Iubirea schimbă tot…

În 1966, îngrijorat de sporul scăzut al natalității și de faptul că țara era amenințată de fenomenul îmbătrânirii populației, Nicolae Ceaușescu dădea celebrul decret prin care se interziceau întreruperile de sarcină. O prevedere specială din Codul Penal încadra întreruperea de sarcină efectuată începând cu luna a patra drept omor calificat. România nu era nici prima, nici ultima țară din lume unde uciderea pruncilor nenăscuți era interzisă și de lege, nu doar de codul moral, însă lipsa educației și încurajarea părinților de a-și lăsa copiii în grija statului (în cazul în care nu se simțeau în stare să-i crească) a dus la creșterea exponențială a numărului de copii din orfelinate. Un exemplu oarecum asemănător a fost și Irlanda, o țară unde mii de copii născuți în afara căsătoriei au fost trimiși în orfelinate ale groazei, abuzurile la care au fost supuși ieșind la iveală în urmă cu puțină vreme.

 

În aceste adevărate cămine ale ororilor, sute de copii erau complet desconsiderați, priviți ca niște nedoriți, de origine îndoielnică, crescuți ca puii din ferme, în spații prea mici, insalubre, doar hrăniți și adăpați (niciodată suficient și nici adecvat), supravegheați de persoane necalificate și abuzați în toate modurile cu putință.

După 1989, presa și nenumărate organizații neguvernamentale au scos la iveală cruntul adevăr despre copiii nedoriți ai României, despre condițiile lor de viață și despre destinul lor. Ne-am cutremurat de rușine, ne-am revoltat, ni s-a făcut milă, dar, cum în fiecare nenorocire există și o șansă de a învăța ceva, aceste suflete chinuite au constituit baza celei mai ample cercetări în domeniul atașamentului la om, dat fiind că motivele de ordin etic îi împiedicaseră pe cercetători să facă experimente pe copii, iar experimentele anterioare efectuate pe primate (toate, foarte concludente) s-au lovit de scepticismul și îngustimea de minte a multor factori de decizie care apărau cu cerbicie orfelinatul ca instituție și promovau idei false, conform cărora mamele se pot întoarce la muncă chiar după primele 6 luni din viața copiilor, aceștia fiind, chipurile, mai bine îngrijiți în creșe și având șansa de a se dezvolta mai bine datorită socializării timpurii! De altfel, în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, concediul de maternitate lua sfârșit din luna a patra de viață a copilului…

Ce relevă studiile de specialitate

Proiectul de Intervenție Timpurie București (Bucharest Early Intervention Project – BEIP) a reunit psihologi și medici de prestigiu interesați de psihologia dezvoltării. Aceștia au publicat o serie de studii care au pus pe gânduri o lume întreagă: „Efectele instituționalizării copiilor asupra dezvoltării creierului și dezvoltării comportamentale”[1]; „O comparație între electroencefalograma copiilor instituționalizați și neinstituționalizați din România”[2]; „Recuperarea cognitivă la copiii mici privați din punct de vedere social”[3]; „Efectele intervenției timpurii așa cum se reflectă în electroencefalogramă la copiii care au fost instituționalizați în România”[4]; „Efectele intervenției de tip asistență maternală asupra atenției copiilor instituționalizați și alte efecte pozitive”[5]; „Întârzierea maturizării activității electrice a creierului explică asocierea privării copilului de interacțiune socială la vârste timpurii cu simptomele de hiperactivitate și deficit de atenție”[6]; „Timing-ul intervenției afectează activitatea electrică a creierului copiilor expuși la neglijare psiho-socială severă”.[7]

În aceste orfelinate, bebelușii sufereau de singurătate mai mult decât orice. Erau lăsați să stea întinși pe spate în pătuțurile lor, singuri, privind ore în șir în tavan, sau stând în șezut, privind în gol, fără nici o ființă cu care să interacționeze. Chiar și atunci când erau hrăniți, spălați, schimbați de îngrijitori, copiii nu primeau nici un fel de afecțiune – îngrijitorii, în majoritatea lor, tratându-i ca pe niște obiecte.

Rarele excepții – adică îngrijitori care se arătau mai omenoși cu ei – nu le puteau acorda atenție decât într-o măsură infimă, întrucât erau depășiți de numărul mare de copii. Convingerea forurilor de conducere că bebelușii nu au nevoie decât de hrană și de curățenie a avut drept efect alocarea unui număr mare de copii fiecărui îngrijitor, așa încât nici cel mai devotat dintre ei nu putea mângâia un copil fără a-l lăsa pe altul nehrănit sau neschimbat.

Din această cauză, mulți copii manifestau comportamente autiste, precum legănatul ritmic sau lovitul capului de pătuț. Alții erau retrași și nu realizau contactul vizual cu cei din jur, nici nu manifestau nici un fel de emoție. Mulți alți copii, în schimb, manifestau afecțiune față de oricine, în mod nediscriminatoriu, inclusiv față de persoane complet străine (ceea ce este anormal), iar alți copii pendulau între aceste comportamente extreme.

