În cele ce urmează vă prezentăm un preot care, deschis şi sincer, „se spovedeşte” în faţa noastră. Părintele Liviu Burlacu din Bacău ne arată cum a ajuns să fie stăpânit de patima alcoolului, cum l-a înrobit aceasta, dar şi cum a găsit calea spre tămăduire. Curajul, onestitatea, smerenia şi pocăinţa sa să ne fie şi nouă pildă pentru a ne mărturisi cât mai curat, cât mai adânc şi cu cât mai multă zdrobire în faţa duhovnicilor pe care ni i-a rânduit Domnul… (R.T.)

 

– Părinte Liviu, vă rog să ne întoarcem în timp, să ne spuneţi povestea sfinţiei voastre. Aţi trecut printr-o perioadă mai grea, în care aţi fost dependent de alcool, dar în cele din urmă aţi biruit această patimă. Cum a început totul?

– Întorcându-ne în timp, povestea mea nu este o poveste unică, şi perioada mai grea, la care faceţi referire, poate fi socotită şi grea, poate fi socotită şi uşoară, poate fi socotită şi o încercare prin care am trecut în urma dependenţei de alcool.

Pentru că dumneavoastră aţi spus: „Aţi fost dependent de alcool”. Dependenţa de alcool este o boală care afectează omul în întregime, bio-psiho-socio-spiritual, și e o boală cronică. Așa încât, dacă vorbim despre o boală cronică, putem spune că încă sunt dependent – şi sunt, în acelaşi timp, şi abstinent. În asta constă, de fapt, și vindecarea, recuperarea din dependenţa de alcool: renunţarea definitivă, pentru totdeauna, la patima respectivă.

Cum a început totul? Aici, într-adevăr, e o poveste lungă, şi pentru mine a fost o poveste plină de neprevăzut. Pentru că eu, până la 22-23 de ani, nu am fost un băutor; foarte, foarte rar consumam alcool. Însă, după 1990, preot fiind, când a avut loc îmbrăţişarea celor care erau atei şi comunişti cu a noastră, care eram în Biserică, a început, de fapt, contactul cu alcoolul. Azi un eveniment, mâine un dineu, poimâine o recepţie, altă dată, în parohie, un pahar la un serviciu religios, la o cununie, la un botez, la o înmormântare… Așa încât, încetul cu încetul, prin nebăgare de seamă, prin neatenţie – prin lipsa trezviei, de fapt –, alcoolul a devenit un lucru care a intrat în viaţa mea de fiecare zi. Aşa au început şi abuzurile, şi în cinci-şase ani de consumat alcool constant, zilnic în ultimul timp, m-am trezit că nu mă simt tocmai bine, în sensul că, atunci când nu beam, simţeam lipsa.

A fost nevoie să-mi zică soţia mea într-o seară: „Dragul meu, dar oare nu poate să treacă de la Dumnezeu o zi lăsată în care tu să nu bei?…”. Pentru că, în ultimul timp, în fiecare zi, în fiecare după-amiază, beam una sau două şampanii. Acele cuvinte m-au durut – le ţin minte şi acum – şi din momentul acela nu am mai băut de faţă cu dânsa, din momentul acela am băut pe ascuns. Este momentul în care eu conştientizez şi zic că este bariera pe care am depăşit-o, de la un băutor normal la un băutor compulsiv, dependent. Este momentul în care eu consider că dependenţa de alcool era instalată fără dubii.

Deja, în momentele mele de trezire, începusem să am întrebări și temeri față de această dependenţă, pe care, bineînţeles, nu o acceptam sub nici o formă, nu eram conştient sub nici o formă că sunt bolnav, că sunt dependent, că sunt alcoolic – cuvântul „alcoolic” mi se părea degradant. Cu toate acestea, chiar aşa stăteau lucrurile: disconfort, beţii, toate făcute pe ascuns, jocul dublu prin care îmi făceam datoria, sau încercam să mi-o fac, faţă de parohie, faţă de biserică, faţă de cele sfinte, şi lipsa îndeplinirii îndatoririlor faţă de familie, unde mă refugiam şi beam, beam pe ascuns. Nu am fost un băutor care să bea în restaurante, sau în baruri. Beam pe ascuns, efectiv beam pentru efect.

