Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului

(…)

„Sfinții trăiesc încă de acum Împărăția lui Dumnezeu”

 – Știm că pustnicii se tânguiesc pentru păcatele lor, simțindu-se cei mai păcătoși oameni. Cum ajung ei la acest adânc sentiment al pocăinței?

– Prin viața de curăție pe care nevoitorii o trăiesc, ajung să simtă din proprie experiență starea de dinainte de cădere a celor întâi-zidiți, dar și viața îngerilor. Mai mult, prin harul lui Dumnezeu li se descoperă locul inimii, unde se află jertfelnicul noetic (o bisericuță lăuntrică unde se săvârșește neîncetat Dumnezeiasca Liturghie noetică); ajung, de asemenea, și la vederea Luminii, sau la vederea Dumnezeieștii Liturghii Cerești, așa cum a văzut-o Evanghelistul Ioan și a descris-o în cartea Apocalipsei.

Când însă starea aceasta se împuținează, ei simt acest lucru ca pe cea mai profundă cădere, și astfel îl înțeleg pe Adam, care ieșise din Rai și se tânguia. Sfântul Siluan ne-a lăsat cuvinte extraordinare pe această temă, pe care Starețul Sofronie le-a intitulat „Tânguirea lui Adam”.

Acest lucru este în acord cu întreaga tradiție patristică. Sfântul Grigorie Sinaitul scrie că, dacă nu înțelegem în ce stare eram când ne-a creat Dumnezeu, nu vom înțelege nici în ce stare ne-a adus păcatul. Astfel, sfinții, având mintea luminată și vederea lui Dumnezeu, înțeleg empiric cum este omul firesc și cum a ajuns omul cel împotriva firii prin păcat, de aceea se și predau unei tânguiri cu neputință de curmat. Plâng nu doar pentru eventualele lor păcate, ci și pentru că mintea (νοῦς) lor nu poate rămâne multă vreme în pomenirea lui Dumnezeu, din pricina vreunui gând ce se apropie de ei; pentru că pierd comuniunea cu Dumnezeu; pentru că au simțirea stricăciunii și a morții, ceea ce cunoaștem sub numele de „haine de piele” Facere 3:21. Simt viața fără de Dumnezeu ca pe o stare animalică, iar lucrul acesta nu este înțeles în termeni psihologici și sociologici, ci în termeni teologici pur empirici. Când soarele răsare, atunci toate se descoperă cu limpezime, până și cele mai mici necurății. Iar când soarele apune, atunci vine întunericul. La fel se întâmplă și cu sufletul.

Evanghelistul Ioan, în Apocalipsă, când L-a văzut pe Hristos întru slava Sa, a căzut la picioarele Lui „ca mort” Apoc. 1:17. Și, după ce a văzut întreaga Liturghie Cerească, s-a umplut de dorire, spunând: „Vino, Doamne Iisuse!” Apoc. 22:20.  Astfel, sfinții trăiesc încă de acum Împărăția lui Dumnezeu, și de aceea o caută neîncetat; trăiesc logodna Duhului, așteptând cu dor și nunta cu Mirele Hristos, Mielul Apocalipsei.

„În ziua de azi suferim o neobișnuită siluire”

– De ce simțim bucurie atunci când ne aflăm lângă un om sfânt și am vrea să nu-l mai părăsim niciodată?

– Aceasta se întâmplă deoarece, așa cum v-am spus, omul sfânt este omul firesc. Și, întrucât cunoaștem mulți oameni care duc o viață împotriva firii, de aceea ne entuziasmează un om care trăiește după fire și mai presus de fire, așa cum a fost creat de Dumnezeu. Apoi, viața unui sfânt este ascunsă „cu Hristos întru Dumnezeu” Coloseni 3:3. Tatăl Îl iubește pe Fiul, și îi iubește pe cei care sunt ascunși întru El. Unde este Dumnezeu, acolo este Raiul. De aceea, atunci când întâlnim sfinți, adulmecăm atmosfera Împărăției lui Dumnezeu.

Apoi, în ziua de azi, comunicând cu mulți oameni, suferim, uneori mai mult, alteori mai puțin, o neobișnuită „siluire”. Dragostea pe care ei ne-o arată e plină de iubire de sine, de egoism – și lucrul acesta ne siluiește sufletul, nefiind o dragoste adevărată. Nu se apropie de noi cu sensibilitate, ci cu brutalitate, cu agresivitate, cu fel de fel de patimi. Și, fiind noi înșine extrem de răniți din cauza multor necazuri îndurate de-a lungul vieții, de aceea orice mișcare pe care un om împătimit o face către noi o simțim ca pe o siluire a sufletului nostru.

Dimpotrivă, sfinții, care au lepădat „hainele de piele” – ale stricăciunii, pătimirii și morții –, a căror iubire de sine s-a preschimbat în iubire de Dumnezeu și de oameni, distingându-se prin dragostea lor jertfelnică, sunt nespus de sensibili, delicați, blânzi și se apropie de noi cu o dragoste duhovnicească, precum aura Duhului Sfânt. În definitiv, omul are astăzi nevoie de o „teologie a delicateței”, pe care o au doar sfinții, cei ce sunt adevărații oameni.

(…)

Material realizat de

Raluca Tănăseanu

Traducere de Tatiana Petrache

Din „Părintele Proclu – file de Pateric”

(Ed. Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018)

Fragment din articolul publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”