Am vorbit în numărul trecut despre asertivitate, una din calitățile fundamentale pe care trebuie să le dobândim pentru a duce o viață echilibrată și împlinită. Asertivitatea constă în capacitatea de a ne exprima cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără anxietate, fără a le nega pe ale celorlalţi, cultivând relații de amabilitate, cuviință și respect faţă de cei din jur și având în același timp un sentiment de prețuire de sine sănătoasă.

În acest număr vă invit să parcurgem împreună câțiva pași importanți în educația pentru asertivitate a copiilor noștri.

Să fim noi înșine modele de asertivitate 

Ca de obicei, nu putem să învățăm pe nimeni nimic din ceea ce nu știm sau nu trăim. Copiii vor, în mod natural, să-și imite părinții și o fac fără să-și dea seama. De aceea, pentru un părinte asertiv acest lucru decurge absolut natural, dar pentru un părinte neasertiv, insuficient de încrezător în sine și cu o stimă de sine fluctuantă, o astfel de cerință pare imposibilă. De fapt, este nevoie ca, odată cu educația pentru asertivitate pe care le-o oferim copiilor noștri, să punem și noi în practică întocmai ceea ce-i învățăm pe ei, fie că se află sau nu în prezența noastră. Părinții pot fi deosebit de motivați în ceea ce-i privește pe copii, așa că ne vom aduce aminte:

să le vorbim oamenilor pe un ton ferm și politicos, în loc să ridicăm vocea ori să adoptăm un ton plângăcios/iritat/umil/servil/hlizit (mascându-ne propria stânjeneală);

– să spunem lucrurilor pe nume, în mod direct și civilizat (nicidecum abrupt și brutal). Cu alte cuvinte, să renunțăm la a „bate șaua să priceapă iapa” ori la a face glume menite să-i ajute pe ceilalți să ne „citească gândurile” – ori, și mai rău, să tăcem pe moment, după care să izbucnim frustrați;

– să ne cerem iertare de fiecare dată când greșim, inclusiv față de copiii noștri, pe un ton serios, în cuvinte simple și propoziții scurte („Îmi pare rău că mi-am pierdut cumpătul mai devreme, când ai întârziat să te îmbraci. Vom prinde traficul cel mai aglomerat și asta mă deranjează. Te rog să fii mai prompt mâine dimineață, altfel ne vom trezi cu cincisprezece minute mai devreme”);

– să ne cerem iertare ori de câte ori încălcăm granițele cuiva, inclusiv ale copilului nostru („Îmi pare rău că am insistat să-i dai jucăria și verișorului tău. Vreau să înveți să fii o gazdă bună, dar îmi dau seama că noul tău ursuleț îți este foarte drag. Pe viitor, te rog să pui deoparte jucăriile pe care nu dorești să le împarți cu alții și să le oferi invitaților tăi jucăriile de care te poți despărți sau de care nu-ți pasă dacă se strică”).

Să ne învățăm copilul să le impună limite celorlalți și totodată să respecte granițele altora

 „Granițele personale” reprezintă un concept extrem de important. Acestea sunt în primul rând fizice: nu putem să (ne) atingem de cineva cum dorim, când dorim. Așa cum nu putem să lovim pe cineva (decât cel mult în cazul în care suntem nevoiți să ne apărăm de atacul pe care respectiva persoană l-a declanșat împotriva noastră), tot așa nu putem să mângâiem, nici măcar să-i atingem corpul, părul, fața unei alte persoane fără a avea permisiunea acesteia. În caz contrar, reacția va fi una de neplăcere și de apărare (persoana se va feri și poate chiar ne va spune să nu o atingem). În granițele personale se includ și proprietățile/posesiunile noastre, iar încălcarea lor de către alții reprezintă, pe bună dreptate, încălcarea granițelor personale.

De aceea, este inadecvat să umblăm în lucrurile cuiva fără a-i avea permisiunea, sau să ne folosim de lucrurile ori de spațiul unei persoane fără acceptul său. Părinții se gândesc că toate posesiunile copilului sunt cumpărate din banii lor: prin urmare, sunt și ale lor. Nimic mai greșit! Odată ce ai dăruit ceva cuiva, darul respectiv, oricât de mic, reprezintă proprietatea lui. Dacă nu ne simțim în stare să acceptăm acest lucru, sau dacă ne este teamă că anumite daruri pe care le facem copiilor noștri se pot dovedi dăunătoare pentru ei, atunci mai bine să ne abținem să le mai facem – altfel, în clipa în care le dăruim, mai bine stabilim niște reguli. De exemplu, dacă vreau să-i dau copilului meu un telefon prin care să țin legătura cu el, dar mi-e teamă că l-ar putea utiliza ca să se joace excesiv în detrimentul efectuării temelor, atunci, în momentul în care i-l ofer, îi precizez: „Îți voi suspenda dreptul de-a folosi acest telefon în clipa în care am constatat că nu ți-ai făcut temele de trei ori”.

