lucrurile au început să meargă iarăși bine. De fapt, profesorul de la Gent a mai avut un pacient cu aceeaşi boală ca mine, adică aceleaşi probleme cu ochii, şi inclusiv în Japonia a mai fost un pacient, însă ei doi, din păcate, nu au mers bine, nu au răspuns absolut deloc la acest tratament, care la mine a funcționat.

Totul a fost extraordinar. Ştiu că în fiecare moment când mă duceam la tratament, îl rugam pe Părinte să se roage, în fiecare clipă când mă uitam la tratament, mă gândeam că nu e nici un medicament rău acolo – e Sfântul Duh care coboară şi mă face pe mine bine. Chiar şi la chimioterapie nu am avut sentimentul că e otravă. Nu, nu am gândit că e otravă, m-am gândit că e un mod de tratament pe care Dumnezeu l-a îngăduit şi care îmi va face bine.

Dacian: Eu ştiam: de fiecare dată când era o problemă, îi trimiteam mesaj Părintelui. În momentul în care urma un examen medical, anunţam: „Mâine va fi examen”. Şi Părintele imediat declanşa „motorul” parohiei… Părintele are şi un simţ al umorului, pe care îl apreciez foarte mult. Într-o zi nu am trimis mesaj să spunem cum a fost în ziua examenului, şi am trimis abia a doua zi: „E bine”. Şi Părintele ne-a zis: „Uf, ne-aţi dat emoţii!”. Adică, oricât ar fi de greu, ştie să pună acea sămânţă a speranţei.

Asta a fost, pentru că spovedaniile lungi ale dânsului, în care soţia rămânea ore în șir, efectiv ele au fost cele care au reuşit să o ducă, şi să ne ducă, şi toate rugăciunile parohiei…

Daiana: O face, de fapt, pentru fiecare om care are o cumpănă, un moment greu…

Dacian: Pentru fiecare, face pentru fiecare. Efectul l-am văzut imediat, deci era teribil. De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune.

Daiana: Inclusiv profesorul din Gent, ştiu că, la ultimele examinări, se uita şi zicea: „Dacă am face aceste examinări şi nu am fi ştiut ce a fost, dacă nu am avea mărturia pe hârtie, am zice că e un ochi normal, care nu a avut niciodată absolut nimic!”. Și mă întreba: „Ce ați făcut? Ce ați reușit să faceți?”.

(va urma) 

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul integral poate fi citit în numărul din iulie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

[1] Vezi Părintele Ciprian Grădinaru: „Candela” rugăciunii – sau cum să ne rugăm pentru noi și întreaga lume, în „Familia Ortodoxă”, nr. 8 (67)/2014.

IULIE 2018