În urmă cu douăzeci de ani, pe când eram un student care avea douăzeci de ani, veneam de la București cu trenul spre casă și coborâsem într-o gară de tranzit, unde trebuia să iau un alt tren. Eram singur și însingurat și mă sâcâiau niște gânduri care mă făceau să mă simt incomplet și-mi șopteau că începe să devină târziu, așa că am început să-L agasez și eu cu gândurile pe Dumnezeu, în timp ce mergeam ca un somnambul pe peron și-I reproșam că putea să-mi scoată în cale o fată așa cum aveam nevoie, altfel decât cele cu care fusesem implicat în relații „pe termen scurt”. Și-n timp ce eu Îl hărțuiam pe El cu inepțiile mele serioase – nu știu dacă eu i-am arătat-o lui Dumnezeu sau El mie – mi s-au oprit privirile pe fața frumoasă a unei fete care stătea pe o bancă, parcă așteptând și ea ceva… Sutele de oameni care forfoteau în toate direcțiile pe peroane au devenit dintr-odată un decor de-abia observat, în timp ce două statui fuseseră sculptate de veșnicia clipei: ea, cufundată într-o mare de gânduri, și eu, cu o altă mare ce-și izbea violent valurile de țărmurile minții mele, uitându-mă fascinat la ea…

Dar eternitatea acestei clipe a fost spulberată de realismul meu pământean, care-mi striga în suflet că nu pot da buzna în viața ei așa, ca un nebun. Am acceptat prea repede această înfrângere fără bătălie și m-am târât cu greu spre trenul meu care tocmai intra în gară, dar tocmai când urcam cu pași de condamnat la nefericire treptele eșafodului-tren, mi-am întors o ultimă privire spre frumoasa-mea-necunoscută-posibila-iubire-a-vieții-mele, pentru a-i spune un gând sfâșietor de adio, când am văzut că se ridică și se îndreaptă spre trenul meu… M-am bucurat, dar m-am și întristat în același timp, conștient de faptul că distanța dintre mine și ea rămânea aceeași ca la început.

M-am prăbușit pustiit într-un compartiment gol, legat cu funiile propriei neputințe… Deodată au intrat niște cerșetori care s-au instalat în compartimentul meu, vorbind tare și fără să le pese de mine. Eram destul de permisiv și rezistent la astfel de prezențe, dar de data asta un miros puternic de varză murată veche, ce venea dinspre găleata unei bătrânici, m-a făcut să ies val-vârtej și să mă refugiez în primul compartiment, ce mi se păruse gol. Am răsuflat ușurat, dar am văzut că nu eram singur… într-un colț era ea, și se uita mirată că am dat buzna așa. Am improvizat o scuză amuzantă, în care am descris atacul chimic din care tocmai mă salvasem, apoi ne-am prezentat și am vorbit ca și cum trebuia să facem asta.

Am descoperit frumusețe, bunătate, sinceritate, profunzime, dar și elemente pe care le-am luat ca o provocare: pesimism, decepție, dezorientare… M-am simțit obligat să o contaminez cu veselia mea și cu pozitivismul și optimismul meu, care se datorau lui Dumnezeu și pe care le hrăneam cu frumusețile profunde și pline de sens din lumea minunată creată de El pentru a mă face fericit. Suferința ei mi se părea artificială, anormală și mult amplificată de sensibilitatea ei. Discuția nu s-a întrerupt nici o secundă și ne făcea bine amândurora: ea își storcea „puroiul” din rănile inflamate ale sufletului, iar eu improvizam pansamente și antibiotice din glume și din convingeri profunde, și când ne-am trezit că trebuie să coborâm și ne-am uitat prin întunericul de-afară, am aflat amândoi că… eram din aceeași localitate!