„Alcoolul a devenit  şi înger, şi demon”

– Şi totuşi, soţia a aflat, şi-a dat seama că beaţi pe ascuns…

– Cum să nu afle? Pentru că, după ce consumam, mi se modifica starea, şi venea întrebarea: „Tu ai băut?”. Sau vedea că beau un pahar şi eu deja eram ameţit: „Vezi că nu mai poţi suporta alcoolul. Uite, de la un singur pahar şi deja eşti ameţit!”. Era un pahar la vedere, dar mai erau vreo patru-cinci pe ascuns.

– Ce-i spuneaţi soţiei când vă reproşa aceste lucruri?

– Îi spuneam aceleaşi comune minciuni: „Sunt obosit”, „Sunt bolnav”, „Într-adevăr, din cauză că sunt obosit şi-am băut un pahar de vin, sunt ameţit”, „Nu vezi că toată lumea bea? Eu nu beau mai mult ca alţii”, „Am băut foarte puţin, doar o bere”… Argumente, justificări cu care astăzi mă întâlnesc în fiecare zi şi la tot pasul în centrele în care lucrez pentru ajutorarea celor care sunt dependenţi şi suferă de pe urma consumului de alcool.

– Și atunci a fost un moment de declic, în care v-ați dat seama, aţi recunoscut să sunteţi dependent de alcool. Cum a venit acel moment?

– Nu am recunoscut, nu am recunoscut. Mi-am dat seama că am o problemă, dar nu am acceptat şi nu am recunoscut că sunt dependent de alcool. Mi-am dat seama că beau, că am o problemă, că am o dificultate, că este păcat, că este o patimă – dar nu am recunoscut că sunt alcoolic. Nu acceptam, nu am fost în stare să accept că sunt alcoolic, pentru că eu consideram că a fi alcoolic este un lucru degradant. Habar nu aveam că alcoolismul este o boală, habar nu aveam despre felul în care se instalează, indiferent de voinţa proprie, habar nu aveam că există soluţie sau că există speranţă şi ajutor în sensul acesta.

Cu toate acestea, eu am vrut să-mi rezolv problema, pentru că, încetul cu încetul, am început să am sevraje dimineaţa, când nu beam şi aveam de mers cu maşina la drum la Iaşi, la Bucureşti, sau aveam slujbă de oficiat în parohie. Aveam un tremur uşor la mâini, un gol în stomac, transpiraţie şi aşa mai departe – era sevraj. Era un sevraj nu foarte dur, dar era un sevraj. Și, în momentul în care beam, am văzut că-mi trece, așa încât alcoolul a devenit şi înger, şi demon: în momentul când beam, simţeam starea de euforie, de beatitudine, de fericire, de curaj, de energie, de relaxare, de uşurare; iar a doua zi, când nu beam, îmi simţeam şi cunoşteam durerile, „chinurile iadului”, adică tremurături, stare de vomă, vertij, anxietate, panică, nelinişte, lipsa somnului şi aşa mai departe. Și când beam un pahar, toate acestea dispăreau. Deci, de multe ori, a doua zi beam de frică, beam de teama unui sevraj, sau beam din cauză că mă simţeam foarte rău. În momentul în care beam, dispărea toată senzaţia de rău. De fapt, ceea ce v-am descris este un cerc vicios al consumului de alcool.

„Eram iarăşi în punctul din care am plecat”

– Dar care a fost momentul în care aţi hotărât să luptaţi cu această patimă?

– Vă daţi seama că şi eu, şi orice alcoolic, în momentul în care se simte atât de urât şi de rău şi de izolat și de marginalizat, şi între timp apar în casă şi conflictele verbale – la mine n-au fost, din fericire –, am căutat soluţii, am încercat să rezolv problema. Și-am apelat, la cine altcineva? La psihiatri. M-am internat la Psihiatrie la cererea mea, de bunăvoie, ca să-mi rezolv problema, crezând că voi urma un tratament şi-am să pot să beau normal, sau nu mi se va mai întâmpla ce mi s-a întâmplat. Nu am ştiut că psihiatria şi medicaţia psihiatrică tratează simptomul bolii – adică exact acelea care mă făceam pe mine să beau a doua zi: suferinţa, sevrajul, vertijul, greaţa, ameţeala, lipsa somnului –, nu am ştiut că nu tratează boala în sine.

