Atâta zbucium, atâtea frământări, atâta inutilă risipire…

Unde alerg?…

An de an alerg să împlinesc aceleaşi lucruri, mereu atentă să-mi iasă bine, să nu dezamăgesc – pe cât pot –, să-nchid, seara, pleoapa lacrimei şi a rugăciunii peste întunecările mele, nu ale altora, pe care n-am vrut să-i rănesc chiar şi cu preţul de-a mă face eu mică, de-a mă strânge la pieptul suferinţei ca un prunc care aşteaptă o mângâiere ştiind, în sufletul lui, că n-a greşit, alerg cu ochii larg deschişi şi auzul bine-bine ascuţit, ca nu cumva paşii să mă ducă pe-un drum care nu-i al meu…

Mă trezesc dimineaţă de dimineaţă şi-o iau, robotic, de la capăt, împlinind parcă un ritual căruia îi cunosc finalitatea, însă nu şi clipa împlinirii ei… Dar mi se-ntâmplă, din când în când, între două drumuri, între două căi, să obosesc. Şi-am aţipit odată – vreme de-un veac, parcă! – şi m-am visat copil, cu ghiozdanul în spate, alergând de la şcoală către casă… Acasă! Alergam acasă, acasă! – dar la mijlocul drumului ceva m-a făcut să înţeleg că pe tata nu-l voi mai găsi acolo, şi-atunci am făcut cale-ntoarsă… Cimitirul satului e pe deal (cum ar putea altfel?) şi nu ştiu dacă ghiozdanul îl târam după mine, fiindcă era greu, sau toate neîmplinirile mele, toate durerile, toată suferinţa în care aş fi vrut să-mi fie sprijin tatăl meu, omul cu un suflet atât de mare încât ar fi putut să cuprindă toţi nefericiţii lumii, ca să-i îmbrace în căldura inimii lui… În hohote, mi-am sprijinit fruntea de crucea rece, grea, îmbrăţişând cu deznădejde trupul ei, trupul ei sfinţit cu sângele „Celui mai mare dintre suferinzi”… Şi-am înţeles! Aceea era poarta, acela locul! Pe acolo vom intra toţi, în slavă deşartă sau smerită mărire, fiindcă abia atunci se va sfârşi fuga noastră. De fapt acolo alergăm toţi, cu fiecare zi, cu fiecare risipă, cu fiecare împlinire, cu toate suferinţele sau realizările noastre.

…M-am trezit speriată, cu sufletul amar, şi mi-au trebuit minute întregi să înţeleg unde sunt. Apoi mi-am dat seama că nici măcar în vis n-am alergat să-mi văd mama (iartă-mă, mamă!), nu atât de bătrână pe cât de robită de boli şi suferinţă, că şi ea mă aşteaptă cu inima strânsă, să mă întrebe ce notă am mai luat (la viaţă, de data asta!) şi cât de mare i-a crescut nepoata… Şi-am stat atunci, şi stau şi-acum şi mă întreb: de ce, de ce nu alerg să împlinesc lucrurile mari, cele care rămân, de ce mă risipesc inutil când ştiu cât de scurtă e trecerea, de ce nu mă încarc numai cu ceea ce voi putea lua cu mine, când voi deschide – în sfârşit – poarta nemuririi, ca să pot gusta şi eu – sper! – „învierea vieţii”?…

…Alergăm în neştire, haotic, nici măcar precum furnicile, care ştiu bine ce au de făcut şi nu se abat. Dar, surprinzător, în goana către locul înalt de unde am crezut că pot zări lumea întreagă, mă întorc mereu la rădăcini, singura, singura certitudine a acestei vieţi. Şi abia când mă odihnesc şi eu, cu ochii închişi peste minunile Sfintei Liturghii, pe care o trăiesc adesea cu nevrednicie, înţeleg că Rădăcina e, de fapt, acolo, în Biserică, în adâncul ei…

Şi-atunci, cu fiecare Liturghie, învăţ să alerg să mă întorc Acasă, acolo „de unde fiinţă am luat”…

Presvitera Rodica Traistaru

Cândești, Buzău

 

Text premiat la concursul

de eseuri al lunii martie 2012

Text publicat în numărul din septembrie al revistei „Familia ortodoxă”