Povestea mamei și a fetiței care „colindă cuvinte către tata”

„Se apropie Crăciunul, fiica ta e cea care îți scrie colindă”1…

Așa începea una din cele mai cutremurătoare scrisori publicate vreodată în această revistă. Am parcurs împreună, uluiți, povestea mamei și a fetiței care au fost aruncate în stradă de nimeni altul decât tatăl copilului. Nu au fost lăsate să-și ia nici hainele, nici lucrurile. În plină iarnă, o mămică cu o copilă de mână, căutând loc unde să-și plece capul.

Și-au înjghebat apoi un loc, o căsuță cu o singură cameră, dar nici de ea nu au fost lăsate să se bucure. O mână rea le-a tăiat cablul de curent în plină iarnă și le-a distrus sobița la care se încălzeau. Au continuat apoi să se încălzească la lumina unei candele. Și la focul ce ardea înalt în inima ei de mamă. (A.S.)

– Doamnă Cristina, cu toţii am fost impresionaţi de scrisoarea dumneavoastră. Am primit multe telefoane la redacție din partea unor oameni care au vrut să vă ajute. Vă rugăm să ne spuneţi ce s-a mai întâmplat din momentul în care ne-aţi scris şi până astăzi.

– Vă mulţumesc din suflet! Şi eu am primit o mulţime de telefoane, mulţumesc de încurajări.

Practic, a mai trecut un an, an în care am învăţat să preţuiesc mai mult viaţa, copilul meu, lumina, căldura şi oamenii. De multe ori, înainte de-a trece prin toate acestea, uitam să aprind o candelă pentru rugăciune, și Dumnezeu a făcut în aşa fel încât acum o ţin aprinsă mereu pentru lumină – pentru că am rămas fără lumină. De multe ori, făceam căldură fără limită, și acum am învăţăt să număr lemnele. Aveam frigiderul plin cu mâncare gătită şi uitam să o împart cu alţii, și acum am învăţat să mă limitez la o singură porţie, pentru că frigiderul nu mai este de folos. De multe ori, aveam două plăpumi şi uitam să dăruiesc una, şi astă-iarnă, trei de-aş fi avut, tot nu ne puteam încălzi. De multe ori, râdeam fără măsură, şi acum zâmbesc ca să nu plâng. Căutam să fiu frumoasă exterior, şi acum îmi pedepsesc faţa. Uitam să mă rog, şi acum mă rog, mă agăţ de Dumnezeu.

Sunt mamă şi mă doare. Maria este bine, am continuat să-i fac terapie pentru recuperare. Ne luptăm în continuare cu lipsa luminii, pentru că aşa e birocraţia, durează foarte mult actele. Dar ea este bine. Am trecut iarna cu bine, am primit pachete cu hăinuţe, cu alimente; Maria a fost tot timpul lângă mine în grădiniţă şi asta m-a ajutat mult, pentru că aşa am învăţat să zâmbesc printre lacrimi, alături de copilul meu.

– Maria vă întreabă de ce s-au întâmplat aceste lucruri?

– Da, şi îmi este foarte greu să-i explic, pentru că nu înţelege întotdeauna şi mă întreabă din nou, şi mi-e greu în continuare să-i explic de ce se întâmplă aceste lucruri. Cum să-i explic că răul e ceva creat de oameni, nu de Dumnezeu? Cum să o fac să înțeleagă de ce îngăduie Dumnezeu răul în lume? Mi-e greu să-i explic, foarte greu…

„Prin copilul meu mi-a răspuns Dumnezeu”

– Cum este viaţa alături de un copil cu probleme? Aţi spus la un moment dat că abia alături de copilul acesta aţi înţeles că dumneavoastră sunteţi cea slabă, nu Maria.

– Da, într-adevăr, am avut foarte multe piedici în viaţă, foarte multe semne de întrebare, foarte mulţi oameni care, la rândul lor, puneau multe întrebări fără rost, doar aşa, ca

să provoace tulburare. Dar prin ea am înţeles că oamenii sunt mândri, şi pot urca atât de sus doar pentru a avea de unde cădea, doar pentru a avea de unde cădea…

Copilul ăsta e tot ce am eu – ea a fost singura care m-a ţinut sus, pentru ea m-am motivat şi doar pentru ea am luptat. Când cădeam, mă uitam în ochii ei şi atunci înţelegeam că Dumnezeu îngăduie lucrurile acestea ca eu să-i port mâna să poată scrie, ca eu să-i răspund de zeci de ori la aceeaşi întrebare, ca eu să o ajut, să o îndrum spre orice lucru mic, să mă bucur de orice lucru mic pe care ea îl poate face. Pentru alţii sunt nimicuri, pentru mine e un munte de bucurie să văd că ea poate face ceva. E un copil cu probleme, e un copil cu CES2, e un copil care are nevoie de mine la orice oră – şi ea ştie că eu sunt lângă ea şi vreau să fiu lângă ea.

În anumite momente îmi pun întrebarea de ce în viaţă pierdem lucruri, oameni, uneori chiar pe Dumnezeu, pentru ca mai târziu să ne dăm seama cât valorează. Îl pierdem pe Dumnezeu ca nişte orbi fără suflet, apoi urlăm şi fugim după El, în speranţa că ne va răspunde – şi, de multe ori, ne răspunde prin oamenii de lângă noi. Prin copilul meu mi-a răspuns Dumnezeu.

– Cum se raportează Maria la Maica Domnului, mai ales că îi este ocrotitoare?

