Limba rămâne o taină, poate cea mai mare din câte există pe pământ. Nu întâmplător primul nume al lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvântul.

Este o taină cum pruncul reuşeşte, doar auzind, să reproducă cuvintele şi să le pună la locul lor în frază. Este o taină modul în care el înţelege o poveste şi poate să repovestească, deşi legile logicii nu le-a experimentat decât în compoziţia sintaxei surprinsă în limbajul celor mai mari. De asemenea, este o taină cum, prin puterea cuvintelor, ne urcăm mintea către cer sau ne-o coborâm la iad.

 

Totul aproape în sfera umanităţii este legat de cuvânt. Se pare că nici gândurile nu se pot naşte, nici nu se pot îmbogăţi, dacă nu stăpânim cuvintele în care ele prind sens. Prin cuvintele pe care le transmitem ne împrietenim sau, dimpotrivă, ne certăm. Astfel, cuvintele pot aduce pacea sau războiul. Mai mult, întreaga civilizaţie umană, istoria, de pildă, nu ar fi fost posibilă fără existenţa cuvântului, căci aproape tot ceea ce ştim despre trecut am primit din izvoarele culturii orale mai întâi, iar, mai târziu, prin cuvintele inscripționate pe plăcuţe sau pe stânci, pe pergamente sau pe hârtie.

Limba este, practic, mediul de existenţă a omului, aşa cum este apa pentru peşti. Acesta e şi motivul pentru care nu realizăm, poate, cât de importantă este ea pentru fiinţa noastră, faptul că prin limbă fiinţăm, tot aşa cum prin Însuşi Cuvântul suntem şi viem. Iar pentru că reprezintă prin excelenţă materialul de construcţie şi mediul de manifestare a gândirii şi a conştiinţei noastre, este foarte greu să conştientizăm schimbările care au pătruns în limba pe care o vorbim sau o gândim. Demult, când oamenii mai aveau răgazul să asculte şi pe altcineva cu atenţie şi să reflecte la sensul cuvintelor, era mai uşor să conştientizezi puterea limbii. Poeţii au fost de când e lumea specialiştii acestei ştiinţe de a extrage sensurile cele mai bogate din cuvinte, aşa cum minerii scoteau aurul din adâncul pământului. Ei explorau limba, puterea ei de a pătrunde sensul realului, de a-l îmbogăţi, folosindu-se de cuvânt ca de un mijlocitor între trup şi suflet, între materie şi duh.

„Pentru mine iarba se numeşte iarbă…”

Odată însă cu inaugurarea civilizaţiei tele-vizualului – televizor, calculator, tabletă sau smartphone, toate integrate cu ajutorul internetului –, limba omului modern intră în criză. Aceasta explică şi dispariţia poeţilor, a poeziei, în genere. Oamenii nu mai sunt atenţi la modul în care îşi formulează gândurile în cuvinte, în contextul în care mintea lor este intoxicată cu imagini. Idolul dorinţei tronează în societatea noastră, şi lui i se închină astăzi aproape întreaga lume. Căci există o legătură strânsă între cultura imaginii văzute de la distanţă şi cultura spectacolului, între consumerism şi divertisment – toate au ceva în comun: urăsc Cuvântul. Îl eludează, pentru că prin cuvânt pierd audienţa. Cuvântul atrage la reflecţie, la adâncirea ascetică a sensurilor în urcuşul lor către sensul Cel Unul, către Dumnezeu. Imaginea în mişcare este la sensul opus. Ea fascinează, confiscă atenţia şi te duce unde vrea ea, fără să te mai lase să gândeşti, să fii tu însuţi, să te redescoperi pe sine în relaţia cu Dumnezeu. Imaginea în mişcare îţi răpeşte libertatea, însă într-un mod aparent plăcut, promiţând o plăcere mai mare, totdeauna cu mult mai mare, deşi deziluzionează permanent, producând în final tot mai multă suferinţă. Dar, ca orice vrajă, niciodată nu învăţăm suficient de bine lecţia ca să refuzăm să o mai urmăm fără discernământ.

