Când am început, acum 10 ani, să scriem la această revistă, eram cu siguranţă mult mai singuri. Și asta nu numai pentru că prin revistă v-am cunoscut pe voi, toţi cititorii noştri, chiar dacă pe cei mai mulţi nu v-am întâlnit niciodată, cât pentru faptul că însăşi această lucrare ne-a adus mai aproape de Hristos, ni L-a făcut mai prezent în gândurile şi în viaţa noastră. Căci, într-adevăr, „Familia Ortodoxă” ne-a implicat într-o mărturisire, într-o luptă care numai în măsura în care Îl are în faţa ochilor, ca temei şi împreună-lucrător, pe Hristos, poate să-şi atingă scopul, tot aşa cum evreii de demult îi biruiau pe amaleciţi (simbol al diavolului) numai atunci când căutau cu privirea la Moise, ce ţine mâinile ridicate în semnul crucii.

E drept că nu ne-a fost uşor la început. Chiar oamenii care ne-au îndemnat să pornim pe acest drum ne-au părăsit, dar credem că s-a întâmplat pentru că Însuşi Dumnezeu nu a dorit ca lucrarea aceasta să depindă de om, mai ales unul care putea să se mândrească că a făcut ceva. Spunem că nu ne-a fost uşor nu numai pentru greutăţile pe care le-am avut de întâmpinat, cât pentru că, pentru puţina noastră credinţă, ne consumam mai mult decât trebuia, fără să avem în vedere că această lucrare, a Domnului fiind, El ne va şi ajuta să o împlinim. Aceste lucruri nu le-am înţeles decât mult mai târziu, şi poate nici acum suficient.

Un loc al mărturisirii

Un gând putem spune însă că l-am avut de la început, sădit tot de Domnul în minţile noastre. Deja se profila haosul şi confuzia înspre care se îndreaptă lumea modernă, manipularea fără precedent a percepţiilor şi mentalităţilor, precum şi necredinţa la care au ajuns mulţi astăzi. Încă de atunci se putea lesne observa intrarea în epoca desfăşurată sub semnul „marii desfrânate”, „fiica Babilonului celui mare”, dar şi domnia statului global totalitar, prin crearea – cu ajutorul mass-mediei – a unei degringolade morale, psihologice şi cognitive fără egal în istoria lumii.

Gândul era, bunăoară, că numai adunându-ne în jurul lui Hristos ne mai putem salva. Numai în El – Axis Mundi, raţiunea tuturor lucrurilor – ne vom mai putea păstra mintea sănătoasă în vremurile nebune care stau să vină. Astfel că dintru început nu am dorit ca revista să fie o colecţie vandabilă de texte, naraţiuni edulcorate sau povestiri religioase de succes, care să mângâie pietist simţul pseudo-religios al multora ce se dau drept religioşi, dar nu fac efortul de a depăşi nivelul superstiţios sau magic în abordarea credinţei. În fine, am preferat să ne adresăm celor ce caută un loc al mărturisirii şi al frământărilor creştine pe marginea problemelor lumii contemporane, un spaţiu al descoperirii adevăratei credinţe, al promovării ascezei şi unei vieţi creştine dusă în Hristos.

Succesul de mase nu l-am avut, aşadar, pentru că nu am căutat să le facem pe plac celor ce caută permanent să-şi odihnească conştiinţa, să aleagă totdeauna calea cea largă, uitând că Însuşi Hristos a spus că numai cei ce se silesc vor lua Împărăţia Cerurilor. Pentru aceştia s-ar putea spune că sămânţa noastră a căzut oarecum lângă drum.

Pe urmă a trebuit să ducem războiul cu grijile. Multora revista le plăcea, dar, cu toate că simţeau că îi hrănește, grijile nu i-au mai lăsat să o citească, iar altora nu le-au mai îngăduit să o cumpere de la chioşc sau să-şi refacă abonamentul, după cum înşişi ne-au mărturisit. Sunt într-adevăr prea multe pe capul creştinilor noştri astăzi, mai ales cei cu mulţi copii, cu rate în bancă şi două servicii – dar când nu mai găsim timp pentru cele duhovniceşti, oare cum vom mai putea face faţă celor ale lumii?

Am avut şi mărturii care ne-au minunat. O doamnă cu mulţi copii ne spunea că nu are deloc timp acasă să citească revista, dar s-a obişnuit ca, lună de lună, să facă acest lucru în metrou, în drum spre serviciu. Altcineva ne mărturisea că ascultă CD-ul în maşină până primeşte următorul număr al revistei, astfel reuşind să păstreze legătura cu noi. Astfel de mărturii, multe şi cu adevărat impresionante, sunt bucuriile noastre, care ne hrănesc şi ne dau putere să continuăm. Dar şi pe ele le primim doar atunci când Hristos, văzându-ne mai îngreunaţi, le dă gândul să ne scrie.