Este foarte important să ne învățăm copiii să accepte refuzul altora de-a se juca cu ei și de a-și împărți micile posesiuni cu ei. Un răspuns precum: „Dragul meu, știu că ești supărat pentru că Andrei nu vrea să-ți dea și ție mașinuța. Este însă mașinuța lui și, pur și simplu, nu-l poți obliga să ți-o dea. Ai să te joci cu jucăriile tale. Dacă te încăpățânezi și mai tragi o dată de ea, vom pleca să te joci în altă parte” – este mult mai util și mai educativ pentru copil decât intervenția părintelui în favoarea propriului copil: „Hai, Andrei, dă-i și lui puțin mașinuța ta! Uite, ia și tu camionul lui. Te rog, nu vezi că plânge?!”.

Un alt posibil răspuns ar fi: „Andrei, dacă nu vrei să-ți împarți jucăria cu nimeni, am să te rog să nu o mai aduci afară. Copiilor le place la fel de mult pe cât îți place ție și își doresc să se joace cu ea. Înțeleg că nu suporți să vezi pe altcineva că o atinge, deci este mai bine să o lași acasă, unde te vei juca numai tu cu ea, în siguranță.”

Să acceptăm granițele copilului și să-i respectăm intimitatea

 Părinții își doresc ca oamenii să le respecte copilul. Acest lucru se traduce practic prin faptul că părinții nu acceptă ca micuțul lor să fie bătut, agresat fizic și sexual, bruscat fizic de alți copii sau de adulți (echivalând cu violarea granițelor sale fizice), să fie umilit, batjocorit, forțat să facă ceva sau să-i fie distruse lucrurile sau folosite discreționar de către alții, fără acceptul copilului (ceea ce ar echivala cu violarea granițelor sale psihice). Atunci când granițele copilului sunt transgresate de alții, părinții sar în apărarea copilului – și bine fac! Copilul are nevoie să se simtă protejat (mai ales atunci când este mic) și susținut (ca puber sau adolescent) de către părinții săi.

De toate acestea părinții sunt conștienți, dar unii nu realizează că ei înșiși trebuie să fie primii care să-și respecte copilul, abținându-se de la toate aceste comportamente inacceptabile de mai sus. Uneori, li se pare cât se poate de firesc să-i cotrobăie micuțului prin lucruri, să-i citească pe furiș jurnalele, să-l forțeze să-i dea un pupic sau o îmbrățișare atunci când copilul, mare sau mic, nu se arată prea dispus să o facă (părintele simțindu-se direct ofensat), să-l oblige să împartă jucăriile cu frații săi sau cu alți copii (atunci când copilul refuză). Deși intențiile părinților în astfel de situații sunt bune (să-și supravegheze copilul, să-i cunoască detaliile vieții, să-l înțeleagă mai bine, să-l învețe să fie atent sau generos), totuși modul de realizare a acestor obiective este întotdeauna păgubos dacă implică nerespectarea granițelor copilului.

Astfel, părinții sunt uneori primii care îl învață pe copil să accepte abuzuri din partea celorlalți, mai ales din partea celor dragi, după principiul „unde merge mia, merge și suta”. Nu mică le-a fost mirarea unor părinți să descopere că fiica lor de 26 de ani accepta abuzurile fizice și verbale din partea partenerului ei pentru simplul motiv că „Tata m-a bătut și mai mult, și mai rău decât el, iar mama nu s-a opus niciodată – deci ce treabă au ei acum cu relația mea?”. Când părinții își amenință copilul cu retragerea afecțiunii, condiționând-o, fie și doar în joacă, copilul învață că dacă nu le faci pe plac oamenilor, te vor părăsi sau, în tot cazul, nu te vor mai iubi și aprecia: „Costin, dacă nu mănânci tot, să nu mai vii la mine!”, „Dacă nu-mi dai un pupic, nu-ți mai dau cadoul!”, „De ce te-ai jucat în noroi, vrei să o superi pe bunica?”, „O să-l faci de râs pe bunicul tău, profesor de Matematică, dacă iei o notă mică la test”.