Mai trebuie adăugat un lucru. Cuvântul este altfel decât imaginea. El are un trup concret în interiorul limbii în care se ipostaziază, la fel cum omul are trupul său şi trăieşte legat de o geografie, de un timp şi un spaţiu al lui. Aşa şi cuvântul: are o fiinţă legată concret de o limbă, ca şi de manifestările limbii respective într-un anumit moment istoric. Astfel că nu doar că suntem oameni pentru că putem să gândim şi să ne exprimăm prin intermediul cuvintelor, dar şi suntem români pentru că vorbim limba românească. „Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul nor. Ce patrie minunată este această limbă”, observă poate cel mai mare explorator de limbă română, Nichita Stănescu. Acesta este adevărul, şi nu doar o figură de stil. Limba maternă este habitatul nostru fundamental, căci prin ea am primit cuvintele de alinare ale mamei, prin ea ne-am exprimat primele sentimente, prin ea am pătruns raţiunile lumii în care ne aflăm şi tot prin ea am cunoscut ce înseamnă minunata geografie a plaiurilor româneşti şi toate celelalte obiceiuri sau feluri de a fi ale noastre ca români.

Aşadar, limba română, ca experienţă, precede existenţa omului, în acea geografie circumscrisă de patria noastră numită România sau de cultura poporului român. Bunăoară, prin limbă toate au fost cunoscute înainte de a le întâlni nemijlocit. Este o taină această putere fantastică a limbii de a deschide toate porţile şi ferestrele către lume, către realul imediat, dar mai ales către lumea de sus. Fără ea nu ne-am deosebi foarte mult de animale.

Senzaţia ia locul reflecţiei

Toate aceste gânduri au fost prilejuite, și chiar m-au copleşit, recent, în urma unei călătorii pe care am făcut-o în Occident, când am constatat cât de puţin sunt legaţi mulţi dintre români de propria limbă; nu o limbă oarecare, ci una despre care acelaşi Nichita spunea că a vorbi despre limba românească este ca o perpetuă duminică. Rămâi înmărmurit, aşadar, să vezi că, sub presiunea snobismului determinat de un uriaş complex de inferioritate, unii îşi leapădă limba la câţiva ani de şedere între străini, că poate-poate or fi mai uşor asimilaţi, devenind şi ei ceva. La greci sau la italieni, la armeni sau la alţii emigranţi, acest lucru nu poate fi întâlnit. Poate doar după câteva generaţii să renunţe complet la limba lor – ceea ce la noi se întâmplă cu mult mai repede. Este adevărat că presiunea media este imensă, că în special copiii petrec mai puţin timp în familie decât cu colegii de la şcoală, însă oare chiar nu se poate face mai mult?…

Într-una din conferinţele ţinute în acele locuri departe de ţara noastră, o bătrânică a venit să-mi spună câteva cuvinte, şi am întrebat-o din ce parte a ţării este, văzând că vorbeşte perfect limba română. Mi-a spus că mama ei este din Cacica, iar tatăl de undeva din sudul ţării. „Dar dumneavoastră, de unde sunteţi?”, am insistat. „M-am născut aici”, mi-a spus, şi am aflat mai pe urmă că avea 93 de ani. Altundeva am auzit de un medic stomatolog care se născuse tot în acea ţară şi vorbea perfect româneşte. Am întrebat curios cum de lucrul acesta a fost posibil. Răspunsul a fost că mama lui îi spunea că în bucătărie la ea vrea să audă vorbindu-se numai româneşte, altfel nu vor primi de mâncare. Aşadar, se poate şi altfel. Şi se poate acolo unde românii cred în neamul lor, în patria lor care se numeşte România.

Oare aceşti copii care se nasc sau se maturizează astăzi în Occident necunoscându-şi limba maternă vor mai putea fi numiţi în viitor români? Vor mai putea aceşti români să se întoarcă vreodată în ţara lor pentru a trăi şi simţi româneşte? Mă doare şi numai să caut răspuns la această întrebare. Lucrurile însă, în privinţa limbii, sunt cu mult mai grave, căci nici măcar românii din noile generaţii, care rămân în România, după cum nici grecii, germanii sau spaniolii care rămân în ţările lor, nu mai putem spune că-şi vorbesc bine limba.