Greutăți pe cale

Au fost, desigur, şi cititori nemulţumiţi, şi ne-au transmis acest lucru. Cineva, de pildă, ne reproşa că nu mai poate citi revista pentru că promovăm „legionarismul” prin publicarea vieţii unor foşti deţinuţi politici. Avem însă oare dreptul să-i stigmatizăm ideologic pe cei care şi-au dat viaţa pentru Hristos? Putem noi oare astăzi să dăm aceeaşi mărturie de viaţă şi cugetare creştină în faţa ameninţării cu moartea, aşa cum au făcut-o aceşti oameni? Oare dacă la Dumnezeu au fost primiţi ca sfinţi, noi să ne facem că nu-i știm, pentru că în tinereţe au fost în frăţiile de cruce, sau chiar legionari de frunte, precum Părintele Arsenie Papacioc?

Altcineva ne-a spus că nu a mai suportat faptul că am criticat până şi Halloween-ul. Domnia sa îl percepea doar ca pe un prilej de relaxare şi distracţie, deşi anual în această perioadă creşte criminalitatea şi infracţionalitatea, ca şi mortalitatea din diverse cauze. Alți părinţi s-au simţit jigniţi că am analizat filmul de animație „Frozen”, scoţând în evidenţă caracterul ocult al mesajului, anticreştinismul evident şi promovarea homosexualităţii. Era oare mai bine să nu abordăm acest subiect, în condiţiile în care riscam să-L supărăm pe Dumnezeu, Care, prin alţi cititori, ne-a îndemnat de atâtea ori să scriem despre acest „nevinovat” filmuleţ pentru copii?

Negreşit însă, cele mai mari critici şi renunţări la a mai citi revista le-am avut, pe de o parte, de la cei care ne acuzau că suntem prea anti-ecumenişti, iar, pe de altă parte, de la cei care ne stigmatizau de-a dreptul pentru că am fi, dimpotrivă, prea ecumenişti! Şi unii, şi ceilalţi, prea puţin atenţi la aspectele dogmatice şi eclesiologice ale credinţei noastre, din punctul nostru de vedere manifestă tendinţe polemice care justifică mai mult duhul dezbinării, decât căutarea adevărului şi a păcii în Hristos. Obsesia, şi nu cugetarea temperată, raţională şi dominată de dragoste şi spirit de jertfă îi încadrează pe aceşti critici ai noştri în cuvintele Stareţului Dionisie de la Colciu, care ne tot spunea că în vremurile ce vor urma mulţi se vor împărţi în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”, dar Duhul lui Dumnezeu nu va fi peste nici unii dintre ei. Pentru noi însă, poziţia Chinotitei Sfântului Munte şi a unor mănăstiri athonite recunoscute pentru preocupările teologice, cum ar fi Mănăstirea Grigoriu, dar şi poziţia unor mari ierarhi teologi, cum ar fi Mitropoliţii Ierótheos al Nafpaktosului sau Athanasie al Limassolului, au constituit adevăratele repere pe drumul credinţei. Nu-i uşor să-i mulţumeşti pe toţi, dar mai ales în chestiunile de credinţă cel mai important este să facem voia lui Dumnezeu.

Şi-a atins scopul revista noastră?

Dincolo de toate aceste încercări, putem spune că revista se scrie uneori aproape singură, nici noi neînţelegând cum de se leagă lucrurile atât de bine, încât mesajul să fie cu mult mai profund decât noi înşine l-am fi putut concepe.

Au fost şi mari dificultăţi materiale de-a lungul timpului, chiar şi în perioada actuală, încât de multe ori am ajuns să ne gândim că nu vom mai putea pentru multă vreme să scoatem revista. Uneori am strigat la voi, cititorii noştri, şi numărul abonamentelor a sporit suficient cât să trecem peste acel moment greu.

Toate acestea ne fac să spunem că, omeneşte vorbind, deși ne aflăm, ca la început, în faţa ameninţărilor unor vremuri deloc prielnice, diferenţa stă tocmai în faptul că nu mai suntem singuri, ci împreună cu toţi cei pentru care am scris şi care au fost alături de noi în toţi aceşti ani – lucru pentru care trebuie să vă mulţumim. Probabil că aşa-i românul, caută să ajungă la unirea cu ceilalţi pentru a-şi apăra fiinţa numai atunci când Îl are în mijloc pe Hristos. Altfel, derapează în sfera dezbinării mai aprig decât multe alte neamuri de pe pământ.

În acest sens ne putem întreba: Şi-a atins oare scopul revista noastră? A devenit o „familie ortodoxă” în care mulţi dintre noi ne putem regăsi? A ajuns să fie o oază de mărturisire a Adevărului într-o lume împinsă continuu într-o semnificativă derivă axiologică, nihilistă şi anticreştină? Răspunsul ar trebui să-l dăm cu toţii, iar de acest răspuns depinde implicarea noastră, a tuturora, în a ajunge acest mesaj în mâinile şi mai ales la inima cât mai multor români, care vor putea astfel să cunoască mai bine ce înseamnă o viaţă creştină şi o familie ortodoxă. Cel mai important lucru însă este acela că nu suntem singuri, într-o lume care se însingurează tot mai mult departe de Hristos.

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în numărul din decembrie al revistei „Familia ortodoxă”