De cincisprezece-douăzeci de ani, părinții și educatorii au constatat cu îngrijorare tendința generală a copiilor de-a citi tot mai puțin. Îmi permit să adaug, cu toată răspunderea, că această tendință se manifestă şi la majoritatea adulților, chiar și la o mare parte dintre adulții intelectuali care, din pricina volumului mare de muncă, nu mai reușesc să-și facă timp pentru lectură decât în vacanțe, în mijloacele de transport în comun, în drum spre muncă sau atunci când călătoresc cu trenul dacă, și accentuez, dacă nu cumva citesc presa online sau postările de pe rețelele de socializare.

 

Încă de acum cincisprezece-şaisprezece ani, când filmam pentru programul TV „Supernanny”, care mă aducea în contact cu familii de toate condițiile și din toate colțurile țării, am putut constata dispariția bibliotecii și înlocuirea cărților cu reviste (de preferință glossy).

Cadrele didactice vorbesc de ani de zile despre cât de sărăcăcios a ajuns vocabularul elevilor, cât de greoaie și de neîngrijită este exprimarea lor scrisă, ca urmare a lipsei lecturii, dar, consultând bibliografia obligatorie, am constatat că, de cele mai multe ori, recomandările erau similare celor din vremea copilăriei mele, deși multe alte cărți valoroase au mai fost publicate de atunci, mult mai relevante și mai atractive pentru copii și adolescenți.

Este adevărat, dezvoltarea mediului online este o piedică serioasă în calea cărților, iar generațiile de dinainte de ʼ89 nu aveau acces nici măcar la programe de televiziune interesante mai mult de maxim câteva ore pe săptămână, în timp ce acum sunt zeci de canale TV care rulează non-stop.

În afara mediului online, a jocurilor video și a televiziunii, alte două piedici majore în calea obiceiului de-a citi sunt:

– contraexemplul părinților (care nu citesc nici ei, ba chiar ar putea să fie niște consumatori mai avizi de jocuri video/programe TV decât propriii copii!);

– lipsa de înțelegere din partea unor profesori care nu știu să alcătuiască cercuri de lectură, nici bibliografii interesante și relevante pentru copii.

Mulți adulți ajung chiar să contrazică recomandările pedagogilor și psihologilor de a le dezvolta copiilor obiceiul lecturii, argumentând că aceștia fac parte din „generațiile digitale”, pentru care cărțile în hard copy, adică pe hârtie, sunt ceva perimat, care nu mai face parte din lumea și din dezvoltarea lor.

Lectura și dezvoltarea creierului

 

În iunie 2014, Asociația Americană de Pediatrie a dat publicității un studiu referitor la importanța pe care o are cititul asupra dezvoltării creierului copiilor. Studiul pune în evidență faptul că obiceiul părinților de-a le citi copiilor încă din primele luni de viață este vital pentru dezvoltarea creierului, contribuind la dezvoltarea vocabularului (și, implicit, a vorbirii, care în sine contribuie la dezvoltarea logicii), a comunicării, a empatiei, ca să nu mai vorbim de impactul asupra succesului școlar de mai târziu al copilului. Cei 62.000 de medici care fac parte din această organizație profesională le recomandă atât medicilor pediatri, cât și părinților să țină cont de aceste noi dovezi în favoarea lecturii și să-și țină departe de orice ecran copiii cu vârste mai mici de doi ani.

Lectura şi dezvoltarea socio-emoțională 

Un alt studiu efectuat de National Literacy Trust din Marea Britanie dovedește că obiceiul copiilor de a citi îi ajută să-și dezvolte abilitățile de exprimare orală și, datorită acestora, abilitățile sociale, ceea ce-i ajută pe mai departe în interacțiunile sociale și în integrarea socială, contribuind semnificativ la sporirea încrederii în sine și a stării de bine, în general. Același studiu arată că lectura și plăcerea de a citi sunt influențate puternic de relația copiilor cu cadrele didactice și cu propriii părinți. Cadrele didactice implicate, entuziaste și informate le vor face copiilor recomandări de lectură potrivite cu vârsta lor, vor putea să le discute într-o manieră captivantă și vor ști să le stimuleze copiilor interesul și curiozitatea. Părinții sunt foarte influenți în această direcție încă din perioada copilăriei mici, dacă le vor citi copiilor, dacă vor avea cărți în preajma lor, deschizându-le adesea împreună cu copiii și prețuindu-le. Cei mici vor crește cu obiceiul de-a deschide o carte, cărțile devenind o sursă de bucurie, de plăcere, de entertainment.

Din păcate, mulți părinți nu-și mai fac timp să le citească copiilor (pentru că-și stabilesc alte priorități) și-i lasă să se joace în voie pe telefon sau pe tabletă, sau să urmărească ore în șir desene animate, iar când copiii ajung la școală, cititul se transformă pentru ei într-o corvoadă, nicidecum într-o plăcere, creându-se astfel o asociere extrem de nefericită între lectură și frustrare, sau între lectură și impunere, lectura devenind un stimul aversiv.

Studii recente au pus în evidență faptul că lectura cărților de ficțiune duce la creșterea empatiei, contribuind mai departe la dezvoltarea relațiilor sociale. Lectura ne ajută să ne înțelegem mai bine atât pe noi înșine, cât și pe ceilalți. Între aceste studii, menționăm pe cel întreprins de doi cercetători olandezi, P. Matthijs Bal și Martijn Veltkamp, și publicat în ianuarie 2013. Aceștia au arătat că, pe măsură ce ne lăsăm captivați de lectură, ne angajăm emoțional tot mai mult în viața personajelor, experimentând o gamă largă de stări emoționale și trăiri într-o „zonă sigură”, fără ca noi înșine să fim afectați. Ficțiunea este altfel procesată la nivelul creierului comparativ cu mesajele comerciale, articolele științifice sau articolele din reviste și ziare, producând o impresie mult mai puternică. De exemplu, un articol despre cât de nociv este alcoolul pentru sănătatea noastră nu schimbă decât temporar percepția cititorului despre alcool, în timp ce un roman despre o persoană dependentă de alcool și problemele cauzate de consumul de alcool va produce impresii atât de puternice, încât ar putea schimba permanent atitudinea cititorului față de respectiva dependență. Și asta pentru simplul motiv că suntem mult mai dispuși să acceptăm aserțiunile unor personaje de roman (pe care simțim că le cunoaștem îndeaproape prin lectura poveștii lor) decât ale unor persoane reale, dar pe care nu le cunoaștem direct (ca, de pildă, un expert sau un jurnalist care scrie un articol). În plus, materialele non-ficționale au și un efect de amorțire psihică: suntem mai puțin impresionați de problemele ce afectează o masă de persoane (de exemplu, alcoolicii în general), dar putem fi impresionați până la lacrimi de suferințele unei anumite persoane, chiar dacă este numai un personaj fictiv.

Conform teoriei Prof. Richard Gerrig, ficțiunea dezvoltă empatia datorită imersiunii cititorului în metafora reprezentată de acea ficțiune – cu alte cuvinte, a transpunerii sale în pielea personajelor: e ca și cum toate acele lucruri i se întâmplă lui, e ca și cum toate acele emoții, stări și sentimente sunt ale sale. Cititorul pierde noțiunea timpului, uneori nici nu mai observă ce se întâmplă în jurul lui. Tocmai această călătorie mentală într-un alt timp și spațiu, identificarea sa cu un alt personaj facilitează schimbarea atitudinilor, credințelor, convingerilor în cititor.

(…)

Psih. Irina Petrea

 Fragment din articolul publicat în numărul din februarie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”