Generaţia facebook, născută în era internetului, nu prea mai stăpâneşte limba părinţilor. Dacă în generaţia de dinaintea lor poezia era în criză, la aceştia şi proza aproape că a dispărut, şi până şi naraţiunea vizuală ceva mai dezvoltată intră într-un con de umbră. Senzaţia ia aproape cu totul locul reflecţiei. Cuvintele se transformă tot mai mult în semne lipsite de profunzime şi de perspectivă, tot mai asemenea limbajelor de programare, asemenea prin lipsa de viaţă şi de emoţie, de reflexivitate şi contextualitate culturală mai vastă. Cuvintele nu mai au suflet sau duh în epoca lui social-media. Şi, odată cu ele, omul simte tot mai acut sentimentul frustrant al inutilităţii, al uscăciunii, al stârpiciunii, al lipsei de sens pe care ţi-o dă neputinţa de a mai înţelege lumea şi propriile sentimente, de a le cuprinde cumva în cuvinte şi a le împărtăşi, a te împărtăşi astfel celorlalţi altfel decât prin reprezentări narcisiste ale propriului eu.

„O altă formă de a ni-L răpi pe Dumnezeu”

 Aspiraţi parcă în pântecele lumii virtuale prin intermediul ecranelor, oamenii îşi pierd puterea de a se folosi de cuvânt ca de o legătură puternică cu raţiunile lumii, cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu, prin care să se poată salva. Prizonieri ai iluziei, aceşti oameni nu mai au vatră, pentru că nu mai cunosc cuvântul „vatră”, nu mai ştiu ce este acela „dor”, pentru că nu au folosit de foarte multă vreme acest cuvânt – poate niciodată –, nu mai ştiu ce este aceea „cumsecădenie”, „cuviinţă”, „omenie” şi toate celelalte prin care suntem români şi fiinţăm ca oameni. Viaţa este astfel tot mai puţin trăită conştient şi tot mai puţin exprimată, împărtăşită, şi tot mai mult consumată adictiv, obsesiv, în zona adiacentă nimicului.

Acesta este, fără îndoială, viitorul unor copii crescuţi fără poveşti, în faţa ecranelor, a unor tineri care nu au mai scris sau măcar citit poezii, a unor adulţi care nu mai au timpul să citească o carte şi să-şi împărtăşească gândurile unor buni prieteni, iar nu tuturor pe facebook.

Nu ne rămâne decât să nu ne lăsăm captivi acestor sisteme impersonale, care îşi strâng tot mai mult laţurile în jurul vieţilor noastre. Să ne trezim cât mai curând, recâştigând relaţia cu cuvântul – căci numai prin Cuvânt putem să fiinţăm cu adevărat ca oameni, altfel spus, să redevenim fii ai lui Dumnezeu. Căci numai atunci când s-a născut Set, fiul lui Adam, şi a chemat numele lui Dumnezeu, s-a reînnodat genealogia fiilor lui Dumnezeu.

Aşadar, să fim cu luare-aminte, atentatul pe care îl dă cultura modernă la adresa cuvântului, al limbii materne chiar, nu este altceva decât o altă formă de a ni-L răpi pe Dumnezeu, de a ne lăsa din nou orfani, poate mai rău chiar decât în vremea epocii comuniste. Măcar să nu ne facem părtaşi acestui nou genocid al creştinilor epocii moderne, renunțând la puterea limbii, mai ales a minunatei limbi româneşti, despre care tot Nichita Stănescu spunea: „limba română este patria mea. De aceea, pentru mine muntele munte se zice, de aceea pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”…

Virgiliu Gheorghe

foto Sergiu Nicola

Articolul integral poate fi citit în numărul din ianuarie 2018 al revistei „Familia ortodoxă”