Ne-am întâlnit ulterior de multe ori în București și am profitat din plin de primăvara și de vara care au venit să mă ajute să-i arăt cât este lumea de frumoasă și că celelalte detalii ale vieții – bani, oameni răi, situații – sunt niște chestii nesemnificative, în comparație cu perfecțiunea și iubirea lui Dumnezeu care se revarsă prin toți porii naturii spre noi. Misiunea mea reușise, dar mă cam înfumurasem că eram cavalerul care-o salvase pe tânăra domniță aflată la ananghie și, într-o zi când ea nu mi-a arătat suficientă recunoștință și afecțiune-dependență, am „pedepsit-o”, lipsind-o de prezența mea! Ne-am întors spatele unul altuia, despărțindu-ne cu multă încăpățânare. Am așteptat „bățos” să mă caute, să-și ceară scuze, considerându-o vinovată de eșec. Nimic ea, nimic eu. Eram rănit de pierdere și de propria mândrie, rănit că eram din nou singur. Parcă mult mai singur de data asta, pentru că acum îmi lipsea cineva. Fusesem plin de ea și acum trăiam acest gol. Dar mândria mea a fost mai puternică, pentru că nu am căutat-o. Mă forțam să supraviețuiesc și să uit.

După două-trei săptămâni, am plecat din nou spre casă. Mi-am luat bilet din Gara de Nord și înaintam lent prin labirintul de peroane și oameni; am ajuns lângă trenul meu și am văzut-o ceva mai departe, pe același peron. Am urcat grăbit în tren, hotărât să mă ascund și să nu dau nici o explicație, să nu primesc nici o eventuală scuză. Căutam grăbit compartimentul și locul cu ochii fixați pe bilet când… aproape să mă lovesc de ea, care-și căuta locul la fel ca mine. Am schimbat niște priviri reci și ne-am căutat hotărâți locurile mai departe când… am văzut că, în acel tren supraaglomerat, aveam pe bilete locurile unul lângă celălalt! (inițial am crezut că și-a cumpărat imediat înainte sau după mine biletul, dar am aflat că biletul ei fusese rezervat cu o săptămână în avans, de la agenția de voiaj a C.F.R.!).

Această minune a șters repede îmbufnările și „aerele” noastre și ne-a încălzit inimile, vindecându-le, pentru că ne-am împăcat și nu ne-am mai despărțit niciodată!umnezeu, Care nu a încetat să ne surprindă cu intervențiile Sale delicate și precise în viețile, adică viața noastră. Ne-am căsătorit pe când eu eram student în ultimul an și nu ne aveam decât unul pe celălalt! Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am primit patru copii sănătoși și frumoși – dar care sunt marea noastră provocare de zi cu zi –, am reușit să ne facem o casă, am primit niște nași speciali (ne-au dăruit o mașină nouă, la care ei încă mai plăteau rate, am aflat ulterior!).

Sunt sigur că toate poveștile de iubire sunt cel puțin la fel de minunate ca a noastră, dar nu am vrut să surprind neapărat acest aspect. Provocarea lansată de tema eseului mă determină să mărturisesc faptul că multă vreme clocotea adânc în mine mândria tipic masculină, cum că eu sunt veriga puternică din această poveste, dar am avut încercări și prăbușiri în care am constatat pe de o parte cât sunt de slab, iar pe de alta cât este soția mea de puternică, de-a reușit să mă ridice și să-mi demonstreze că este cu mult mai puternică decât mine!

Suntem ca o pereche de picioare care se susțin reciproc, permanent și complementar, și care înaintează temerar, depășind micile sau marile obstacole cotidiene, ridicându-ne rând pe rând în aer, pentru a scruta orizontul, cu liniștea și siguranța că celălalt e puternic ancorat pe pământ, sprijinindu-ne pe ceilalți cinci. Am văzut-o cât este de puternică și atunci când a născut, și atunci când a făcut din noapte zi pentru a-i hrăni și alina pe copii (anul trecut nu a mâncat, băut, dormit trei zile și trei nopți la rând, stând internată cu cel mic de 2 ani, care a scăpat cu greu de rotavirus), dar o văd și acum în bătăliile crâncene duse la serviciu și acasă, experimentând victorii și înfrângeri.

O văd cum adoarme de multe ori în genunchi cu cartea de rugăciuni în mâini, istovită de zilele foarte pline, pregătind hăinuțe și ghiozdane, frământând planuri pentru ziua de mâine…

Înaintăm ÎMPREUNĂ, noi și Dumnezeu și sfinții Săi, pe cărarea veșniciei pe care ne-a adus El în mod atât de minunat!

George-Mihai Olteanu

com. Schitu Golești, Argeș

 Premiul I la concursul de eseuri al lunii decembrie 2017

 Marturie publicata în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”

 Foto: Simona Andrusca