Preasfinţitul Damaschin Dorneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei

Calea este una singură, cea a Evangheliei lui Hristos, pe care însă o eludăm adesea în gândurile şi faptele vieţii noastre, luîndu-ne după lume. Cuvântul Preasfinţitului Damaschin are, bunăoară, darul şi puterea de a ne lumina şi a ne face să înţelegem cât de simple sunt lucrurile duhovniceşti atunci când urmăm această cale pe care Însuşi Mântuitorul ne-a arătat-o, prin cuvintele şi viaţa Sa. (G.F.)

 

– Preasfințite Părinte, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă, în Epistola către Galateni: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora” Galateni 6:2. Cum să înțelegem acest cuvânt?

– A purta sarcinile unii altora înseamnă a înţelege că nu suntem singuri pe pământ şi că nu suntem noi cei care avem cele mai mari probleme, cele mai mari greutăţi. Când Sfântul Pavel îi îndemna pe creştinii din Galata să-şi poarte sarcinile unii altora, nu făcea alceva decât să-i îndemne la o trăire a credinţei într-un duh de comuniune. Dar acest cuvânt al Sfântului Pavel este valabil şi în zilele noastre, şi are putere până la sfârşitul veacurilor. Nu se schimbă Sfânta Scriptură după timpuri şi după oameni. Acest îndemn poate fi împlinit în societatea de astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Nici un sfat, nici un îndemn, nici o poruncă dumnezeiască nu poate fi pusă în lucrare decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

O sarcină poate să fie o boală a cuiva, o neputinţă, o problemă, o durere sufletească, chiar un păcat, o patimă. A purta sarcinile unii altora se poate referi la un spectru foarte larg. Îmi vine acum în minte câte sarcini, câte poveri nu poartă mama de la copiii ei; la fel, un Părinte duhovnicesc poartă sarcinile fiilor săi pe care îi are spre îndrumare, neputinţele lor, scăpările lor, căderile lor. Numai atunci poate să fie Părinte duhovnicesc, dacă pune şi el umărul la jugul pe care îl duce fiul său duhovnicesc. Dar nu numai un Părinte duhovnicesc, ci în mănăstirile de maici şi o maică duhovnicească, cea care are ucenice spre povăţuire. Sau, de pildă, într-un birou al unei companii multinaţionale: să fii alături de cineva care ştii că are acasă o greutate, să-i spui un cuvânt bun, un cuvânt de mângâiere, să te uiţi cu ochi înţelegători atunci când, poate, a întârziat dimineaţa, nu să-l mustri. În fel şi fel poate fi înţeles şi aplicat îndemnul Sfântului Apostol Pavel şi în societatea de astăzi, „purtaţi-vă sarcinile unii altora”.

– Și totuși, în societatea de astăzi se pare că ne uităm mai mult înspre noi şi mai puţin la problemele celor din jurul nostru – nu mai avem răgaz pentru a-i înţelege, pentru a-i ajuta…

– Pe de o parte, aşa ar părea, în sensul că nu de puţine ori suntem îndemnaţi de cele ce se întâmplă în jurul nostru să adoptăm atitudini individualiste, atitudini egoiste, mai ales dacă am avut, poate, nişte experienţe de trădări, dacă ne-am pus încrederea într-o persoană, şi respectiva persoană s-a dezis de noi la un moment dat. Sau poate ne-am pus încrederea într-un sistem, ne-am pus încrederea într-un partid politic, sau într-un lider, şi dacă şi azi, şi mâine, în chip repetat am fost dezamăgiţi, atunci există şi tendinţa aceasta de repliere şi de întoarcere mai mult spre sine.

Şi în viaţa duhovnicească se poate întâmpla acest lucru. Există chiar un pericol al comunităţilor creştine să devină comunităţi închise, comunităţi care să nu se deschidă spre lume, să manifeste o anatemizare a oamenilor care nu sunt aproape de Biserică, şi atunci există şi un egoism duhovnicesc.

