„În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor». El este acela despre care a zis Prorocul Isaia: «Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui»”. Matei 3:1-3

Şi a venit tot poporul la Iordan şi s-a botezat, spune Scriptura. Dar nu toţi cu acelaşi gând, nici cu aceeaşi inimă, căci Prorocul îi mustră pe farisei, spunându-le: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi deci roadă vrednică de pocăinţă!”. Matei 3:7-8

Ne amintim în aceste zile de cuvintele acestea, fiindcă tot mai adesea observăm că oamenii vin la biserică nu ca şi cum ar fi templu al Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu trăită mistagogic, ci doar ca la o „casă de adunare”. Poate că nu cu gândul viclean al fariseilor, dar nici cu simţirea adâncă a prezenţei lui Dumnezeu nu se mai trăiește – oricum, nu „roadele vrednice de pocăinţă” la care ne cheamă Prorocul.

Telefoanele mobile sună, iar unii chiar se consideră îndreptăţiţi să poarte mici convorbiri pe o voce mai mult sau mai puţin scăzută. Afli tot mai des copii care, sub privirile îngăduitoare ale părinţilor, fac mai multă gălăgie în timpul epiclezei decât la grădiniţă în faţa doamnei educatoare, şi adolescenţi care îşi cercetează mesajele de pe WhatsApp sau mai postează ceva pe Facebook. Că bătrânele îşi foşnesc pungile și se ciondănesc cu cei care au îndrăznit să le ocupe locul, asta nu mai e ceva nou. Lumea parcă se mai înviorează puţin la Chinonic, unde tot mai des cântările emoţionale în stil neoprotestant fac furori. Desigur, nu peste tot şi nu tot timpul întâlnim aceste manifestări, dar, din păcate, nu poate spune nimeni că suntem străini de ele, sau că nu ne surprind tot mai des la sfintele slujbe.

Au apărut, mai nou,  chitările în biserică

Desigur, repertoriul secularismului muzical din multe biserici de astăzi nu se opreşte la nevinovatele pricesne. Pot fi întâlnite uneori şi armoniile viguroaselor cântece vânătoreşti, romantismul Cenaclului „Flacăra” sau popularul „Cântării României” de pe vremea comuniştilor, sau simplele doine şi romanţele interbelice, care ne amintesc uneori de îndrăgita Maria Tănase. Aşadar, în multe cazuri, cântările din biserică, după sonoritatea lor, recapitulează parcă un segment important al spiritului românesc cult şi popular al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. E adevărat, curente muzicale mai noi, cum ar fi rock-ul, lipsesc din această panoplie, dar nu e timpul pierdut. Mai ales dacă-i vom avea ca exemplu pe catolici, unde acesta e de mult integrat vieţii liturgice, consecinţă firească în cadrul unui avansat proces de secularizare a muzicii bisericeşti.

În fine, poate că nu ne-am fi oprit asupra acestui subiect care ne doare mult, privind viaţa liturgică a Bisericii noastre, dacă recent nu am fi constatat – de parcă nu era destul schimonosirea muzicii psaltice descoperită de îngeri sfinţilor melozi precum Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Roman Melodul, Sfântul Cosma Melodul –, ci s-a trecut la o fază nouă, epuizată, de asemenea, în cadrele creştinismului catolic occidental. Au apărut, mai nou, cu prilejul Sărbătorilor, chitările şi orgile în biserică și, bineînţeles, cântăreţii de muzică uşoară şi populară, care se manifestă chiar în faţa uşilor împărăteşti, dar şi tot felul de alte manifestări mai mult sau mai puţin ortodoxe, unele dintre ele de-a dreptul păgâne. Desigur, totul pentru a satisface dorinţa de spectacol a publicului format din credincioşii noştri.