Am stat la Psihiatrie la rezervă, cu încercarea de-a ţine ascunsă internarea mea. Și n-am băut vreo trei-patru săptămâni, maxim, şi după aceea am început iarăşi cu un pahar, ca în scurt timp să ajung iarăşi la cantităţile pe care le beam înainte de internare. A urmat altă Psihiatrie, după vreun an de zile, la Iaşi, la Socola. Și am făcut la fel.

Acolo mi-am dat seama că e nevoie şi de un psiholog, de un consilier pe problema asta. Și chiar am plătit atunci un profesor de la universitate, care venea pentru mine. Eu, fiind treaz şi fiind bine şi încă nefiind afectat absolut nimic din punct de vedere neurologic sau fizic, treceam toate testele cu brio, încât respectivul profesor m-a încurajat şi mi-a spus că sunt extraordinar de bine şi gata, m-am vindecat.

La scurt timp după ce am venit acasă, la o lună, am băut din nou, şi eram iarăşi în punctul din care am plecat. Am venit pe urmă la Bucureşti şi am căutat un psihiatru şi un psiholog de renume. Și tot aşa, am urmat tratament şi consiliere.

Eu aveam bunăvoinţă şi încercam, numai că nu era soluţia asta; psihiatria singură nu era soluţia. Pentru că, aşa cum v-am spus, alcoolismul – asta v-o spun acum, după ce au trecut doisprezece ani de-atunci – afectează omul în integralitatea lui, din punct de vedere bio, psiho, socio şi spiritual. Era nevoie de mult mai mult decât un psihiatru şi pastilele psihiatriei, era nevoie de mult mai mult decât un psiholog. Era nevoie de-o abordare holistică.

Nici pe departe nu conștientizam, deşi eram preot – vă daţi seama în ce eroare eram –, nu conştientizam că, întâi şi-ntâi, eram bolnav sufleteşte. Mândria, da…

 „Beau şi eu ca toată lumea…”

 – Cu duhovnicul discutaţi problema aceasta?

– Sincer să vă spun, eram întrebat sau vorbeam, pentru că era o problemă cunoscută în familia mea şi între mine şi duhovnic. Am avut tot timpul duhovnic în această perioadă; de când mă ştiu am avut duhovnic şi m-am spovedit în mod regulat. Dar, din nefericire, alcoolismul şi dependenţa de alcool nu trece numai cu duhovnicul, din cauză că duhovnicul este minţit în spovedanie – iar eu minţeam cu brio. Minţeam şi cu voie, şi fără voia mea. Adică fără voia mea, prin omisiune, prin autoamăgire. Eu chiar credeam că ceea ce îi spun duhovnicului este adevărat, pentru că el mă întreba: „Dar cu băutura cum stai?” „Beau şi eu ca toată lumea…” „Dar te mai îmbeţi?” „E, mai greşesc câteodată!”. Dar nu spuneam „Domnule, este o problemă, și știu că este o problemă” – deci minimalizam problema. Şi erau şi lucruri pe care le minţeam în mod ordinar, dar nu le minţeam pentru că-mi era neapărat ruşine sau că mă simţeam vinovat, ci minţeam pentru că eu chiar credeam că aşa stau lucrurile. Exact ca în Steinhardt: „Ce-i minciuna? Realitatea uşor schimbată, imaginea uşor distorsionată în oglindă”.

Nu m-a ajutat cu nimic duhovnicul. Și în afară de asta, astăzi vă spun, după doisprezece ani de nebăut: dintre preoţii duhovnici, foarte puţini sunt pregătiţi să ofere un sfat, un ajutor competent în privinţa dependenţei de alcool, de droguri, de jocuri de noroc. Tocmai din cauza asta, la foarte puţini preoţi se obţin rezultate prin spovedanie în domeniul ăsta al adicţiei. Eu am fost unul dintre cei care am încercat marea cu sarea.

