De fiecare dată când aud aceste cuvinte, un fior adânc îmi străpunge sufletul, aducându-mi aminte de povestea unui băiat. Povestea lui se poate regăsi oricând în Evanghelia aceea minunată a Mântuitorului. Numele lui este identic cu numele celui ce acum două mii de ani striga: „Neteziți calea Domnului!”.

Acesta poartă încă de la naștere semnul dragostei lui Dumnezeu, având privilegiul de-a se naște într-o familie de creștini cu frică de Dumnezeu. Este familiarizat cu biserica încă din primele sale zile pe acest pământ.

Copilăria sa este una lipsită de probleme și plină de nevinovăție, aflându-se sub aripa îngerului său ocrotitor. Trecură anii, iar acest băiat nu mai era un copil, acumulând deja foarte multe lucruri bune și rele. Până la liceu, trăia o viață de ascultare și o oarecare credință, dar nu era foarte mulțumit cu această viață. Niciodată nu a negat existența lui Dumnezeu, dar tot timpul voia să-L împace pe Domnul cu viața lui nu tocmai potrivită, mințindu-se că e bine ce face sau că lucrurile pe care le face el nu sunt chiar atât de rele.

Intrând la liceu, a început să aibă o viață mizeră, descoperind pe rând pornografia, alcoolul și tutunul, continuând să creadă că ceea ce face el nu este un lucru rău. Adâncindu-se în aceste patimi timp de un semestru, elevul altădată premiant în gimnaziu ajunsese să aibă chiar probleme cu promovarea. Părinții nu cunoșteau starea copilului și aveau încredere deplină în el, ca unul care știa să se poarte foarte frumos și cuviincios în preajma lor. Trecuse și acest prim semestru și el era din ce în ce mai rău, influențat de anturajul său nefast, de muzica ce îl instiga la patimi, pe care el o asculta, simțindu-se cool.

Într-o zi, la școală, un grup de prieteni s-a prezentat cu o substanță interzisă, fiind nerăbdători să o încerce, neștiind că aceasta te poate duce la moarte. Așadar, în pauza mare, cei cinci băieți se află în curte fumând din acea otravă, pe care o împărțiseră în mod egal. Plecând, unui băiat începe să i se facă rău, dar nu este băgat în seamă de prietenii lui la fel de tripați, ba chiar este luat în râs de ei. Se despart, fiecare plecând la clasa lui, fără a se putea opri din râs. Băiatul nostru rămăsese pe coridor alături de prietenul lui cel mai apropiat. Erau aproape inconștienți, chiar dacă aveau stabilitate și vorbeau unul cu celălalt. Dintr-odată, băiatul este adus puțin la realitate de bătaia inimii extraordinar de puternică, atât a sa, cât și a colegului! Speriat, încearcă să să calmeze, și chiar reușește pentru un moment, dar camaradul său nu-și poate stăpâni criza. Ceva mai târziu, starea aceea groaznică se restabilește și calmul dispare. El reușește să se retragă într-o clasă vecină, așezându-se undeva în spate, ca să nu fie observat de profesorul care predă. Culmea, era chiar ora de Religie!

Întins pe spate și gata-gata să-și piardă orice fel de stăpânire, intră într-o stare oribilă, simțind că totul se învârte în jurul său și știind că, dacă va închide ochii, nu se va mai trezi. La un moment dat, cedează și închide ochii – și acum se petrece un lucru extraordinar: cuprins în starea de mai devreme, aude un glas de care și acum își amintește cu cutremur. Acest glas îi spune: „Scoală-te!”. Era un glas dumnezeiesc și, la auzul acestor cuvinte, băiatul se ridică și nu mai are absolut nimic – este complet lucid și nevătămat, dar încă șocat. Bunul Dumnezeu a avut grijă să nu fie observat de nimeni, cu ajutorul unei prietene, care i-a sprijinit capul în toată această perioadă. Se ridică și plecă, toți se uită cu mirare la el, neștiind de unde a apărut la ei în clasă. Speriat de toate aceste întâmplări, merge la următoarea oră a lui, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic!

Intrând în clasă, află o veste îngrozitoare: toți cei patru care au fost cu el se află la spital, unul chiar la un pas de moarte. Această veste îi trecu ca un fior rece, dar încă nu conștientiza minunea întâmplată cu el și nici gravitatea situației din care fusese izbăvit.

Trecură și aceste zile, el continuându-și drumul nechibzuit și murdar, dar parcă cu o oarecare atenție. Părinții lui nu aflaseră nimic, deși unul dintre părtași spusese că și el fusese implicat în acea întâmplare nefericită; era bănuit de câțiva oameni, dar nimeni nu îndrăznea să-l învinuiască, neavând absolut nici o dovadă în această privință. Trecură câteva săptămâni bune, iar băiatul nostru iese din casă pentru a-și aprinde o țigară. Nu reușește să o termine, deoarece se trezește dintr-odată pe jos, plângând, adunându-și aminte de cât bine i-a făcut lui Domnul.

Așa s-a petrecut nașterea lui din nou, la doar 15 ani conștientizând că a fost mort și acum a înviat. Iar Tatăl de îndată l-a primit înapoi, ba chiar alergându-i în întâmpinare! Din acel moment s-a lăsat de orice lucru rău din viața sa, chiar dacă acestea nu-i dădeau pace (nici acum, la această oră, nu și-a curățat mintea de ele, îl chinuie în continuare, dar ținta lui acum este una clară și nu se mai poate compromite). A început să studieze Sfânta Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, sufletul lui a devenit însetat de izvorul cel nesecat ce izvorăște din Mântuitorul Iisus Hristos, viața sa este una plină de armonie, relația sa cu Dumnezeu este una vie, deoarece a învățat să nu-L mai țină pe Hristos închis în Sfântul Altar, a decis să-L ia cu el în minte și în suflet pe oriunde va merge de acum încolo.

Acest băiat nu este inventat, ci este cât se poate de real. Îl puteți găsi în fiecare Duminică la catedrală, bucurându-se că nu mai este nevoit să mintă atunci când cântăm atât de frumos: „Am văzut lumina cea adevărată…”. Acest băiat vă vorbește chiar acum. Acest băiat sunt eu!

Ioan

Text premiat la concursul de

eseuri al lunii august 2016

IULIE 2018