Dumnezeu e bun şi ne primeşte pe toţi în lăcaşul Său, cât am fi de păcătoşi, dar nu atunci când considerăm păcatul virtute, iar manifestările lumeşti ca fiind duhovniceşti. Pe Sfânta Maria Egipteanca a oprit-o îngerul Domnului să intre în biserică până când nu şi-a pus în minte un gând de pocăinţă. Şi chiar lui Moise i-a poruncit Domnul să-și scoată încălțările, pentru că locul unde înainta era sfânt. Oare lăcașul bisericii unde Hristos se jertfeşte euharistic, unde cetele îngereşti slavoslovesc în vremea Sfintelor Slujbe este mai puţin sfânt decât acel pământ, pentru a ne permite să ne purtăm fără evlavia cuvenită?

Unii cred că, folosindu-ne de cele ale lumii, vom deveni mai „simpatici” şi vom atrage mai mulți tineri în biserică. Oare chiar aşa să stea lucrurile? Să lepădăm, aşadar, chipul ascetic şi îndemnul spre pocăinţă al mesajului evanghelic pentru a nu-i necăji pe cei care nu sunt pregătiţi să-l primească? Să nu-i mai îndemnăm pe oameni la schimbarea minţii şi a vieţii, prin conştientizarea stării de păcat în care ne aflăm?

Duhul lumii este mai rău  decât diavolul însuşi

În urmă cu mai bine de douăzeci şi cinci de ani, cam la un an de la înlăturarea lui Ceauşescu de la putere, am putut constata deschiderea aproape fără limite la care ajunsese catolicismul faţă de duhul lumii. Despre protestantism sau neoprotestantism ştiam deja, căci acesta era cumva duhul lor, dar la catolici îmi părea o noutate. Undeva, la Viena, în cadrul unui eveniment internaţional organizat de comunitatea catolică Taizé, într-un colţ al unei hale imense în care fiecare făcea cam ce voia, se desfăşura o messă catolică. Cei doi care oficiau se luau din când în când de mână şi dansau în faţa a ceea ce numeau „sfânta masă” şi „sfântul potir”. Tinerii exuberanţi aclamau şi fluturau nişte steaguri, nu am reţinut ce însemne purtau pe ele. Întoarcerea catolicilor către lume, din sfera glacială a sentinţelor papale, se arăta cu totul dezolantă. Aici îi adusese laxismul dogmatic şi moral impus în catolicism prin Conciliul Vatican II, laxism dictat mai mult de secularizarea omului occidental decât de masoneria a cărei influenţă în viaţa Bisericii este adeseori prea exagerată.

Consecinţele acestei deschideri sunt destul de evidente astăzi ca să nu mai urmăm şi noi acelaşi drum. Nenumărate lăcaşuri de cult sunt scoase la licitaţie şi vândute de catolici în întreaga Europă, pentru a fi transformate în restaurante sau baruri, hoteluri sau chiar case de lux. E drept, multe astfel de lăcaşuri au avut şansa să fie închiriate, vândute, sau chiar cedate ortodocşilor români care au fost constrânşi să-şi părăsească ţara pentru a găsi în Occident un trai mai bun.

Oare dacă la Conciliul Vatican II, constatând criza în care se află creştinismul occidental, s-ar fi hotărât reîntoarcerea la adevărul dogmatic al Părinţilor Bisericii, la pocăinţa autentică, lipsită de moralism, la înţelegerea duhovnicească iar nu scolastică, ar mai fi ajuns catolicii să-şi vadă catedralele transformate în hoteluri? Dacă şi-ar fi întors atunci faţa de la slava lumii acesteia, de la calea cea largă la cea strâmtă a culturii Rugăciunii inimii, am mai fi asistat astăzi la acest adevărat faliment al credinţei şi manifestărilor ei liturgice în Occident? Dacă în locul chitărilor şi al spectacolelor din spaţiul liturgic s-ar fi revenit la chipul ascetic al slujbelor creştine, la privegheri, iar în locul discursurilor triumfaliste s-ar fi preferat smerenia rugăciunilor de pocăinţă, ar mai fi ajuns catolicii să nu aibă nici o relevanţă pentru tinerii noilor generaţii?

