Părintele Amfilohie de la Diaconeşti

Jertfă, pocăinţă, trezvie şi toate celelalte arme ale Duhului ne cheamă Părintele Amfilohie să le purtăm pentru a putea să-L mărturisim pe Hristos în zilele noastre. Nu va fi uşor, însă biruinţa ne va aparţine, atâta timp cât nu vom deznădăjdui încrezându-ne în Dumnezeu. Este un cuvânt dătător de nădejde, tocmai pentru că nu urmăreşte logica înţelepciunii lumii acesteia, ci pe cea a harului, care pe toate le face posibile atunci când ne alipim cu toată inima noastră, cu toată cugetarea noastră de Hristos.

 

– Părinte, vedem că familia creştină este tot mai atacată prin legile care ni se impun şi care, într-un fel sau altul, vor să distrugă copiii şi generaţiile viitoare. Cum s-a ajuns la situaţia aceasta?

– La situaţia aceasta s-a ajuns pentru că ne-au adus aici tocmai cei care se tem cel mai mult de familie. Cea mai mare investiţie pentru neam şi pentru popor este tineretul. Nu aţi văzut că, la naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Irod era cel mai speriat? Aşa se tem şi aceştia de ceea ce poate să producă familia creştină. Aţi văzut, de exemplu, tineretul din perioada interbelică – câtă forţă, cât mesaj! De aceea se tem astăzi de ceea ce ar putea să devină tineretul când este animat de idealuri de credinţă, de viaţă, de sfinţenie, şi ajung până la martiraj. Se tem pur şi simplu de un tineret serios, provenit din familii sănătoase creştine, tineret cu frică de Dumnezeu, conştient de menirea şi rolul lui în istorie. Se tem de ceea ce Dumnezeu poate să aducă prin tineret, pentru că un tineret care luptă pentru idealul creştin este cel mai de temut. De aceea e bătălia pe familie, pentru că se tem de un tineret care să aducă acea glorie, acea frumuseţe, acea cultură care este pentru toată lumea o lumină şi o putere. Toţi irozii aceştia se tem de copiii care pot să devină un tineret de nădejde pentru ţară.

Tineretul este cheia viitorului. Lupta e pe tineret, şi ei caută să atace direct familia, după ce au compromis instituţii ca armata, învăţământul şi au la mâna lor justiţia. Şi e vorba de cea mai mare lovitură, pentru că Dumnezeu din familii poate reînsănătoşi şi Biserica, şi poporul.

 „Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului”

 – În ziua de azi au loc acţiuni publice prin care oamenii, majoritatea creştini practicanţi, vor să lupte pentru valorile şi idealurile pe care le susţin. În ce măsură credeţi că astfel de acţiuni sunt importante?

– Adevărul trebuie mărturisit, indiferent de epocă. Doar formele în care mărturisim acest adevăr diferă de la epocă la epocă. Şi aceste atitudini pot fi o formă, când situaţia o cere. Când vedem că anumite instituţii n-o fac, când vedem că foruri de la care te aştepţi să aibă o anumită atitudine n-o fac, oamenii ajung şi la astfel de forme – care, bineînţeles, se va căuta să fie răstălmăcite. Dar şi acestea fac parte tot din mărturisirea adevărului, şi la ora actuală trebuie să fim cât mai uniţi.

Însă, ca să o facem, trebuie să avem şi o lucrare de rugăciune, pentru că forţa lucrării lăuntrice şi a vieţii duhovniceşti se reflectă şi în comportarea noastră în societate. Nu putem să vorbim de o societate sănătoasă, cu o viaţă sănătoasă, fără să avem o viaţă lăuntrică pe măsură, pentru că toate acestea sunt foarte strâns legate. Conştiinţa de viaţă duhovnicească, apartenenţa la Dumnezeu, legile dumnezeieşti, harul Duhului Sfânt, prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, calea Crucii – de aici vine forţa duhovnicească într-un om, sădită prin întemeierea Bisericii, prin Botez şi prin toate Tainele Bisericii. Nu putem învinge puterile răului prin forţele proprii, de aceea în viaţa noastră este absolut necesar să putem ieşi şi în astfel de acţiuni publice, dar trebuie să ne dăm seama că avem nevoie de o forţă lăuntrică pentru a o face. De aceea trebuie să avem în vedere strânsa legătură între o viaţă lăuntrică şi manifestările din afară. Însănătoşirea societăţii pleacă din lăuntrul omului.

