Se vorbește mult despre asertivitate, și am constatat că oamenii confundă uneori asertivitatea cu obraznicia. Nimic mai eronat.

 

Generațiile născute și crescute înainte de ‘89 au fost educate în spiritul unei depline ascultări a copilului față de adult și a subordonatului față de superiorul ierarhic. Copiii nu se adresau adulților cu „tu” (adesea nici măcar părinților). Acum însă copiii iau în mod obișnuit „la pertu” pe oricine, cu dezinvoltură și deplină inocență, cel mai adesea încurajați fiind chiar de părinții lor, răzvrătiți pe propria copilărie și pe educația pe care au primit-o. Acest fapt îi irită pe mulți, dând ocazia unor discuții în care noțiuni precum „asertivitatea”, „respectul” și „politețea” ajung să fie amalgamate.

Dar iată cum le definește Dicționarul Explicativ al Limbii Române:

  1. Asertivitatea este trăsătura unei persoane care îşi exprimă cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără anxietate și fără a le nega pe ale celorlalţi.
  2. Respectul este sentimentul de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva.
  3. Politețea este comportamentul caracterizat prin bună-cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni.

Prin urmare, vorbim despre o trăsătură, un sentiment și un comportament distincte. Departe de-a se exclude, asertivitatea, respectul și politețea fac, cum s-ar spune, casă bună împreună. Nu ne naștem nici asertivi, nici respectuoși, nici politicoși, ci, în timp, învățăm să fim, prin educație și exercițiu, formându-ni-se ca deprinderi în cadrul interacțiunii cu ceilalți membri ai comunității și, în primul rând, în familie, prin interacțiunea cu părinții noștri.

Însă anumiți părinți și educatori cred că asertivitatea exclude respectul și politețea, și că respectul înseamnă să accepți orice din partea persoanei pe care o respecți, chiar și un comportament nedemn sau un tratament rău, iar politețea presupune în mod automat rușinea de-a îndrăzni să-ți expui un punct de vedere care ar putea să nu fie pe placul cuiva mai în vârstă decât tine sau cu o poziție socială sau profesională superioară.

Categoric, există diverse tipologii de părinți, și fiecare vine cu propria istorie de viață, la pachet cu propria personalitate și propriile convingeri, principii și credințe. Relația părinte-copil își pune în mod fundamental amprenta asupra formării personalității copilului, a caracterului său, tot astfel cum modelul oferit de părinte influențează categoric comportamentele, atitudinile și convingerile viitorului adult – prin urmare și asertivitatea.

Tipuri de părinți

  1. Părintele autocrat („autoritarian”, în clasificarea Dianei Baumrid[1])

Este tipul de părinte despotic: rigid, sever, dominator, impune reguli absurde, limite abuzive și are așteptări prea mari de la copil. Critică des, apreciază rar, iar relația sa cu copilul este marcată de răceală afectivă. Greșeala și eșecul sunt imediat pedepsite, adesea sever. Ordinele trebuie executate neîntârziat. În preajma unui astfel de părinte, copiii se simt încordați, rareori se pot relaxa. Abuzurile fizice și psihice pot fi considerate acceptabile de părinții autocrați. Copiii lor sunt complianți și eficienți, politicoși și muncitori, dar au o stimă de sine redusă, sunt autocritici și critici față de ceilalți, se pot simți nedreptățiți, anxioși, temători. Pot dezvolta adesea diverse patologii, pot fi complexați, nefericiți, timorați. Unii copii au tendința de-a se răzvrăti permanent împotriva părintelui, transferând această atitudine în relația cu orice autoritate, oricât de legitimă (școală, societate, șef ierarhic, stat etc.). La adolescență riscă să adopte o conduită rebelă și comportamente de risc (alcool, droguri, furt, bătăi, sex la întâmplare etc.). Abuzurile fizice suferite îi pot transforma pe unii din acești copii, la rândul lor, în agresori ai altor copii și în adulți agresivi, severi, critici, furioși.

Părintele autocrat nu dezvoltă asertivitatea la copiii săi, ci, dimpotrivă, o înăbușă, considerând-o de neacceptat. Din acest motiv, mai târziu în viață, copiii săi pot ajunge să sufere abuzuri și din partea altor persoane. Se tem să spună „nu” agresiunii, abuzurilor (pe principiul „unde merge mia, merge și suta”) și devin yes-men. Deși sunt adesea oameni corecți și muncitori, sunt furioși pe neputința lor de-a se opune celor ce îi abuzează și pot fi adesea nesinceri și resentimentari.

Copiii părintelui autocrat pot fi respectuoși și politicoși, dar uneori aceste sentimente și comportamente pot fi mimate, nefiind autentice, doar atât timp cât sunt considerate a fi necesare.

