O poveste adevărată 

„Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge,

Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele”

(Psalmul 50).

 

Oameni buni, iubesc revista voastră; o citesc de ani de zile (am făcut stive, pe care nu le-am aruncat), aşa că m-am gândit să răspund apelului vostru şi să-mi povestesc pe scurt marea durere, care este în totalitate adevărată…

 

Dintre toţi câţi mi-i rânduise Dumnezeu, eu am oprit doar doi…

Pe ceilalţi, peste douăzeci (pot doar să-i aproximez), i-am ucis. Pruncii mei nenăscuţi au fost sfârtecaţi cu cruzime şi aruncaţi cu indiferenţă într-o paranteză întunecată a subconştientului, de tinereţea mea egoistă. Criminală în serie!

Pentru cei doi fii pe care i-am născut, mi-am dorit de-a lungul timpului să fiu o mamă bună.

Dar, neînţelegând dintru început rostul şi sfinţenia Tainei Cununiei, importanţa naşterii de prunci aşa cum vin de la Dumnezeu şi menirea sfântă a mamei (aceea de a-şi creşte copiii cu ajutorul lui Hristos), neînţelegând toate acestea, greşeli multe s-au adunat…

Voi enumera doar câteva.

Într-un mod nelămurit la vremea aceea, îi vedeam pe copii ca pe un dar ce mi-l făcusem mie însămi, spre a mă bucura. Îmi dăruisem două păpuşi vii.

Ca urmare, i-am crescut ca pe nişte trofee cu care te mândreşti, lucrând neobosit la partea exterioară a (ne)educaţiei.

Adoram înfăţişarea lor dulce şi mă minunam continuu, trezindu-le şi alimentându-le orgoliul, această fiară ce stă la pândă în fiecare dintre noi.

Frumuseţea le-o „îmbunătăţeam” cu haine scumpe şi mă hrăneam cu laudele ce ni se aduceau.

Jucăriile prea multe, de care se plictiseau în scurtă vreme, lucrau şi ele, în felul lor, stârnindu-le capriciile şi sărăcindu-i de inventivitate.

Eram mulţumită că în şcoală aveau note bune, fără să caut să înţeleg adevăratele lor trebuinţe, cunoştinţe şi sentimente care se sedimentau încet în sufletul lor, construind pe dinăuntru adevărata lor personalitate, care s-a văzut după adolescenţă.

Îmi adormeam conştiinţa şi instinctul de mamă cu gândul înşelător că fac tot ce pot pentru a fi bine.

Dar „binele” făcut, în slujba cui era pus?

La 42 de ani am aflat că am suflet, fiindcă el mă durea efectiv, suferind îngrozitor din îndepărtarea de Dumnezeu.

Depresia pusese stăpânire pe mine, iar gândul sinuciderii îmi rânjea hidos din întunericul lăuntric.

…Mila lui Dumnezeu m-a salvat însă de mine şi m-a aşezat sub ocrotirea Bisericii.

„Greşelile de atunci au rânduit viaţa de acum”

Mi-am înţeles greşelile cu timpul, le-am spovedit şi, încet, viaţa mi s-a aşezat pe un făgaş mai blând, deşi toate cele vechi nu au încetat să hărţuiască fiinţa mea profund rănită, ce a încercat şi încearcă chiar acum cu disperare să dobândească uşurătatea sufletului.

Copiii au crescut aşa cum i-am crescut: fără credinţă, orgolioşi, dictatoriali şi nestatornici.

Multe nemulţumiri sufleteşti s-au abătut asupra mea, dar ele erau urmarea a ceea ce-mi rânduisem cândva. Ultima dintre ele şi cea mai dureroasă m-a îmbolnăvit trupeşte.

Divorţul fiului meu cel mare mi-a alungat nora şi doi dintre nepoţii pe care-i iubeam nebuneşte, fiindcă-i crescusem. Ei acum trăiesc cu mama lor, departe de mine, şi ne vedem rar.

Suferinţa despărţirii de ei se amplifică odată cu trecerea timpului. Ea, suferinţa aceasta de acum, este strâns legată cu fire nevăzute de cea trecută (despre care mulţi ani nu am avut habar), a nenumăratelor mele crime.

„Copiii mei, copiii mei!”, mă trezesc strigând şi tânguindu-mă lăuntric zi şi noapte; şi pentru aceştia care trăiesc departe de mine, dar şi pentru aceia pe care comoditatea mea nu i-a voit.

Regretul şi durerea că nu am înţeles viaţa şi nu am ales sacrificiul sunt covârşitoare, şi cred, într-un mod inexplicabil, că greşelile de atunci au determinat şi au rânduit viaţa de acum: trăiesc ceea ce merit, culeg ceea ce am semănat.

Aş dori enorm ca strigătul dureros al rândurilor mele să nu fie unul mut (asemenea pruncilor nenăscuţi, ameninţaţi în uter de chiuretă), ci să fie un strigăt cu rezonanţă puternică în inimile şi conştiinţele voastre, dragi tinere ce vă începeţi viaţa de familie.

„Lăsaţi copiii să vină la Mine” a spus Hristos. Asta poate fi cu putinţă numai dacă îi veţi naşte pe toţi câţi vă vor fi dăruiţi.

Alegeţi bucuria luminoasă să vă umple casa!

Aceasta este VIAŢA, şi o spun cu tărie, la apusul vieţii mele, fără să am umbră de îndoială.

Adriana

 

Vă rugăm să ne sprijiniți trimiţând mărturii sau îndemnând persoanele cunoscute dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să-şi povestească experienţa, pe adresa de e-mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice (decât dacă ei solicită aceasta).

Vă rugăm să oferiți doar mărturii adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină. Mulțumim.

 

Articolul poate fi citit în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”