– Şi totuşi, cum a venit vindecarea? Care au fost paşii?

– Vedeți, cuvântul ăsta „vindecare” este un cuvânt cam pretenţios, pentru că vindecarea în alcoolism nu este o vindecare în sensul unei boli clasice: ai luat pastilele şi gata, ai scăpat de problemă. Vindecarea constă în abstinenţa totală şi definitivă de la alcool, şi o numim „recuperare”.

„Vindecarea”, cum spuneţi dumneavoastră, a venit după ce-am ajuns la fundul sacului, adică în momentul în care am înţeles că aşa nu se mai poate. Pentru că ajunsesem pe marginea prăpastiei: eram în stadiul de a-mi pierde familia – or, am o familie extraordinară! –, eram pe punctul de a-mi pierde slujirea, preoţia, nu mai puteam mima starea de normalitate. Eram pe punctul de-a pierde tot, şi-am zis că aşa nu se mai poate. Mi-am zis în sinea mea că la Dumnezeu şi la familie nu vreau să renunţ. În rest, renunţasem la toate: la onestitate, la sinceritate, la cinste… Eram un mândru, eram un îngâmfat… Discuţia aceasta cu dumneavoastră sub nici o formă nu putea să aibă loc acum paisprezece-cincisprezece ani, sub nici o formă nu aş fi acceptat. Manipulam, șantajam – lucruri care nu sunt nici pe departe demne de un preot, nu numai de un om de rând.

Și „vindecarea” a venit în acest moment, când eram pe buza prăpastiei. Am găsit sprijin în familia mea, am găsit sprijin la câţiva oameni, preoţi, colegi din Biserică, am găsit multă dragoste la Înalt-Preasfinţitul Ioachim, care a priceput drama prin care trec eu şi familia mea şi m-a încurajat. Atât am avut nevoie la început, am avut nevoie de un pic de încredere din partea cuiva, am avut nevoie de o încurajare şi de o confirmare că pot – şi-am plecat la drum.

Am urmat un program terapeutic, altul decât cel pe care îl practic eu astăzi în Centrul „Izvorul Tămăduirii” şi în Centrul pentru sănătate „Oxigen”. Și am reuşit să văd „luminiţa de la capătul tunelului”, să înţeleg că sunt bolnav, să înţeleg că sunt dominat de o patimă, de un păcat pe care eu l-am accepat din neştiinţă, din nebăgare de seamă şi dintr-o neraportare corectă a mea la Dumnezeu. Și-am lăsat, încetul cu încetul, orgoliile, mândria, trufia asta urâtă, m-am îmbrăcat cu mai multă smerenie, mi-am acceptat limitele, nu am mai crezut că sunt atât de deştept şi atât de priceput şi atât de bun la toate, cum credeam înainte. Și-a început urcuşul. Și s-a putut.

„În felul acesta, viaţa mea s-a schimbat în totalitate”

– Ce piedici aţi avut în această luptă? Ne referim atât la cele exterioare, cât mai ales la cele lăuntrice.

– Piedicile lăuntrice, vă spun clar, sunt mândria, şi din mândrie este ruşinea, vinovăţia, teama de ridicol şi aşa mai departe; dar mândria este mama tuturor patimilor. Mândria de a recunoaşte că sunt alcoolic, mândria de a recunoaşte că sunt mai slab decât voiam să par. Mândria. Asta era piedica lăuntrică.

Din exterior, dacă ar fi să le enumăr pe toate, sunt foarte multe piedici, pentru că alcoolicul este, invariabil, peste tot marginalizat, izolat, condamnat chiar fără a fi judecat, stigmatizat de către confraţi. Nu am găsit, sincer vă spun, nu am găsit înţelegere chiar în rândul multora dintre confraţii mei; doi-trei care mi-au fost aproape și le port recunoştinţă tot timpul.