Nu putem fi pasivi faţă de relele din afară. Chiar dacă structurile sunt pe mâna unor oameni care nu au nimic de-a face cu Biserica sau cu creştinismul, după cum vedem din aceste atacuri, noi nu putem abandona bătălia socială. Lupta noastră, forţa noastră trebuie însă să vină din credinţa în Dumnezeu, care este o energie pusă de Dumnezeu în sufletul nostru pe care trebuie să o lucrăm. Trebuie să punem în lucrare aceste energii dumnezeieşti – pe care Dumnezeu le-a sădit în noi şi pe care Biserica ni le pune la îndemână – cu biruinţa lui Hristos, forţa Învierii Lui, a biruirii răului sub orice formă, a duhurilor necurate. Aici este toată cheia noastră: viaţa lăuntrică să se manifeste în cele din afară. Şi atunci nu putem abandona această luptă socială, când răul ne înconjoară din toate părţile.

Duhul Sfânt este soluţia pentru toate timpurile şi pentru toate formele de arme. Şi caracteristica prigonitorilor noştri este că, nefiind sub Duhul Sfânt, ci sub puterea satanei, vor acţiona tot timpul ca să-l scoată pe om de sub har. Harul va fi soluţia noastră creştină – iar harul îl dobândim prin rugăciune, prin viaţă curată, prin pocăinţă, prin tot ceea ce ne pune Biserica la îndemână. Lupta puterilor întunericului cu lumea lui Dumnezeu aceasta este: să te lipsească de har, de lumină, de toată puterea dumnezeiască prin orice fel de mijloace, inclusiv mijloacele acestea tehnice, care, la ora actuală, vedeţi, fascinează pe atât de mulţi.

Omul, când a ieşit de sub har, va fi prins; dar când eşti sub har, nimic nu pot să-ţi facă. Şi evident că în faţa acestor tehnologii perverse, care caută să fure mintea omului, te va ţine cugetul ortodox; şi a avea cuget ortodox înseamnă o stare de trezvie, astfel încât să deosebeşti duhurile. Este o caracteristică a vremurilor noastre, a se ataca la mintea omului. Singura soluţie este soluţia harului, soluţia Duhului Sfânt. Nu avem altă armă.

„Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate”

– Spuneaţi că fiecare epocă are forma ei de mărturisire. Ce înseamnă mărturisirea creştină astăzi? Cum aţi defini-o, în contextul în care acum 2.000 de ani ţi se cerea să te lepezi de Hristos şi să te închini idolilor, iar mărturisirea însemna să nu te închini, asumându-ți jertfa?

– Indiferent de forma în care diavolul caută să rupă poporul lui Dumnezeu, în fiecare epocă se va întâlni aceeaşi luptă. Dar prin Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne vine biruinţa. De aceea diavolul caută mereu să-l rupă pe om de Dumnezeu. Tendinţa lui, indiferent prin ce forme, ce tipuri de filosofii, de concepţii de viaţă, de doctrine, indiferent prin ce forme de organizare, este să-l rupă pe om de Dumnezeu – şi asta pentru că în Dumnezeu, în Mântuitorul Hristos, oamenii au biruit și el este învins. Puterea omului e dăruită prin Crucea şi Învierea lui Hristos.