Părinții – și în mod deosebit mamele – au convingerea că fiul sau fiica lor este o parte „intrinsecă” a lor, așa că au dreptul să-și vadă când vor și ori de câte ori vor copilul în ipostazele cele mai intime. Nimic mai greșit. Copiii au intimitatea lor și, dacă le-o respectăm, îi învățăm să se respecte și ei, și mai ales să le impună acest lucru și altora. Când însă suntem iscoditori și insistenți, îi învățăm că nu se pot opune. Sunt copii chiar mici care nu suportă ca mama sau tata (care îi țin pe vasul de toaletă) să se uite la ei atunci când își fac nevoile, ci și-ar dori ca părintele să-și întoarcă discret fața într-o parte, evitând astfel contactul vizual și oferindu-le copiilor intimitate. De altfel, mulți copii se pot bloca în astfel de momente și nu mai pot face nimic – spre frustrarea părinților, care încep să insiste: „Haide, fă odată, cât mă mai ții aici?”, ceea ce-i inhibă copiii şi mai mult.

Respectarea intimității se traduce prin respectarea granițelor copilului. Dacă noi, ca părinți, le respectăm intimitatea, copiii noștri vor avea pretenția și de la alții să facă același lucru față de ei, și la rândul lor vor respecta intimitatea celorlalți.

De asemenea, respectarea intimității se traduce și prin a-i da spațiu copilului să se îmbrace și să se dezbrace fără a mă uita la el, și prin a-mi respecta propria intimitate atunci când mă îmbrac/dezbrac, ca părinte.

Observ însă adesea părinți care-și expun nonșalant goliciunea în fața copiilor lor – chiar și la vârste complet nepotrivite, cum este pubertatea sau adolescența. Dincolo de aspectele oedipiene, asupra cărora nu voi insista acum, și care pot marca sever copilul, este o abordare eronată, părinții neînțelegând că o astfel de intimitate împărtășită se traduce prin a o anula cu desăvârșire, că își învață copiii să nu aibă intimitate și să nu respecte nici intimitatea altora, deschizând calea către promiscuitate și abuz.

Să respectăm opiniile copilului  

Mulți părinți se tem să-i ceară copilului să-și expună opiniile pentru că riscă să nu poată da curs dorințelor lui. A asculta ce spune cineva și a face ceea ce dorește cineva sunt însă două lucruri diferite. Atunci când îi permitem copilului, ba chiar îl încurajăm să spună ce gândește, cum vede el lucrurile, copilul realizează că are un cap pe umeri cu care poate gândi singur și o voce pe care și-o poate face auzită. Uneori, opiniile copilului ne pot oferi soluții neașteptate la anumite probleme; alteori, nu. Mult mai important este să discutăm cu el folosind argumente logice și să-i oferim un cadru în care să-și scoată la iveală ideile, opiniile și propunerile. În plus, îi dăm șansa unui exercițiu foarte bun de polemică constructivă și-l facem să se simtă valoros și capabil să gândească în termeni de soluții.

Din păcate, mulți părinți trec precum un tăvălug peste ceea ce spune copilul, considerând din start că nu poate fi luat în serios; alții se grăbesc să-i rezolve problemele copilului și-i dau soluții de-a gata, refuzând să-și ajute copilul să găsească singur soluții la propriile probleme, prin exercițiul dialogului.

Să ne încurajăm copiii să ia decizii și să-și asume răspunderea

În strânsă legătură cu opiniile copilului este și exercițiul deciziei și asumării răspunderii. Când însă tu, ca părinte, îi dai copilului propriile soluții și i le impui ca decizii, el este scutit de acest exercițiu și nu-și mai asumă nici răspunderea.

Atenție, însă: nu putem să le cerem copiilor lucruri peste puterile lor. Dacă îi lăsăm să facă singuri față unei probleme dificile, pentru care nu sunt încă pregătiți, nu numai că nu vor putea lua o decizie, dar efectul va fi de ruinare a încrederii în sine.

Exercițiul decizional și asumarea răspunderii nu pot începe în lipsa înțelegerii opțiunilor și evaluării lor. Tocmai de aceea, încă de la vârste mici, este nevoie să le prezentăm copiilor cât mai multe din acțiunile și comportamentele lor în termeni de alegeri urmate de consecințe: „Dacă ai răbdare și mă lași să-mi termin treaba, într-o jumătate de oră putem pleca în parc. Dacă însă vii și mă întrerupi la fiecare cinci minute, atunci s-ar putea să nu ne mai rămână timp să ieșim. Tu alegi”.

 (…)

Psih. Irina Petrea

Articolul integral poate fi citit în numărul din octombrie 2017 al revistei „Familia ortodoxă”