Fratele Ghiță Petreuș

Suferinţa poate să fie sublimă. E ceea ce ne învaţă Gheorghe Petreuş din Botiza, Maramureş. Dintr-un copil speriat şi căzut în deznădejde în momentul în care boala i-a cuprins trupul şi l-a ţintuit la pat, Gheorghe a devenit un om înţelept, care îşi poartă crucea cu demnitate, dar şi cu mulțumire faţă de Dumnezeu.

La început, când îl întâlneşti, îl priveşti cu oarecare curiozitate, pentru că nu-i puţin lucru să zaci pe spate timp de patruzeci de ani, fără a putea măcar să-ţi astâmperi setea. Pe măsură ce intri în dialog cu fratele Ghiţă, lucrurile se schimbă. Ajungi să împarţi cu el bucuriile, dar şi tristeţile, pentru că acest Iov al zilelor noastre reuşeşte să-ţi mângâie sufletul şi să te încurajeze, deşi la prima vedere ai putea crede că el e cel care are nevoie de sprijin pe acest drum al Golgotei…

 

– Cine este fratele Ghiţă? Care este povestea dumneavoastră?

– Sunt un om simplu, ca toţi ceilalţi, sunt un om care, de-a lungul anilor, am căpătat experienţă prin lupta pe care am dus-o cu această boală, care a început pe când aveam 11 ani. Până atunci n-am fost bolnav, n-am avut nici o problemă de sănătate. Însă, dintr-odată, așa, au început să mă doară încheieturile la mâini. În decurs de o lună-două au început să mă doară şi încheieturile de la picioare. Am fost internat la spital… De fapt, timp de un an am stat prin spitale, dar, cu toate medicamentele care erau atunci, tot nu s-a putut opri boala.

Diagnosticul pe care mi l-au dat doctorii era poliartrită reumatoidă, dar oriunde m-am dus, nimeni nu ştia din ce cauză aşa de tânăr s-a declanşat această boală şi într-un stadiu aşa de avansat. În decurs de un an mi-au anchilozat total mâinile şi picioarele, tot, tot. Au început să mă doară încheieturile foarte tare, făceam febră – luam tratament pentru febră, dar mă durea stomacul, luam tratament pentru stomac, dar… Era o luptă contra acestei boli care, oricâte tratamente am luat, nu s-a putut opri sau încetini, măcar. În decurs de un an, din copilul care eram, sănătos şi plin de viaţă, am ajuns un copil bolnav la pat – singura poziţie în care puteam să stau era doar pe spate. Deja nici mâinile nu le mai puteam folosi să mănânc, şi într-un an şi ceva am rămas imobilizat total la pat, depinzând total de altul.

Eram un copil disperat, eram supărat, plângeam, îmi doream moartea. Părinţii erau şi ei disperaţi că sunt bolnav, și vedeam suferinţa pe chipul mamei. Oriunde o să merg o să spun că mama, pentru mine, a fost cea mai frumoasă, mai bună şi mai dragă fiinţă pe care am avut-o, pentru că în toată suferinţa pe care o aveam şi cu toate problemele familiei (noi fiind şapte fraţi), m-a îngrijit, a fost alături de mine, m-a încurajat de fiecare dată când cădeam în durere.

– Când îi vedeaţi pe ceilalţi copii că se joacă, nu vă consideraţi cumva nedreptăţit de Dumnezeu?

– Simţeam așa, un gol în suflet, şi eram revoltat că nu puteam să umblu, să mă duc să mă joc, dar nu prea cunoşteam atunci cine-i cu adevărat Dumnezeu, cine-i cu adevărat Creatorul meu, tainele acestea ale Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că nu citisem încă Sfânta Scriptură. Eram un copil, aveam 12 ani… Mai mergeam eu cu mama la biserică, dar, ca orice copil, mai mult ne jucam pe afară decât să stăm la slujbă.

Problema era că, într-adevăr, eram foarte supărat, şi mereu îmi puneam întrebarea dacă voi mai umbla vreodată, să fiu ceea ce am fost. Dar, cu toate astea, ceva în sufletul meu îmi spunea că n-o să mai pot umbla şi n-o să mai fiu copilul de altădată. Eram trist, plângeam, îmi doream moartea… Chiar mi-am pregătit de trei ori să mă sinucid, fără să ştie nimeni, pentru că nu mai puteam să îndur durerea şi problemele pe care le aveam, faptul că, din libertatea pe care o avusesem înainte, acum eram prizonier în propriul meu corp, nu puteam să fac nimic, nici măcar să mănânc cu mâna mea, şi începuse acea monotonie: „Te rog, dă-mi apă”, „Te rog, ajută-mă”, „Te rog, fă-mi aia”, „Te rog, te rog…”, care pentru mine era o povară imensă.