Aşa că până la sfârşitul veacurilor oamenii vor fi prigoniţi pentru credinţa în Hristos – diferă doar formele, de la o epocă la alta. Acum vedeţi foarte bine atacul la Biserică şi la credinţă, scoaterea lui Hristos din şcoli, scoaterea icoanelor, scoaterea referinţelor la întemeietorii creştini din cultura europeană și atâtea altele.

Creştinismul este cea mai mare provocare pentru umanitate. Din momentul în care Hristos S-a întrupat, din momentul în care Hristos S-a răstignit pe cruce, din momentul în care Hristos a biruit şi din momentul în care Apostolii au propovăduit mântuirea prin cruce, omenirea este pusă în faţa celei mai mari provocări: cu Hristos – sau împotriva lui Hristos. Să alegi un mod de viaţă în care să trăieşti pentru Hristos – sau să trăieşti pentru tine însuți. Centrul existenţei tale îl ocupi tu? Sau centrul vieţii tale este, pentru tine, Altul? Ei bine, acest Altul este pentru noi Dumnezeu.

Creştinismul ne învaţă a te elibera total de orice formă de egoism, a te pune total şi a te răstigni pentru acest Altul, Care este Hristos. Hristos asta vrea: cu El total. O renunţare totală la ego şi o dăruire totală lui Dumnezeu. Şi atunci apare forma aceasta de prigonire: de a ne face să ne ataşăm de orice altceva, de a ne condiţiona cu materia, cu poftele, cu tot, numai să ne lepădăm de Hristos, să ne rupem de Evanghelia şi de Cuvântul Lui. Fiindcă omul, de câte ori se apropie de Dumnezeu, primeşte putere, primeşte lumină, primeşte har, primeşte înţelepciune.

„Dumnezeu îngăduie această situaţie ca să fortifice neamul nostru”

– Astăzi se prefigurează o serie de legi prin care ni se impune să facem un loc în societate – şi chiar un loc de cinste – unor comportamente cum ar fi homosexualitatea sau căsătoria între homosexuali. A mărturisi faptul că homosexualitatea este un păcat, a mărturisi faptul că familia aparţine exclusiv relaţiei dintre bărbat şi femeie, credeţi că poate fi astăzi o formă de mărturisire?

– Vedeţi, aici este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Este punctul în care se lovește cel mai tare, dar oamenii vor sări, fiindcă în om sunt sădite de Dumnezeu nişte instincte peste care nimeni nu poate să treacă vreodată, care se declanşează în om când este pus în anumite situaţii. Armonia dintre un bărbat şi o femeie are la bază nişte instincte pe care Dumnezeu Însuşi le-a pus. Ceea ce generează iubirea dintre un bărbat şi o femeie niciodată nu poate să fie echivalat cu nici un alt fel de relaţii pe care caută aceştia să le legifereze. Sunt nişte daturi, este o realitate, că vrem sau nu vrem să recunoaştem. Exact cum vorbesc eu de mama: cine poate să-mi nege sentimentele mele faţă de mama? Nimeni. Sunt legi ale vieţii peste care nu se poate trece.

Am văzut odată într-un padoc închisă o căţea care şi-a pierdut puii la fătare, dintr-o neglijenţă. Şi a doua zi, când cineva a fost să viziteze, a rămas surprins că ea era liberă şi poarta îndoită. A închis-o din nou, iar a doua zi şi a treia zi s-a petrecut la fel. Până la urmă şi-a dat seama că acea căţea îşi căuta puii. Dacă nu i-ai mai fi dat apă, dacă ar fi luat foc, ar fi murit închisă acolo – dar pentru a-şi căuta puii a îndoit poarta aia de fier! În nici o altă situaţie n-ar fi făcut lucrul acesta. Aşa şi în om, care e incomparabil cu un animal, se declanşează acelaşi lucru, pentru că Dumnezeu a pus în el această înzestrare, acest dat existenţial – exact cum e şi cu Ortodoxia, cu dragostea de neam, cu spiritul de familie.

