Preoteasă și mamă a opt copii:

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” 2 Corinteni 12:9, i-a spus Hristos Sfântului Apostol Pavel. Aceste cuvinte se luptă să și le însușească familia unui preot dintr-un sătuc uitat de lume. Ascultând-le încercările prin care Domnul vrea să le dea putere, apare firesc întrebarea: cum poate o familie să ducă atât de multe ispite? Răspunsul este unul singur: numai cu ajutorul lui Dumnezeu, printr-o rugăciune izvorâtă dintr-o inimă ce arde de iubire pentru Hristos, dintr-o inimă ce crede și se încrede în Hristos te ajută să treci peste toate.

Din motive lesne de înțeles, am păstrat discreția asupra acestei familii pe care suntem siguri că o veți îndrăgi, așa cum am făcut-o și noi. Și mai credem că, privind spre necazurile lor, încercările noastre vor părea mici picături de apă într-un ocean. (R.T.)

– Doamna preoteasă, de ce v-ați mutat aici, departe de lume, în acest sătuc?

– De când ne-am cunoscut, și eu și soțul ne-am dorit foarte mult să scăpăm de toate ispitele vremurilor noastre, care sunt destul de puternice și, pe măsură ce trece timpul, vedem că lupta vrăjmașului este tot mai mare. Ne-am dorit să ne creștem copiii într-un altfel de mediu, nu cum am trăit noi. Noi am trăit într-un oraș mare, cu prea multe ispite, cu prea multe desfrânări, și nu am vrut să aibă parte copiii noștri de așa ceva. Am vrut în primul rând să aibă parte de copilărie – de-o copilărie mai inocentă, care văd că din ce în ce mai mult a început să lipsească în ziua de azi. Copiii din ziua de azi nu prea mai au copilărie.

Așa că am căutat o zonă mai retrasă, departe de oraș, și am găsit ce ne-am dorit. Aici avem o curte, avem un spațiu unde copiii pot să se joace, pot să meargă în pădure, să adune flori… Chiar zilele trecute îi auzeam spunând că, în drum spre școală, văd din microbuz căprioare, iepurași… Este altceva față de cum își trăiește copilăria un copil dintr-un oraș mare.

– Și totuși, care sunt ispitele pentru acești copii într-o astfel de lume? 

– Ispitele cele mai multe le avem cu bolile lor. Prima fetiță, Maria, nu a fost așa de bolnăvicioasă, dar următoarea, Natalia, a avut foarte multe probleme de sănătate – pe atunci nu eram încă mutați aici. Până la vârsta de un an a vomitat continuu, am stat foarte mult prin spitale cu ea și nimeni nu-și putea da seama ce se întâmplă. Abia la vârsta de un an am aflat că are o intoleranță la lactoză, dar nimeni nu reușise să ne lămurească, chiar dacă am ajuns pe la spitale mari din București.

După ce ne-am mutat aici, ne-am tot lovit de aceste lucruri, fel și fel de boli: rotavirus, viroze respiratorii, probleme digestive… Și a fost greu, pentru că de multe ori trebuia chemată Salvarea – și chiar zilele acestea am avut niște emoții legate de-o alergie a Teodorei, cea de șapte anișori, la un sirop de tuse; din cauza timpului nefavorabil, Salvarea era aproape să nu ajungă la timp și copilul intra în șoc anafilactic.

Ispite mai sunt și cu mersul la școală, pentru că ei merg cu microbuzul – sunt câteva dealuri care ne despart de școală – și, când este vreme urâtă, când este prea alunecos din cauza zăpezii sau a noroiului, microbuzul nu mai ajunge până la noi și suntem nevoiți să-i ținem acasă. Au fost ierni în care au mers mai rar la școală; la noi, când sunt ierni adevărate, chiar rămânem înzăpeziți.

„Sfinte Nectarie, scapă-ne!”

– Ne-ați spus că ați avut multe ispite cu bolile copiilor. Ne puteți relata câteva din momentele cele mai grele pe care le-ați avut de dus cu ei?

– Au fost multe… A fost foarte greu și cu cel de-al treilea copil, Mihail. Îmi amintesc că, de când l-am născut, la fel, tot ce mânca vomita – și, la fel, am fost prin spitale, dar nici un rezultat! Oricum, și eu și Părintele aveam canon pentru el, și am început să insistăm cu post, cu rugăciune, și tot la vârsta de un an am ajuns la un medic foarte bun de la spitalul „Grigore Alexandrescu”, care a descoperit că avea o malformație: vezica biliară era de trei ori mai mare decât normalul. După aceea, cu un tratament dat de dumnealui am scăpat, dar până atunci am trecut prin momente grele, chiar la un moment dat am crezut că o să-l pierdem din cauza deshidratării. Nu știu cum s-a dezvoltat în anul acela, chiar și medicii se mirau cum putea să mai trăiască, pentru că era mai mult nemâncat; tot ce mânca dădea afară.