  1. Părintele permisiv

Este indulgent, grijuliu și iubitor, are așteptări și cerințe minime din partea copilului, de care se îngrijește cu deplin devotement pentru a nu-i lipsi nimic, dar îi vine greu să-i impună acestuia limite și interdicții. Cedează ușor la presiunile copilului, întrucât nu suportă confruntarea cu acesta (percepția sa eronată fiind aceea că își agresează copilul cu un refuz). Comunicarea dintre părintele permisiv și copilul său este caldă, deschisă, abundă în explicații. Adesea, acest părinte se comportă ca și cum ar fi prietenul copilului, confundând atitudinea prietenoasă cu prietenia, și își sabotează singur autoritatea în fața propriului copil. Relația este foarte caldă afectiv; copilul este lipsit de griji, dar și de reguli și îndatoriri. Copilăria sa este o falsă reflectare a lumii și viitorul adult va trăi cu nostalgia „vârstei de aur”, când nu avea nici o grijă, sarcină sau parte de vreun refuz. Situațiile tensionate sunt datorate în principal refuzului copilului de a respecta cerințele părintelui. Copilul este, în general, răsfățat și necooperant, face ce vrea, nu neapărat și ce trebuie, are un autocontrol scăzut și o imagine de sine exagerat de pozitivă, așteptând în mod nerealist să i se permită să facă tot ce-i trece prin cap și să fie tratat cu aceeași indulgență de toată lumea; ignoră cerințele, regulile și nu-și asumă responsabilități. Este adesea infantil, impulsiv, superficial. Un prinț care consideră că lumea este datoare să-i facă pe plac.

Nici părintele permisiv nu-i formează copilului său asertivitatea, ci îi dezvoltă un sens al sinelui augumentat, îl face încrezut, chiar arogant, nepăsător, egoist, indiferent la nevoile celorlalți. Copilul își va exprima întotdeauna cu prea multă ușurință punctele de vedere și interesele, fără a ține cont de ceilalți. Respectul și politețea sunt concepte străine unui astfel de copil (tip „D-l Goe”), care trece (pe bună dreptate!) drept un ins obraznic în ochii celorlalți.

  1. Părintele anxios/hiper-protectiv

Este părintele care veghează încordat, fără odihnă, asupra copilului său, protejându-l chiar și împotriva celui mai mic disconfort. Dotat cu un arsenal de pastile, șervețele, plasturi, alifii, spray-uri, creme, jucării, căni, haine de schimb, este mereu plin de solicitudine și va rezolva chiar și cele mai neînsemnate sarcini și probleme ale copilului, oferindu-i soluțiile pe tavă. Răspunde în locul copilului și vrea să știe absolut tot, chiar și cele mai mărunte detalii legate de aspectele banale din viața copilului, dându-i constant sfaturi și așteptând să fie puse în practică neîntârziat. Este sufocant prin controlul continuu pe care îl exercită chiar și în cele mai neînsemnate aspecte. Crescând, unii copii vor învăța să se ascundă de un astfel de părinte și să-i dribleze mecanismele de control, dar cei mai mulți se vor simți epuizați de grija ochiului său neadormit.

De altfel, acest control constant și riguros asupra vieții sale nu va dispărea nici măcar la vârsta adultă, părintele continuând să-și dirijeze copilul și să-l manipuleze pentru a-l determina să facă exact așa cum dorește (părintele considerând că doar astfel îl poate proteja de neplăceri, pericole și accidente pe copilul său). Evident, îi cultivă copilului o falsă neputință, menținându-l într-o stare de dependență din ce în ce mai debilitantă, care, mai târziu, se va manifesta în raport cu partenerul de viață. Părintele își cunoaște bine copilul, dar poate deveni intruziv, sufocant, posesiv, iar copilul devine nesigur, ezitant, ambivalent, fragil, are în permanență nevoie de o „proptea” (dependență), cu toate că, paradoxal, poate manifesta și dorința extremă de a face totul singur, refuzând să ceară și să primească ajutorul celorlalți (contradependență). Copilul poate deveni la rândul său anxios și hipervigilent, văzând pericole peste tot. Poate dezvolta o tulburare de anxietate generalizată, fobii, atacuri de panică.

Este aproape imposibil ca un astfel de copil să crească asertiv, dat fiind că trăiește acut un sentiment de neputință, de inadecvare și dependență față de alte persoane. Ca adult, poate deveni sufocant prin faptul că se agață de partener în încercarea de a-l controla, de a se simți mereu în siguranță, dar îl învinovățește pentru toate neajunsurile din propria viață. Poate fi respectuos și politicos, dar în limitele impuse de viziunea sa egocentristă asupra lumii – nevoile sale fiind mereu mai stringente decât ale celorlalți, și dorința sa de-a se dovedi capabil să facă „totul singur” (contradependența) îl poate face incapabil să negocieze, să delege, să colaboreze, ba chiar să se și comporte civilizat cu ceilalți.