Avem o istorie întreagă în spate. Ori de câte ori citim despre exemplele şi vieţile de astfel de oameni şi de sfinţi, ne înflăcărăm, simţim cum se transferă în sufletele noastre putere din puterea lor. Iar când ne rugăm sfinţilor sau lui Dumnezeu, ne sfinţim chiar sufletele noastre. Din încredinţare spun lucrurile acestea.

Deci noi nu ne mai luptăm aici după principii, ne luptăm în Duhul lui Dumnezeu. Românul nostru, chiar dacă a fost terfelit în fel şi chip, are un instinct al adevărului. Dumnezeu îngăduie această situaţie tocmai ca să fortifice neamul nostru prin nişte provocări – pentru că, să ştiţi, când ne ajunge cuţitul la os, noi avem forma noastră de manifestare. Românul nu bate pasul înapoi când e vorba de aceste lucruri. Păcătuim toţi, dar când e vorba să te atingi chiar de familii, de copii, de Dumnezeu… Ei Îl neglijează pe Dumnezeul din spatele acestor oameni care mărturisesc credinţa lor.

Să nu ne fie frică. Legi s-au dat mereu, au fost şi pe timpul lui Ceauşescu. Dar în momentul în care au întrecut măsura, Dumnezeu S-a manifestat prin popor, prin oameni. Că Dumnezeu nu lucrează prin oameni mari, prin funcţii sau prin conducători, nu de ei are nevoie! Dumnezeu are nevoie de suflete curate. Prin pescari a răsturnat toată filosofia asta lumească. Din pescari Şi-a recrutat oameni, şi acum o s-o facă din copii.

Aţi văzut acţiunile din ultima vreme împotriva anumitor personalităţi din perioada interbelică. Să ştiţi că am întâlnit tineri care au zis: „Domnule, nu înţelegeam de ce atâta ură pe ei, şi-am pus mâna pe cărţi să vedem ce-i cu unii, ce-i cu alţii. Şi citind, am aflat şi noi”. Iată, s-a ajuns la lucrurile acestea. „Dar de ce-au fost omorâţi după aceea? Dar cine a fost, domnule, Vulcănescu? Cine a fost, domnule, Ţuţea? Cine a fost, domnule, Eliade?”. Şi-au pus mâna şi au citit, şi au fost pătrunşi… Deci, iată, au avut şi efectul invers. Şi au mai fost şi alte situaţii. Pentru că Dumnezeu nu-i mort, e viu!

Sunt convins că, prin toate aceste greutăţi, Dumnezeu ne pregăteşte sufletele pentru o atitudine jertfelnică în faţa provocărilor diavolului, că moleşeala, comoditatea şi toate lucrurile acestea ne strică starea de spirit şi puterea sufletească. Dumnezeu pregăteşte ţara noastră prin aceste încercări ca să se aleagă unii de alţii.

„Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi”

– Cuviosul Paisie Aghioritul, în anii ’90, a ieşit la o manifestaţie în Salonic – el, care nu ieşea din Sfântul Munte decât pentru a merge la Surotì, să spovedească maicile! Era vorba despre apariţia unui film care Îl batjocorea pe Mântuitorul, şi el a ieşit şi a spus în faţă: „Trebuie să ieşim şi să mărturisim!”. Credeţi că este şi aceasta o formă de mărturisire, să ieşi pur şi simplu şi să arăţi că te opui?