– Maicii Domnului îi spune „Mama”, „Mama Maria cu Iisus”. Se roagă foarte mult la Sfântul Efrem şi Sfântul Nectarie, avem icoane frumoase… Uneori, aşa, din proprie iniţiativă, când avem vreo supărare, se roagă, se roagă. De exemplu, pentru lumină. Îi spuneam că nu putem avea lumină şi Maica Domnului o să ne dea lumină, lucru pe care sigur că l-a înţeles și s-a rugat la Maica Domnului. Dintr-odată, nu mai stătea de vorbă cu mine şi se punea în genunchi şi se ruga, vorbea cu Maica Domnului.

Pentru că am fost atât de singure, ne-am agăţat de Sfinţi, de Maica Domnului. Pentru că ne învârtim în atâtea cercuri până ajungem tot la Dumnezeu, ca la ultima scăpare, pentru că altfel suntem pierduţi. A fost un timp când eram pierdută, eram pierdută… Doar aşa, căzând, L-am cunoscut pe Dumnezeu. Doar aşa, căzând.

Copilul ăsta e lumina mea. Am învăţat să trăiesc altfel, am învăţat să preţuiesc oamenii altfel, să nu îmi pese, să lupt, să fac orice ca să-i fie ei bine, să o văd zâmbind, să fie om între oameni, să nu se simtă diferită. Am încercat să-i explic, cu toate că este greu şi poate nu înţelege, dar ştie că este iubită, şi ăsta e cel mai important lucru.

„E atât de important să ai un duhovnic bun!”

– Aţi putea să ne dați detalii? Ce probleme are Maria?

– Maria are diagnosticul de tetrapareză flască. Asta înseamnă că muşchii membrelor, picioare şi mâini, sunt foarte slab dezvoltaţi: merge foarte greoi, are nevoie de susţinere, în plus are și scolioză şi lordoză, coloana vertebrală fiind foarte curbată, în formă de „S”, cu scobitura în faţă, ceea ce înseamnă că tot timpul poartă un corset de susţinere pentru a-şi putea menţine corpul drept, pentru că îi vine capul în faţă şi umerii rămân în spate. La fel, oasele bazinului îi vin în faţă şi restul în spate. Deci fără corset nu se poate susţine.

– Ce le-aţi răspuns persoanelor care vă îndemnau să părăsiţi copilul şi să vă refaceţi viaţa, deoarece sunteţi o femeie frumoasă?

– Le-am spus că sunt orbi şi nu ştiu cu adevărat ceea ce înseamnă bucuria vieţii. Ei nu văd decât suflete ucise, iar nu persoane care luptă pentru ceva.

– Cine v-a ajutat cel mai mult în momentele grele? Familia? Prietenii? Necunoscuţii? Biserica?

– Cel mai mult m-a ajutat Biserica. Cel mai mult m-a ajutat faptul că în Biserică am avut un duhovnic bun, am avut preoţi la care eu mergeam să le cer un sfat. Doamne, e atât de important să ai un duhovnic bun şi preoţi buni, preoţi care să-ţi dea un sfat bun atunci când ai cu adevărat nevoie!

Mă rugam la Maica Domnului să primesc un sfat, pentru că nu mai pot; să-mi vorbească Maica Domnului, pentru că nu mai pot. Şi întotdeauna găseam o ieşire, găseam o direcţie, găseam un pas spre a merge înainte; dar doar prin Biserică. Atunci când am întrebat oamenii, am fost cea mai căzută. Am avut lumină doar atunci când am întrebat Biserica.

– Dintre sfaturile pe care le-aţi primit, care v-au dat cea mai multă putere?

– A fost un moment când voiam să întrerup orice medicaţie a copilului, să întrerup kinetoterapia, deci toată recuperarea fetei, şi să o ţin lângă mine, că nu mai suportam spitalele, nici ea, nici eu. Și atunci un Părinte mi-a spus că este cea mai mare greşeală, pentru că Biserica este de acord cu tratamentul, deci omul trebuie să facă orice îi stă în putinţă, pentru ca şi Dumnezeu să-Și pună mâna alături de om. M-a sfătuit să nu abandonez niciodată lupta pentru copilul meu, niciodată.

Tot timpul am fost încurajată că sunt 70% şanse să fie bine copilul meu, 70% șanse să poată fi în rând cu ceilalţi copii. Şi m-am agăţat de aceşti 70%, ca o nebună m-am agăţat! Și am continuat să lupt. A fost cel mai important sfat pe care l-am primit de la Biserică: să lupt pentru sănătatea copilului meu, să fiu tot timpul lângă ea, pentru că un copil este o binecuvântare, şi Maica Domnului nu o să ne lase niciodată, niciodată. Pentru că numai aşa, dacă Dumnezeu vede voinţa ta, va conlucra şi se vor întâmpla minuni.

Eu cred în minuni, pentru că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Facem în continuare recuperare, şi am făcut şi eu un curs de kinetoterapie astfel încât să o pot ajuta de acasă.

– Vorbeaţi despre minuni. Aţi trăit minuni?

– Da, am trăit minuni. Trebuia să o operez pe Maria din nou la ochi şi, când m-am dus cu ea la operaţie, Doamne!, nu mai corespundea fişa cu consultația! Și nu a mai fost nevoie de încă o operaţie la ochi.

Am trăit minuni, credeţi-mă din tot sufletul, pentru că acelaşi medic care o consultase înainte mi-a spus acum că nu mai este nevoie de operație. Nu ştie ce s-a întâmplat, de ce fetiţa mea s-a vindecat. M-am rugat mult la Sfântul Luca al Crimeii, la Sfântul Nectarie, la Sfântul Efrem şi ştiu că s-au întâmplat minuni, pentru că eu îmi ştiu copilul, ştiu că ceva a fost.

Dumnezeu face minuni. Numai noi suntem orbi şi nu le vedem, nu suntem demni să le primim.

(…)

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articolul integral poate fi citit în numărul din iunie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”