Pe de altă parte, mă gândesc la faptul că egoismul este, până la urmă, o formă inspirată de cel rău. Să ne aducem aminte că diavolul nu uneşte, ci dezbină, pentru ca oamenii, singuri fiind, să fie mai vulnerabili în faţa atacurilor ce vin din partea lui, să fie mai vulnerabili şi în faţa problemelor cu care se confruntă în mod obişnuit în societate. Dar nu cred că este o situație generalizată, în sensul că, gata, acum toată lumea este departe de ce ar vrea Dumnezeu, adică să trăim unii cu alţii în duhul dragostei de Dumnezeu şi în duhul dragostei de aproapele. Trebuie să fim conştienţi că pericolul acesta al individualismului, al egoismului, al trăirii numai pentru sine, al iubirii de sine, păcatul acesta pe care îl înfierează atât de mult Părinţii filocalici poate să fie mai prezent în zilele noastre, dar Dumnezeu este cu noi şi putem să trecem şi să lucrăm aşa cum vrea El, inclusiv în anii celui de-al doilea deceniu al mileniului al treilea.

„Să-l iubim pe aproapele aşa cum îl iubeşte Dumnezeu”

 – Vorbeaţi de duhul dragostei. Cum să ajungem să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, mai ales atunci când cel de lângă noi ne înşeală aşteptările?

– Din nefericire, noi îl iubim pe aproapele nostru având în minte nişte criterii omeneşti. Iubirea de aproapele este o poruncă dumnezeiască, adică noi ar trebui să ajungem în așa fel încât, indiferent cum se prezintă el în faţa ochilor noştri, indiferent cum se prezintă el în societate, noi să-l iubim aşa cum îl iubeşte Dumnezeu. Aceasta este ţinta. Dacă ne-au zis Părinţii că iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu, înseamnă că iubirea la care avem noi acces este una nelimitată. Dar noi, din păcate, ne raportăm la aproapele cu criterii pur omeneşti.

Şi mai este ceva: partea a doua a celei mai mari porunci din Lege, „Iubeşte-L pe Dumnezeu din tot sufletul tău, din toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” cf. Marcu 12:30-31 – deci, iubirea aceasta din partea a doua are un termen de comparaţie: „ca pe noi înşine”. Cred că, nu în puţine cazuri, noi nu ne iubim pe noi înşine. Felul cum ne comportăm, felul cum ne îngrijim de viaţa noastră duhovnicească arată că, de fapt, nu ne iubim pe noi înşine, ci ne urâm pe noi înşine. Iubirea de sine, ca patimă, este până la urmă o ură de sine. Şi atunci, dacă noi nu ne iubim pe noi înşine aşa cum ar vrea Dumnezeu să ne preţuim și sufletul, şi trupul, înseamnă că nu ştim nici cum să-l iubim pe aproapele, mai ales dacă aproapele ne-a rănit.

Într-adevăr, a ajunge să iubeşti această persoană este un lucru greu, dacă nu aproape imposibil. Dar noi, repet, nu-l iubim pe aproapele cu puterile noastre, nu ţinem la el pornind de la nişte sentimente omenești. Şi există etape în a-l iubi pe aproapele în cazul în care am fost răniți. Prima etapă este să nu răspundem cu aceeaşi măsură, adică să nu ne răzbunăm, să nu-i întoarcem răul cu rău, pentru că atunci doar înmulţim răul. Nu se neutralizează ceva decât cu opusul lui. Deci, într-o primă etapă, să nu răspundem la rău cu rău. Apoi, să ne rugăm când vedem că nu putem să-l iubim – sau, mai grav, nu putem să-l vedem în faţa ochilor, sau dacă ne gândim la el ne cuprind sentimente de înverşunare împotriva lui, de ură uneori somatizată. Sunt sigur că mulţi dintre noi ne aducem aminte că am simţit, aşa, ca o gheară în stomac atunci când nu-L aveam pe Dumnezeu în minte şi eram puşi în faţa unei fapte de trădare, mai ales din partea celui la care am ţinut. Deci, când simţim toate acestea, să ne îndreptăm spre Dumnezeu: „Doamne, mi-ai spus să-l iubesc pe aproapele meu. Vezi că nu pot să-l suport, învaţă-mă Tu cum să-l iubesc, dă-mi Tu din iubirea Ta!”. Să-l citim pe Sfântul Siluan Athonitul, care atât de mult subliniază lucrul acesta, că iubirea de vrăjmaşi este o etapă absolut necesară în apropierea faţă de Dumnezeu.