Și tot cu el am mai avut un moment greu: chiar înainte de-a împlini trei anișori, s-a înecat cu compot de persici. Eram la masă cu ei, se jucau, se hârjoneau și, la un moment dat, o bucată de piersică i-a intrat pe partea respiratorie. Pur și simplu, cum stătea el în fața mea, îl vedeam că se înverzește la față. Nu-i mai ajungea aerul în plămâni. Copiii toți au început să se roage, s-au pus în genunchi și au început să strige: „Doamne, nu ne lua frățiorul! Sfinte Nectarie, scapă-ne! Maica Domnului, unde ești?”. Și chiar atunci soțul, care era afară, prin curte, a apărut din senin. El nu știa ce se întâmplă, dar i s-a părut că trebuie să vină în casă în acel moment. Și, cum l-a văzut pe Mihail învinețit, l-a luat în brațe, l-a strâns foarte puternic, și am văzut amândoi cum i-a ieșit o bucată de piersică destul de mare din gură. În momentul acela am leșinat și eu, a leșinat și copilul. Nu mai vedeam nimic, nu mai auzeam nimic, și mi-a luat mult timp ca să-mi revin…

Și cu Nectarie am avut o ispită. Eram pe la jumătatea sarcinii cu el, și doamna doctor mi-a spus că placenta s-a maturizat (gradul III) și nu ar mai fi făcut față la schimbul de oxigen între mine și copil. A fost greu, pentru că în fiecare zi trebuia să urmăresc mișcările copilului și, cum nu ar mai fi mișcat o singură zi, trebuia să merg urgent la spital ca să-mi fie provocată nașterea, deși erau șanse foarte mici să supraviețuiască în acel moment. Și atunci am început să ne rugăm Maicii Domnului și Sfântului Nectarie, și i-am promis Sfântului Nectarie că, dacă se va naște cu bine copilul – ceea ce medicii spuneau că este imposibil, pentru că eram abia la jumătatea sarcinii –, îi vom pune numele Nectarie. Spre surprinderea medicilor, procesul de îmbătrânire a stagnat, pur și simplu, și placenta chiar a întinerit un pic! Am dus sarcina la până la capăt și am născut un băiețel sănătos, fără probleme. Nu a avut cum să fie decât o minune, așa a spus și doamna doctor.

Și cu următorul copil, Teodora, am avut în timpul sarcinii aceeași problemă cu placenta, și tot cu rugăciune s-a îndreptat: din gradul III de îmbătrânire, placenta a ajuns gradul I! A fost ceva vizibil minunat, și-acum îmi amintesc cum îmi arăta doamna doctor la ecograf că s-a modificat procesul, și nu înțelegea ce se întâmplă.

După a cincea sarcină au început altfel de ispite, și pentru mine – deși și până atunci toate sarcinile mele au fost toxice, nu puteam să mănânc nimic; nu știu din ce s-au dezvoltat copiii, cred că mai mult Dumnezeu i-a hrănit. Eu mai mult slăbeam când rămâneam însărcinată, și totuși copiii au fost mari, peste trei kilograme toți. Și de la a cincea sarcină au început altfel de probleme: tromboză, pe uter au apărut varice care s-au extins foarte mult pe piciorul drept. De atunci doamna doctor ne-a spus că riscurile sunt mari, și s-ar putea ca nașterea să fie cu probleme. Ne-am rugat, am trecut, dar la următoarea sarcină s-au agravat, riscurile au fost și mai mari, așa că am fost nevoită să stau mai mult în spital. În tot timpul acesta, Părintele rămăsese singur cu ceilalți copilași, a fost destul de greu, dar, slavă Domnului, am trecut cu bine!

„M-am gândit că așa trebuie să fie”

– Ați avut și momente de cârteală, de deznădejde când ați trecut prin aceste încercări?

– Da, am avut și momente de cârteală… Mi-a părut foarte rău, pentru că mi-am dat seama că toate aceste încercări au fost îngăduite ca să ne rugăm mai mult. Dumnezeu ne-a pus la încercare credința. Am înțeles că, în momentul când crezi că Dumnezeu te-a părăsit, de fapt El te ținea în brațe.

Și de aceea mi-a părut foarte rău, că, dacă Dumnezeu tot ne dă încercările, trebuie să avem și răbdare să le ducem, și de multe ori se întâmplă să nu mai avem acea răbdare. După ce cârtim și am făcut păcatul, abia atunci ne dăm seama că am greșit. Îi admir pe cei care au avut de dus tot felul de necazuri și au dat slavă lui Dumnezeu – cred că asta e cel mai important, să dai slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și de fiecare dată când am reușit să fac așa, am trecut mult mai bine…

Când am rămas însărcinată cu al șaptelea, cu Pavel, a fost un moment foarte greu, pentru că riscurile au fost și altele, pe lângă cele legate de tromboză: au fost legate și de uterul meu, care era foarte slăbit, foarte subțiat, și existau riscuri mari să fac hemoragie internă. Am avut același medic la toate sarcinile, era o doamnă doctor foarte credincioasă, care ne-a sprijinit mult, dar de data aceasta mi-a zis că mă condamn singură la moarte. I-am răspuns că am încredere că Domnul mă va ajuta și-o să trecem peste toate. Și a fost atunci un moment când am simțit că Părintelui, soțului meu, îi venea să cârtească: nu înțelegea de ce Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile.

Nu știu ce-a fost cu mine atunci, pentru că de obicei el este mai tare decât mine, el este cel care spune că trebuie să dăm slavă pentru toate. Până atunci nu a cârtit deloc, cu toate că suferea la fel de mult pentru copii. Este mai puternic Părintele, eu sunt mai slabă, mai sensibilă, mai plângăcioasă, poate s-au și acumulat multe în timp. Dar atunci când am rămas însărcinată cu Pavel chiar am dat slavă lui Dumnezeu – m-am gândit că, dacă mi l-a dat, probabil o să trecem cu bine și peste nașterea lui, deși a fost foarte greu! N-am mai cârtit și m-am gândit că așa trebuie să fie.

La un moment dat chiar i-am spus Părintelui că poate trebuie să mor. Citind și de cazul doamnei Mioara Grigore în „Familia Ortodoxă”, m-am tot gândit și le spuneam și copiilor, dar ei nu voiau să accepte. Și Părintele a suferit foarte mult, nu putea concepe că mă poate pierde. Dar eu m-am resemnat într-un fel, m-am gândit că poate asta e voia lui Dumnezeu, poate nu trebuie să scap mereu, cine știe…

Articolul integral poate fi citit în numărul din aprilie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”