  1. Părintele dezangajat/neglijent 

Este relaxat, nu-și face niciodată griji („copilul crește oricum”), dar îi asigură satisfacerea nevoilor de bază (hrană, îmbrăcăminte, școală, igienă, sănătate). Foarte preocupat de propria existență și de obiectivele personale, acest părinte își lasă copilul să facă ce vrea, adesea ducând vieți paralele. Rar își îndrumă copilul, chiar și la vârste fragede, considerând că fiecare trebuie să-și găsească propriul drum în viață și să se descurce singur. Un astfel de părinte a suferit el însuși în copilărie de neglijare. Relația, marcată de indiferență afectivă din partea părintelui, este resimțită dureros de copil. Părintele are puține cerințe, dar îi poate impune totuși reguli și limite. În rarele momente de implicare a părintelui, relația poate avea un plus de căldură afectivă sau se poate tensiona. Copilul învață de mic să se descurce singur, dar poate fi slab dezvoltat intelectual (și uneori chiar fizic); are slabe abilități emoționale și sociale. Copilul se poate atașa greu de alte persoane, poate fi deveni retras, individualist, egoist, se simte adesea abandonat, are comportamente inadecvate și poate face gesturi disperate pentru a atrage atenția celorlalți. La adolescență, poate adopta un comportament seducător, chiar promiscuu, însă este incapabil să construiască relații stabile și echilibrate, oscilând în permanență între nevoia și frica de atașament emoțional. Părinții dezangajați pot foarte ușor să devină abuzivi prin neglijarea copilului. Unii copii pot dezvolta diverse tulburări emoționale, iar la adolescență mulți dintre copiii neglijați pot da dovadă de comportamente deviante: vagabondaj, prostituție, delincvență, ultraj, vandalism, dependență de jocuri de noroc, droguri, alcool.

Unii din acești copii se pot manifesta ca și cum ar fi asertivi, dar asta mai degrabă din lipsa lor autentică de interes față de nevoile și interesele celorlalți, din pricina obișnuinței de a-și purta singuri de grijă, după principiul „fiecare pe cont propriu”. Adeseori pot deveni abuzivi și exploatatori față de ceilalți, profitând de afecțiunea și interesul care li se arată, și pe care ei nu-l pot întoarce. Cât despre respect și politețe, vor fi în stare să-i respecte mai ales pe cei pe care îi percep ca fiind mai puternici ca ei, iar politețea va fi prompt mimată atunci când este nevoie, atât cât este nevoie, grație instinctelor lor de supraviețuire foarte bine reprezentate. Acești copii devin adulți care vor ști întotdeauna cum să aibă grijă de ei înșiși în detrimentul celorlalți. Adesea vor trece drept „tupeiști” și „individualiști”, dificil de suportat și de înțeles.

  1. Părintele autoritar (sau „autoritativ”, la Diana Baumrid) 

Este blând, afectuos, ferm, hotărât și sigur pe el, are reguli rezonabile, limite sănătoase și așteptări realiste. Comunică deschis și constructiv, explică și validează copilul în mod adecvat. Se informează și caută să-și îmbunătățească stilul parental. Preferă să încurajeze, în loc să critice și să cicălească copilul. Iartă, susține și sprijină copilul să găsească soluții la probleme, să ia decizii și să-și asume responsabilități. Are o atitudine prietenoasă față de copil și cultivă relații bazate pe acceptare, respect și încredere. Stimulează curiozitatea naturală a copilului, plăcerea de-a descoperi și învăța. Copiii cresc autonomi, cooperanți, fericiți, autentici, bine dezvoltați, cel puțin din punct de vedere emoțional. Relația părinte-copil este relaxată, caldă, deschisă, conferind-i copilului o stare de bine și de siguranță. Ca adulți, acești copii vor stabili și menține relații armonioase, bazate pe încredere, afecțiune și respect reciproc. Ei cresc asertivi, respectuoși și politicoși în mod autentic, proiectând asupra celorlalți relația cu propriii părinți – bazată pe respect, căldură, încredere și compasiune. Comunicarea deschisă cu propriii părinți îi obișnuiește încă de mici să spună deschis și politicos ceea ce gândesc, fără a-i leza pe ceilalți.

Ei vor putea face și primi cu grație complimente sincere, vor putea accepta refuzurile și vor putea spune „nu” în mod direct și politicos, vor putea să-și exprime deschis dorințele și vor aprecia acest lucru și la ceilalți, vor ști să asculte activ, să negocieze, să colaboreze, să coopereze și vor încuraja un astfel de climat social, pe când copiii crescuți de celelalte tipologii de părinți vor avea greutăți în toate aceste privințe.

Psih. Irina Petrea

 

Articolul integral poate fi citit în numărul din septembrie al revistei „Familia ortodoxă”

 

[1] Diana Baumrid, Effects of Authoritative Parental Control on Child Behavior, Child Development, 37(4) (1966), 887-907. Vezi şi articolul „Cum să ne ajutăm copiii să-şi dezvolte caracterul”, în Familia Ortodoxă nr. 81/octombrie 2015.