– Nu cred că Cuviosul Paisie a ieşit de capul lui; s-a rugat şi a primit încredinţare pentru lucrul ăsta. Şi noi, la fel, ne rugăm – şi atunci vom ieşi şi noi. Numai că, atunci când ieşi, trebuie să ai şi forţa mărturisirii; nu trebuie să ai numai ideea, trebuie să ai şi forţa de a ţi-o exprima, trebuie să ai o convingere. Forţa mărturisirii pleacă din lăuntru. Prin tot ceea ce faci, prin rugăciune, prin înfrânare de la păcat, tu trebuie să te uneşti mai întâi cu Dumnezeu în sufletul tău ca să poţi să-L mărturiseşti în faţa celorlalţi. Trebuie să-L ai pe Dumnezeu în tine, credinţa trebuie să fie vie şi arzătoare în tine, trebuie să ne întărim în credinţa aceasta. Greutăţile ne ajută dacă ştim să le întoarcem în favoarea noastră, ca să ne întărim în credinţă. Pentru că greutăţile, cu cât sunt mai mari, îl ajută pe om să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu. Cu cât ni se vor crea situaţii imposibile, şi legi, şi tot, cu atât mai mult ne vom apropia de Dumnezeu. Dumnezeu ne poartă prin greutăţi, ca să ne întoarcă cu faţa şi mai mult către El. Am convingerea aceasta.

Va trebui, deci, să ieşim să mărturisim, dar dacă o facem acum nu are rezultat. E şi un moment potrivit în care trebuie făcut. Pentru asta trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne găsească vrednici a-L mărturisi. Şi omul are acest instinct al jertfei, al martirajului, al mărturisirii. Aşa a fost şi în 1989: au fost şi suflete care s-au adunat instinctiv – în afară de mişcările care s-au făcut din afară, au fost nişte reacţii pe care nu le-au luat în calcul acei oameni. Aşa a fost mereu, aşa va fi şi acum.

Trebuie să fim mult mai implicaţi, trebuie să arătăm că suntem mai dispuşi spre pătimire şi suferinţă pentru aceste adevăruri, că ne punem viaţa pentru ele – nu numai aşa, să stăm rezervaţi sau fără să spunem un cuvânt. Ar trebui să arătăm mai jertfitori, că din jertfă se naşte ceva; doar din vorbe nu se face nimic. Să fim mai dispuşi pentru o jertfă, pentru a ne pune pielea la bătaie. A intrat frica în noi şi e cam grav lucrul ăsta. Şi de unde prindem curaj? Din rugăciune, din Sfânta Împărtăşanie, din Sfintele Liturghii, din modelele Sfinţilor Părinţi, din exemplul înaintaşilor noştri. V-am spus, e un transfer de putere, e o prezenţă. Pe Dumnezeu trebuie să-L trăim în noi.

Dar noi nu ne trăim credinţa, doar vorbim despre ea – şi nu merge să slujim şi lui Dumnezeu, şi lui mamona. De asta trebuie să avem puterea renunţării. Trăim pentru noi, sau trăim pentru Dumnezeu? Şi, când trăieşti pentru Celălalt, Care ocupă centrul vieţii tale, nu mai precupeţeşti nimic. Dacă mai ţii la tine, la cele ale tale, orice formă de egoism îţi taie puterea. Dar când te pui total în slujba lui Dumnezeu, primeşti putere totală, nu ai de ce să te mai temi. Cine urmăreşte cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu nu se sperie şi nu se înfricoşează de nici o provocare a veacului acestuia. Cine încă mai ţine la materia lui, la casa lui, la ce are, atunci a pierdut. Numai dacă ne punem total în voia lui Dumnezeu, atunci dispare frica din noi.

Aşa este examenul de astăzi, şi aşa se aleg unii de alţii. Şi sunt oameni dispuşi pentru treaba asta, prin ei mai trăieşte ţara asta. Sunt mame care mai bine mor decât să avorteze, sunt preoţi care mărturisesc adevărul indiferent dacă îi paşte o ameninţare dinăuntru sau din afară, sunt încă oameni în spitale care sfătuiesc cum trebuie, sunt medici buni, mai sunt oameni – pe aceştia trebuie să-i susţinem.

(…)

Material realizat de

Gheorghe Fecioru

Articolul integral poate fi citit în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”