Pe urmă, exterior era şi starea de sănătate, exterior era şi starea de incertitudine a existenţei, a ceea ce se întâmplă cu familia, cu propria persoană. Pe urmă, starea de nesiguranţă, de insecuritate privind viitorul, cele ce se puteau întâmpla, pentru că în vremea aceea lucrurile nu arătau foarte roz; dimpotrivă, viitorul arăta destul de cenuşiu, de bacovian.

Dar, încetul cu încetul, odată ce a dispărut alcoolul au dispărut încă o sumedenie de probleme. S-a întâmplat un lucru miraculos, a fost dar de la Dumnezeu: în loc să fiu eu problemă, am devenit soluţie. Am devenit soluţie la problemele mele, la problemele casei, la problemele din exterior. Și astfel, încetul cu încetul, s-au aşezat toate.

– Care credeţi că a fost cel mai greu moment pentru familie în acea perioadă de cădere a dumneavoastră?

– Vă daţi seama că îmi este foarte greu să vă spun acum care a fost cel mai greu moment, pentru că au fost atâtea şi-atâtea momente grele. Deci n-aş putea să vă spun unul singur, dar aş putea să mă gândesc la vreo douăzeci, poate cincizeci de momente grele, foarte grele. Pentru că era vorba de o familie care avea un nume, o prestanţă, o activitate, şi familia asta era pe pragul de-a se destrăma. Aveam copiii, care erau mici şi urmau să-şi găsească un drum în viaţă. Între timp, toate s-au aşezat, cu voia lui Dumnezeu, şi copiii au crescut, au făcut facultăţi, studii în alte ţări.

După ce am biruit patima asta, am început să-i ajut şi pe alţii şi am înfiinţat, cu binecuvântarea Înalt-Preasfinţitului Ioachim, Centrul „Izvorul Tămăduirii” în Bacău. De doi ani, prin grija a două asociaţii, „Sprijin în Dezalcoolizare” şi „Stop Drog”, a luat fiinţă, tot în Bacău, și Centrul pentru Sănătate „Oxigen”, un centru rezidenţial unic în ţară, în care, prin programul terapeutic Minnesota, ajutăm şi tratăm dependenţa de alcool, droguri şi jocuri de noroc. Sunt directorul de program al Centrului „Oxigen”, am o echipă de psihologi, de consilieri de adicţie, de asistenţi medicali care lucrează sub coordonarea mea. La centrul „Izvorul Tămăduirii”, care ţine de Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, centru de zi, la fel, îi ajutăm pe cei care apelează la noi de pe raza judeţului Bacău sau a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Și, în felul acesta, viaţa mea s-a schimbat în totalitate.

„Este nevoie neapărat de o spovedanie permanentă”

– Părinte, se apropie postul Paştelui… Aţi spus despre spovedanie că nu aţi făcut-o corect. Cât de important este să spunem păcatul, așa cum zicea Părintele Arsenie Papacioc, „cu mustul lui”: să-l vedem în primul rând, şi pe urmă să-l spunem aşa cum trebuie la duhovnic?

– Sunt sigur că știți răspunsul. Sunt nenumărate îndreptare pentru spovedanie, sunt nenumăraţi duhovnici, sunt nenumărate emisiuni care învaţă despre sfânta spovedanie, cum trebuie făcută, care sunt condiţiile şi aşa mai departe. Eu spun despre sfânta spovedanie că este nevoie să fie făcută în mod constant, şi nu numai în cele patru posturi de peste an. Fiecare are nevoie să-şi facă un inventar moral al propriei conştiinţe în întâlnirea cu duhovnicul şi, dacă se poate, cu un duhovnic bun.

Nu vreau să critic pe nimeni, dar cred că suntem într-o mare penurie de duhovnici buni, pentru că duhovnicia este dată de arhiereu, însă duhovnicii buni cred că încă nu sunt suficienţi pentru câte nevoi sunt. Ceea ce face un duhovnic în vindecarea bolilor sufleteşti şi în eradicarea păcatelor şi a patimilor, sub nici o formă nu poate să facă un psiholog. Este nevoie neapărat de o spovedanie permanentă, o convorbire permanentă între fiul duhovnicesc şi duhovnic. Dar când spun duhovnic înseamnă duhovnic.

(va urma)

Material realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

Articol publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”