În acest context, pe drept ne-am putea întreba de ce lecţia catolicilor nu ne este suficientă. De ce preferăm uneori manifestări populiste, proiecţii de filme sau alte spectacole în locul privegherilor sau al Vecerniilor de sâmbătă seară. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că duhul lumii este astăzi mai rău decât diavolul însuşi. Căci duhul lumii vine împodobit cu tot felul de dulceţuri şi ne atrage, încetul cu încetul, să ne alipim inima de el, în timp ce duhul cel rău, dacă l-am vedea la faţă – şi am rămâne încă vii! –, nu ne-ar mai trebui în veci un „parteneriat strategic” cu el.

Cel mai bun argument al propovăduirii lui Hristos

Se pare că aceasta este explicaţia. Odihnindu-ne mai mult în cele ale lumii decât în cele ale lui Dumnezeu, nu mai simţim schimbarea vieţii noastre, pocăinţa, ca pe calea firească pentru a fi primiţi în curţile Domnului, ci mai curând cerem ca Biserica să-şi schimbe chipul şi propovăduirea, pentru a-i face noi cinstea de a intra în ea.

Desigur, Biserica poate fi un loc de socializare, şi chiar unul ideal, dar asta numai dacă mergem acolo pentru a fi împreună cu Hristos. Bunăoară, biserica poate fi şi un suport psihologic, cel mai sigur şi nedezamăgitor, dar nu pentru că ea însăși ne-ar propune lucrul acesta, ci pentru că Hristos este Cel ce ne poate tămădui sufletele când ne lepădăm de lume și ne unim cu El. De asemenea, Biserica ne poate ajuta să dobândim sănătatea atât de mult dorită sau oricare alte bunuri care ne sunt de trebuinţă, dar nu atunci când este văzută şi căutată ca un prestator de servicii intermediate prin cine ştie ce puteri miraculoase, ci numai atunci când chemarea numelui lui Dumnezeu înseamnă o neîncetată invocare a marii Lui milostiviri.

Aşadar, după cuvântul Mântuitorului, „însutit vom primi în lumea aceasta și vom moșteni și viaţa veşnică” cf. Matei 19:29, dacă ne vom lepăda de lume, urmându-I Lui. Dimpotrivă, nimic nu ne va folosi, şi vom pierde şi viaţa veşnică, dacă vom aduce cu noi duhul lumii în biserica lui Hristos, dacă vom căuta în biserică satisfacerea dorinţelor lumeşti, iar nu dobândirea Împărăţiei Cerurilor.

Să ne mai mirăm oare că în vremurile noastre nu mai sunt minunile de demult, că nu mai simţim ajutorul lui Hristos şi prezenţa Lui în viaţa noastră, după cum Însuşi ne-a promis în Evanghelie că nu se va despărţi de noi cf. Matei 28:20, cuvânt întărit de mărturia tuturor sfinţilor? Oare nu toată neliniştea şi neîmplinirile vieţii noastre, deşi ne numim creştini şi frecventăm biserica, nu sunt rodul chiar al acestui laxism care s-a răspândit astăzi în mentalitatea ortodocşilor? Ne va permite acesta să ne apropiem de Hristos şi să ne salvăm sufletul din tot mai învolburata mare a acestei lumi?

Pentru cei ce însă nu se bucură de spectacolele lumeşti din cuprinsul lăcaşurilor ortodoxe de cult, ci, dimpotrivă, suferă şi plâng, socotindu-se ei înşişi primii vinovaţi pentru această stare de fapt, pentru cei ce nu caută miracole şi nu se odihnesc în manifestări sentimentale, pentru aceştia lumina lină a lui Hristos va poposi în inimile lor, ei înşişi devenind, prin pacea şi harul pe care îl respiră, cel mai bun argument în propovăduirea lui Hristos. Aşadar, ceea ce putem face este să ne luptăm noi înşine pentru a deveni cu adevărat următori ai lui Hristos, iar de restul misiunii Bisericii noastre se va ocupa El Însuşi, Cel care nu se bucură de populism, de mulţimi care Îl aclamă pe stadioane, ci de jertfirea de sine a sfinţilor Săi.

Virgiliu Gheorghe

Foto: Cezar Machidon

 Articol publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”