„Plângeam, urlam, strigam de mă auzeau şi vecinii…”

– V-aţi pus vreodată întrebarea „De ce eu?”?

– Atunci, la început, nu mi-am pus această întrebare, dar după mai mult timp, după ce am început să citesc Sfânta Scriptură, am realizat că, de fapt, Dumnezeu probabil mi-a dat această cruce cu un anumit scop în viaţa aceasta. Și am înţeles mai târziu că nu trebuie să mă mai revolt împotriva acestei boli, nu trebuie să fiu supărat, ci, dimpotrivă, să-I mulţumesc lui Dumnezeu, să mă rog la Dumnezeu să-mi dea răbdare, putere şi înţelepciune să trec peste toate, pentru că undeva, în lucrarea lui Dumnezeu, eu sunt pus acolo, ales pentru a-mi duce această cruce, cu răbdare, până la capăt. Pentru că dacă mă împotriveam acestei încercări, probabil eu Îl alungam pe Dumnezeu din sufletul meu şi din acea lucrare pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru mine.

– În viaţa dumneavoastră duhovnicească se poate spune că a fost un moment de cotitură, care v-a făcut să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu?

– Da. Atunci, la început, când eram copil, neştiind de Dumnezeu, eram foarte revoltat. Plângeam, urlam, strigam de mă auzeau şi vecinii, pentru că aveam dureri foarte mari. Dar binecuvântarea care a venit peste a fost când am primit o Mică Biblie cadou de la un preot, iar eu, din curiozitate, am început să citesc, mai mult uitându-mă la poze. După ce am citit acea frumoasă carte, Mica Biblie, normal, mai curios, cu anumite semne de întrebare, am început să citesc şi Biblia. Și aici pot să spun că a fost punctul de cotitură, marea schimbare în viaţa mea. Din copilul care eram, trist, supărat şi foarte însingurat în sufletul meu, am devenit un om puternic, un om care şi-a pus credinţa în Dumnezeu, care am început să-L iubesc pe Dumnezeu, să-I mulţumesc lui Dumnezeu, să iubesc natura, să iubesc iar viaţa şi să înţeleg că totul pentru mine e o minune, tot ce mă înconjoară e o minune, pentru că toate sunt lucrările lui Dumnezeu. Și datoria mea e să îmi duc crucea până la capăt şi să mă bucur de tot ce e în jurul meu, în mare parte luptând pentru a-mi întări mai mult credinţa în Dumnezeu şi pentru a mă ruga să-mi dea putere să trec peste toate.

– Dacă nu aţi fi fost imobilizat la pat, care credeţi că ar fi fost viaţa dumneavoastră?

– Cred că era o viaţă simplă, ca şi a acelora din jurul meu. O viaţă – să mă ierte Dumnezeu, nu vreau să jignesc pe nimeni – poate în păcate, în fărădelegi, în neştiinţă de Dumnezeu, o viaţă tumultoasă; goana asta după vânt, după bani, după averi, după frumuseţile lumeşti, pentru că asta e realitatea în care trăim. Un om nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu decât atunci când se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune, rugăciunea sufletului, rugăciunea minţii, rugăciunea de zi cu zi pe care o ai faţă de Dumnezeu, prin mulţumirea pe care o simţi în sufletul tău şi bucuria că exişti, că trăieşti, că acel Dumnezeu Care te-a creat are o lucrare cu tine – şi te bucuri, te bucuri în fiecare moment. Dacă umblam şi eram sănătos, sigur nu aveam aceeaşi legătură, sigur nu aveam aceeași bucurie şi aceeași trăire duhovnicească în sufletul meu pe care o am acum că sunt bolnav.

„Înaintea lui Dumnezeu suntem de mare valoare”

 – Dincolo de crucea bolii, mai trebuie să purtaţi uneori şi crucea singurătăţii. E grea această cruce a singurătăţii?

– Da. Singurătatea fizică e cea mai grea boală dintre toate bolile, adică să te simţi singur chiar dacă tu eşti înconjurat de oameni, chiar dacă eşti într-o adunare de o sută de mii  de oameni. Am înţeles că singurătatea fizică o trăiesc mulţi. Şi pentru mine era greu, şi uneori mai simt gheara aceea a singurătăţii cum mă sfâşie.

Te simţi singur în momentul când în interiorul tău nu ai legătura cu Dumnezeu, când în interiorul tău nu ai acea bucurie și pace duhovnicească a lui Hristos. Spuneam odată cuiva: în momentul când noi, oamenii, simţim acel război din sufletul nostru împotriva lui Dumnezeu, noi nu realizăm că, de fapt, acolo, în interior, e dragostea lui Dumnezeu, pacea lui Dumnezeu, bucuria.

– Ce sfaturi le daţi celor care se simt singuri, ca să nu se mai simtă atât de apăsaţi?