Dincolo de aspectele vizând dezvoltarea lor afectivă, studiile efectuate au pus în evidență și faptul că dezvoltarea lor cognitivă și motorie avea de suferit. Circumferința lor craniană era anormal de mică și manifestau probleme grave de atenție și înțelegere. Perioada petrecută în orfelinat era corelată direct cu severitatea acestor consecințe, chiar și la copiii crescuți în orfelinate curate și corespunzător administrate.

Dragostea este o nevoie universală

Toate aceste acte criminale cu efecte devastatoare pentru zeci de mii de copii au putut fi comise din cauza ignoranței, a convingerii greșite că bebelușul și copilul de până la doi ani nu ar avea nevoie decât să i se dea să mănânce și să fie schimbat, că nu ar avea nevoie de dragoste în această perioadă și, oricum, mai târziu nu-și va mai aminti nimic din toate acestea. Însă ignoranța nu ar fi putut avea astfel de consecințe dezastruoase dacă nu ar fi fost dublată de lipsa umanității și a fricii lui Dumnezeu. Nu trebuie să fii psiholog, ci doar un om empatic, pentru a înțelege că un prunc are nevoie să fie hrănit cu iubire – cumva, știi din proprie experiență că dragostea, afecțiunea, căldura umană sunt o nevoie universală, indiferent de vârstă. Nu trebuie să fii psiholog ca să înțelegi că un prunc are nevoie de iubire, trebuie doar să fii un bun creștin, care vede în fiecare copil un frate sau o soră mai mică, o creație unică a lui Dumnezeu, Care ne cere să le purtăm de grijă și să nu-i smintim pe cei mai mici decât noi.

Noaptea minții nu poate fi însă deplină decât dacă e însoțită de bezna rece și de nepătruns a sufletului, iar unii dintre cei plătiți să aibă o minimă grijă de acești orfani s-au dovedit a fi în stare să ia pâinea de la gura lor, să-i bată, să-i asuprească, să-i batjocorească!

În 2004, un psiholog de origine sud-africană, Sue Gerhard, publica o carte tulburătoare: „De ce iubirea contează. Modul în care afecțiunea modelează creierul bebelușului”[8]. În această lucrare, ea prezintă dovezi incontestabile ale faptului că, în primele luni de viață, creierul bebelușilor se dezvoltă diferit în funcție de calitatea și cantitatea schimbului afectiv realizat cu persoana care-l îngrijeşte. Dovezile autoarei arătă că:

atunci când bebelușul este tratat cu afecțiune, cortexul prefrontal este stimulat mai intens, realizând mult mai multe sinapse, ceea ce are drept urmare dezvoltarea capacității de a empatiza și a sentimentului de siguranță și de încredere în sine și în ceilalți;

neglijarea afectivă a bebelușului are drept consecințe creșterea nivelului anxietății bazale și a agresivității, precum și scăderea capacității de răspuns afectiv;

bebelușii și copiii învață doar în cadrul interacțiunii lor cu alte persoane, iar nu din instrucțiuni verbale sau vizuale;

bebelușii și copiii învață, de asemenea, să facă față stresului numai în cadrul interacțiunii cu persoane, observându-le și fiind ajutați de ele;

atunci când bebelușii și copiii suferă de stres cronic, sistemul lor nervos va fi afectat în mod permanent și vor crește ca adulți ce nu-și vor mai putea reveni ușor după alte evenimente neplăcute, stres și traumă;

primii doi ani din viața copilului sunt cruciali pentru dezvoltarea de mai târziu a abilităților sale de autocontrol, atenție și empatie.

Cercetările lui Sue, precum și rezultatele studiilor efectuate în cadrului BEIP mai sus-amintite, vin să ateste științific nevoia de iubire a omului și să întărească cerința capitală a Evangheliei – aceea de a ne iubi unii pe alții aşa cum și Dumnezeu ne iubește pe noi.

(…)

Psih. Irina Petrea

Foto Simona Andrușcă

Articolul integral poate fi citit în numărul din decembrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”

[1] Zeanah C.H., Nelson C.A., Fox N.A., Smyke A.T., Marshall P., Parker S.W., Koga S. (2003).

[2] Marshall P.J., Fox N.A. (2004).

[3] Nelson C.A. 3rd, Zeanah C.H., Fox N.A., Marshall P.J., Smyke A.T., Guthrie D. (2007).

[4] Marshall P.J., Reeb B.C., Fox N.A., Nelson C.A. 3rd, Zeanah C.H. (2008).

[5] Ghera M.M., Marshall P.J., Fox N.A., Zeanah C.H., Nelson C.A., Smyke A.T., Guthrie D. (2009).

[6] McLaughlin K.A., Fox N.A., Zeanah C.H., Sheridan M.A., Marshall P., Nelson C.A. (2010).

[7] Vanderwert R.E., Marshall P.J., Nelson C.A. 3rd, Zeanah C.H., Fox N.A. (2010).

[8] Sue Gerhardt, „Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby’s Brain” (Routledge, 2005).