Nu mi-e somn. Stau pe căpătâiul patului, câţiva centimetri de scândură, şi sunt tare bucuroasă. O bucurie cu care aş putea să cuprind şi odaia, şi casa, şi curtea şi, cine ştie, via, pomii de afară, şi neapărat părul din ogradă, bătrân, care vara, pe timp de furtună, zvârle pere mici în ropote pe acoperiş.

Stelele strălucesc, supradimensionând noaptea, pentru că, da, o noapte ca aceasta e feerică; focul din sobă proiectează lumini pe grindă, zburdalnic şi el, ca şi mine. Vârtelniţa nu-şi mai scârţâie încheieturile, mânată încolo şi-ncoace nici de mâini mici şi pufoase, nici de mâini  bătrâne şi destoinice. Stă şi vârtelniţa, şi scaunul întors cu susul în jos, lemne meşterite cândva spre a-şi avea rostul străvechi, transformate în cuib – scaunul; şi roată însufleţită – vârtelniţa. Din ea, din vârtelniţă, desigur, vine bucuria. E drept că bucuria trimite şi ea raze în încăpere, contopindu-se cu lumina focului din vatră, şi de-atâta voioşie la unison, somnul nu are gazdă să se lipească, doar dacă încearcă la bunica, „sătulă de voie-bună de azi dragă dimineaţă”.

Până la urmă, nici nu ştiu cum s-a făcut, că auzind de atâtea ori „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte în noi şi ne curăţeşte de toată necurăţia, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, spus cu voce tare şi rar de bunica, m-am transpus la rândul meu în rolul ei peste ani, şi numai ce mă aud zicând: „sunt sătulă” – dar nu de voie-bună, ci de vârtelniţa alergăturii, de cuibul virtualului, şi mâine am s-o iau de la capăt, iar şi iar. Rugăciunea devine strigăt: „Bucură-te!, Bucură-te!”, pentru a creşte această bucurie a lucrurilor simple, pentru a le arăta şi insufla şi altora minunea de fiecare zi: timp petrecut împreună, o floare, orice lucru „mărunt” care să ne facă suliţă spre Cer.

Timpul petrecut împreună ca trăire devine ca o nestemată. „Într-o noapte de vară, mama mi-a vorbit, eu nu mai ştiu ce, eram în aceeaşi odaie a bunicii, câţiva ani mai târziu, ştiu doar că m-am simţit într-un fel special, un fel de bucurie. Chiar eram bucuroasă. Apoi, într-o zi tot din acea vacanţă de vară, a stat cu noi pe pătură sub păr – bine, nu acela cu pere mărunte, altul, tomnatic, cu pere mari, parfumate şi dulci, ca dulce să ne fie despărţirea şi gândul la ea. Eu nu ştiam atunci că acel timp petrecut împreună va deveni comoară”. Un dar făcut verbal fratelui meu, simplă mărturisire. El uitase, fiind prea mic, eu reamintindu-i, bucurându-ne. Da, bucurându-ne, deşi ne venea a plânge, dar nu puteam. „Ştii ce”, i-am zis, „la început nu vorbeam despre ea cu nimeni. Ştii ce s-a întâmplat? Cu cât a trecut timpul (douăzeci şi şapte de ani), dragostea asta a crescut, s-a dezvoltat, ea trăieşte – de ce să nu vorbim despre ea? De ce să nu ne bucurăm?”. Faptul acesta este inexplicabil: să creşti o bucurie în inima ta, o bucurie tainică şi ţie, dar pe care vrei să o împărtăşeşti.

Albumul verde cu fotografii al mamei, întocmit pentru vremea „când părul îmi va fi albit”, stă mărturie a unor generaţii ce au trăit „în miezul unui ev aprins”, cu „tinereţea clocot şi avânt”, cu ,,înaltul cerului ce spre el ne cheamă”. Părul nu i-a albit nicicând, privesc cozile acelea lungi şi împletite sau revărsarea de valuri, podoabele tinereţii, şi-mi amintesc de femeile dace îmbrăcate în straie luminoase. Ce poate fi mai scump ca amintirea primului leagăn – mâinile mamei? Nişte cuvinte simple, scrise prin anii ʼ60, au avut impact în timp. Ştia ea, oare, pentru cine le-a scris atunci? Născută dintr-un „crâmpei de soare şi o fărâmă de pământ”, „într-o casă oarecare”, notând alături de fotografii şi frânturi de versuri, după moda timpului, îndemnându-se, ea, pe sine, „să nu dispere când greul vieţii te apasă” – ea, mama, a căpătat o altă dimensiune. Pe aceasta încercam să i-o redau fratelui pribeag prin lume, reamintindu-i mereu: „Te-a iubit foarte mult!” – el mirându-se parcă şi acum. Petrecuseră împreună doar şapte ani de viaţă. Aveam atâta nevoie să creştem această bucurie a descoperirii oricăror mici detalii despre ea, încât i-am spus: „Știi, această tânără din fotografie a fost o prietenă de-a ei, eu am recunoscut-o după ani… vindea fructe în piaţă, mi-a trebuit un an să-mi fac curaj, crede-mă, a fost o bucurie doar că am vorbit despre mama, nimic mai mult”. Din nou, mirare…

Ceea ce aş fi vrut să-i spun fratelui este că mângâierea vine în tăcere prin frângerea inimii, lacrima creşte bucuria şi eliberează, luminează.

Luminos să ne fie sufletul, să creştem în el bucurii cereşti ce nu se vor lua de la noi nicicând.      


Adela Costea

Oradea

 Locul al III-lea la concursul de

eseuri al lunii februarie 2015

Marturie publicata în numărul din noiembrie al revistei „Familia ortodoxă”

foto Simona Andrusca