– Să ştie că înaintea lui Dumnezeu suntem de mare valoare. Să lucrăm mereu pentru sufletul nostru, să fie frumos înaintea lui Dumnezeu. Cei care se simt singuri să se roage, să citească Sfânta Scriptură, să iubească natura, cu toate frumuseţile ei, şi în tot momentul să aibă ceva de făcut, indiferent dacă asculţi o cântare, dacă asculţi o rugăciune, dacă asculţi o muzică frumoasă, o poezie… Să ai ceva de făcut şi să încerci, prin ceea ce faci, să alungi gândurile rele, să alungi tot ce este negativ din sufletul tău. Pentru că uneori singurătatea te aduce la disperare şi, fiind disperat, tu alegi ca scăpare, cum am ales şi eu, sinuciderea. Dar nu este o soluţie lucrul ăsta, pentru că în acel moment tu, de fapt, alungi din sufletul tău tot ce e frumos şi plăcut în faţa lui Dumnezeu.

– Dumneavoastră sunteţi singur sau, dimpotrivă, aveţi prieteni?

– Am chiar foarte mulţi prieteni. Singur sunt fizic, pentru că sunt bolnav – mama, Dumnezeu s-o ierte, a murit de câţiva ani, după aceea a murit şi tata, am rămas singur în casa părintească, fraţii au plecat fiecare la casele lor. Marea binecuvântare pe care o am este că am prieteni şi vecini care mă ajută, mă respectă, mă înţeleg şi sunt mereu alături de mine. Datorită lor viaţa mea este frumoasă şi am puterea de-a lupta şi de-a merge mai departe.

Întorcându-mă în ani, atunci când am citit prima dată Scriptura, uimirea a fost pentru toţi că nu mai eram trist şi bolnav, ci am devenit un om vesel, un om care iubea, care ieşea pe afară, iubea ploaia, ninsoarea… Eram un luptător. La toți le-am spus, şi ori de câte ori voi avea ocazia o să le spun acelaşi lucru: Cercetaţi Sfânta Scriptură, pentru că acolo noi, oamenii, găsim ceea ce în lumea din jurul nostru nu vom găsi niciodată: răspunsul la întrebările care ne macină, alinare pentru durerile noastre, mângâiere pentru suferinţele noastre. Și pentru singurătatea pe care o simţim în trupul nostru vom găsi acolo prietenia şi dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, prin Iisus Hristos.

„Doamne, Îți mulţumesc pentru toate darurile…”

– Ce vă bucură în viaţă?

– Totul. Tot ce e legat de natură mă bucură, tot ce e legat de viaţa de zi cu zi, prietenii… Chiar încercările negative pot să spun că mă bucură, pentru că am spus: Mă, te încearcă Dumnezeu, dar tu ai datoria ta să lupţi, să mergi mai departe!

Mă bucură fiecare răsărit şi apus de soare… Când ies afară îmi place să fiu mângâiat de vânt, să ascult păsările, să mă plimb prin ploaie, prin ninsoare. Mă bucură simplul fapt că exist, că trăiesc, şi pentru asta mereu trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu.

– Dar ce vă întristează? Sunteţi vreodată trist?

– Tristeţea mea sunt momentele când văd oameni care înjură pe Dumnezeu, când văd oameni care sunt lipsiţi de credinţă, lipsiţi de dragoste de Dumnezeu, oameni care luptă mai mult pentru partea materială, pentru partea fizică, oameni care se urăsc între ei, oameni care nu ştiu să preţuiască darul cel mai minunat pe care-l avem de la Dumnezeu, viaţa. Și prin propriile lor comportamente, prin tot ceea ce fac îşi distrug sufletul şi trupul. Lucrurile astea mă întristează. Oamenii care fug de Dumnezeu, de biserică, de rugăciune, oamenii care se lasă cuprinşi de vraja asta a lăcomiei, crezând că vor trăi veşnic aici, pe pământ, dar nu-şi dau seama că de fapt viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi, este în mâna lui Dumnezeu, şi noi avem datoria de-a lupta mai mult pentru partea interioară, pentru frumuseţea sufletului, pentru ca acest suflet pe care l-am primit de la Dumnezeu, întorcându-se înapoi, să fie plin de bucurii şi de frumuseţi pe care noi le-am creat aici, pe pământ, prin milostenie, prin bunătate, prin răbdare, prin respect, prin simplul fapt că facem binele şi alungăm răul dintre noi şi din noi.

(…)

Material realizat de Camelia Tocaci

Articolul integral poate fi citit în numărul din decembrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”

Adresa unde puteți scrie și comanda cartea:

Gheorghe Petreuș

Strada Sasu nr. 263, loc. Botiza, jud. Maramureș

Telefon: 0727.761.599

E-mail: petreus_gheorghe2000@yahoo.com