Concluzia este că nu putem iubi cu puterile noastre, dar măcar să ne străduim să nu urâm, să nu ne răzbunăm. Putem să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit, pentru cei care ne-au trădat, pentru cei care ne-au făcut rău, şi să acţionăm împotriva a ceea ce simţim noi, pentru că simţirea noastră, de multe ori, e una pătimaşă. Să nu ne conducem numai după simţiri, ci să ne conducem după ceea ce ştim că vrea Dumnezeu de la noi. Această lucrare de a lupta cu ceea ce simţi tu în mod pătimaş, Dumnezeu o vede şi vine El cu harul Său, şi s-ar putea, într-un anumit moment, să primim o dragoste faţă de cineva care ne-a făcut rău, total neexplicabilă din punct de vedere raţional.

„Vino şi Te sălăşluieşte în noi…”

 – Sfântul Serafim din Sarov spune: „Dobândeşte pacea şi mii de suflete se vor mântui în jurul tău”. Aţi cunoscut oameni care au ajuns la o asemenea măsură?

– Nu aş vrea să vorbesc despre oamenii pe care i-am cunoscut în mod direct şi sunt încă în viață, nu aş vrea să le zugrăvesc o aură de Sfinţi. Am în minte acum câteva persoane, dar aş vrea să vă vorbesc despre cineva pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care l-am cunoscut din mărturiile altora, şi sunt demne de crezare. Aș vrea să vorbesc despre această persoană care a trecut la cele veşnice, pentru că într-un fel îi sunt apropiat, purtăm acelaşi nume. Este vorba despre Părintele Damaschin Schipor de la Mănăstirea Putna, care a trăit într-o perioadă grea pentru monahism şi pentru creştinism, în general. Părintele Damaschin a fost un Părinte foarte blând, un Părinte simplu, nu avea o pregătire teologică, dar avea o simplitate care atrage harul Duhului Sfânt, o nerăutate intrată în toţi porii fibrei sale. Atâta pace avea acest Părinte, încât în jurul lui împrăştia pace nu doar oamenilor, ci şi făpturilor necuvântătoare. Pe de o parte, ucenicii care l-au cunoscut spuneau că, în cuvinte puţine, te învăluia cu dragostea lui şi cu pacea pe care o emana, şi plecai de acolo molipsit de pacea lui. Această împăciuire a sa cu el însuşi şi cu Dumnezeu au simţit-o şi păsările. Le dădea mâncare din mână şi ele veneau, se urcau pe umărul lui şi mâncau de acolo. La înmormântare au venit păsările în biserică şi au însoţit sicriul cu trupul Părintelui până la cimitir.

Cred că încă mai sunt oameni care, pace având în sufletul lor, o dau şi celor din jurul lor, dar sunt neştiuţi. Virtutea, de cele mai multe ori, nu are „clopoţel”, şi în nici un caz nu-şi pune ea „clopoţel”. Câteodată Dumnezeu îi pune „clopoţel”, face El vădită lucrarea unui om, fie el cleric sau mirean, pentru că oamenii au nevoie să-l cunoască şi să se adape. Dar există şi Părinţi şi mireni ascunşi, care fac lucrarea aceasta de a-i așeza pe cei din jurul lor pe calea mântuirii. Pace având ei, multe suflete din jurul lor se pun pe drumul mântuirii.

(…)

Material realizat de

Raluca Mihaela Tănăseanu

Articolul integral poate fi citit în numărul din decembrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”